DUMNEZEU NU ESTE IN CAMPANIE ELECTORALA! Fortam, menajam sau lingusim credinciosii pentru a avea cantitate in Biserica?/ PREDICA ASPRA A IPS NICOLAE CONDREA CATRE ROMANII DIN AMERICA: “Biserica nu este un club, o asociatie! Nu putem sa ne strecuram si sa pacalim pe Dumnezeu slujind banului! Suntem crestini sau inchinatori la idoli?” (VIDEO)

INTRE “DUMNEZEUL DIN CAPUL NOSTRU” SI DUMNEZEUL BOGATIEI CARE NE POSEDA

UNDE SE DUC DARURILE LUI DUMNEZEU TRIMISE NOUA, UNDE SE DUCE TIMPUL NOSTRU?

• Pr. Constantin Sturzu/ Ziarul de Iasi: 

Propovaduirea Evangheliei in patru timpi

Pentru propovaduirea Evangheliei, adica pentru a grai despre“Vestea cea Buna” a mantuirii in Iisus Hristos, avem un dumnezeiesc model in textul ce se va rosti maine in biserici si care relateaza despre intalnirea Domnului cu “tanarul cel bogat” (v. Matei 19, 16-26). Putem identifica, in modelul cristic de lucrare cu sufletul omului, patru momente distincte. Mai intai, vom constata ca Mantuitorul este…neimpresionabil in dialogul cu tanarul bogat. La intrebarea “Bunule invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?” (v. 16), Iisus ii da mai intai o replica descumpanitoare: “De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu” (v. 17). Cu alte cuvinte, Hristos refuza linguseala, refuza orice forma de captatio benevolentiae venita din partea acelui tanar (care mai era si dregator, adica avea o functie importanta). Chiar daca epitetul “Bunule” era cum nu se poate mai potrivit, fiind intrutotul adevarat, totusi Domnul ii arata ca doar Dumnezeu este bun si ca, daca i se adreseaza asa, atunci sa o faca avand constiinta ca se afla inaintea lui Dumnezeu Insusi.

Dar nu este singura explicatie a acestui mod de a reactiona al Domnului. El voieste sa ne invete si pe noi, crestinii de azi (pastori sau simpli credinciosi), cum sa reactionam cand oamenii ne gratuleaza cu astfel de epitete. Adica sa punem toate lucrurile bune din viata noastra pe seama lui Dumnezeu, aratand ca El este singura sursa a binelui pe care l-am dobandit sau l-am savarsit. Dar cati dintre noi ar rezista, cu adevarat, la o astfel de abordare? Cati dintre cei care slujesc lui Dumnezeu, fiind abordati de un mai-mare al zilei (sau de un om oarecare), cu unele cuvinte de apreciere, chiar reale fiind, ar avea curajul sa replice: “De ce-mi atribuiti mie acestea? Toate cele bune de la Dumnezeu ne vin!” Daca ni se “inmoaie genunchii” intr-o astfel de situatie, atunci sa stim ca deja iesim din lucrarea evanghelica si ne plasam intr-o relatie pur umana, excluzand pe Dumnezeu din dialogul nostru cu celalalt.

Cel de-al doilea element la care trebuie sa luam aminte, daca am trecut cu bine prima etapa, este de a incuraja omul sa exprime ceea ce are mai bun in el, sa scoata la iveala lucrarea sa, spre a intelege, astfel, pana unde a ajuns, duhovniceste vorbind. Si sa aratam ca avem incredere in el ca “stie poruncile”,, adica sa pornim de la ceva ce stie sau ii este familiar (cum a facut Pavel in areopagul atenian, cand i-a laudat pe greci pentru evlavia lor fata de “Dumnezeul necunoscut”). Este ceea ce face si Domnul in momentul in care ii aduce aminte tanarului despre poruncile pe care acesta le cunostea si despre care marturiseste ca le-a implinit. Cu alte cuvinte, si noi trebuie sa cercetam, mai intai, pe cel din fata noastra, spre a vedea unde se afla, din punct de vedere spiritual. Nu trebuie sa ne repezim sa-l catehizam, plecand de la premisa ca este un analfabet in cele ale credintei, anulandu-i orice cunostinta anterioara despre Dumnezeu. Abia dupa ce sesizam ce a putut el implini, in viata lui, din Evanghelie sau in ce fel de relatie se afla cu Dumnezeu, putem continua dialogul, aratandu-i pe ce drum are nevoie sa mearga mai departe.

Urmatoarea “miscare”, cea de a treia, este cea mai delicata si necesita multa indrazneala. Vedem ca Hristos nu-l cruta deloc pe acel tanar evlavios si ravnitor, ci ii pune in fata o alegere mai mult decat incomoda: aceea de a-si vinde averea, de a imparti totul saracilor si de a urma cu totul Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-l lasa pe tanar in starea de automultumire, de autosuficienta, nici nu-i cruta slabiciunea pe care o avea pentru averile pamantesti, ci ataca exact in punctul cel mai nevralgic, in locul unde stia ca sufletul sau inca mai este bolnav. Asta ar trebui sa facem si noi cand avem in fata cate un credincios cu viata curata, cu multa ravna pentru implinirea poruncilor: sa cautam sa vedem ce-l tine, totusi, departe de starea de desavarsire, sa-i identificam slabiciunea si sa-i oferim medicamentul necesar vindecarii, oricat de amar ar fi el. Daca ne multumim sa avem un credincios cuminte si evlavios, gandind ca i se poate trece cu vederea vreo “slabiciune” (mai ales daca e o persoana care ajuta mult Biserica), atunci procedam invers decat Domnul si nu suntem vrednici a ne numi slujitori ai Sai.

Nu te teme, turma… mare?

Al patrulea moment al propovaduirii este, poate, cel mai dificil dintre toate. Asta pentru ca inseamna, adesea, a te recunoaste “invins” si, mai ales, a nu recurge la alte mijloace decat la cele care tin de propovaduirea Evangheliei, spre a convinge pe cineva. Inseamna a respecta intrutotul libertatea fiecarei persoane careia i te adresezi si a accepta faptul ca cel din fata ta are dreptul sa nu primeasca ce-i comunici, ca are, inclusiv, dreptul sa-L refuze pe Dumnezeu. Tanarul caruia Mantuitorul Hristos i-a cerut sa-si dea averea saracilor nu a putut primi acest cuvant si a plecat intristat (v. 22). Iar Domnul nu l-a oprit sa plece, nu a insistat nicio secunda in a-l convinge sa primeasca acel cuvant al Sau, nu a folosit puterea sa dumnezeiasca spre a-l impresiona cu vreo minune. A preferat sa-l lase liber, sa treaca un timp in care samanta Evangheliei ce s-a sadit in inima lui sa rodeasca (lucru care s-a si intamplat, Traditia mentionand ca, dupa aproximativ un an, a facut ceea ce l-a indemnat Hristos). Cu alte cuvinte, Hristos nu a avut comportamentul cuiva aflat in “campanie electorala”, care cauta cu orice pret sa-si atraga sustinatori, ci a preferat sa spuna adevarul celui din fata sa, fara niciun fel de menajamente, dar si fara a-l agasa in vreun fel cu insistenta si cu argumente “zdrobitoare” care inving, dar nu conving.

Asadar, propovaduirea credintei se poate face urmand modelul pe care Domnul ni-l indica a fi viabil in dialogul cu orice alt suflet, renuntand la un comportament de tip “electoral”, evitand a face compromisuri doar de dragul de a avea mai multa multime in biserica, intrucat, pe termen mediu si lung (dar mai pe ales pe termen… vesnic) lucrul acesta este pierzator, nu castigator de suflete. Hristos a spus: “Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia” (Luca 12, 32), nu a spus: “nu te teme, turma mare”. Pe Domnul nu-l intereseaza cantitatea de credinciosi si sa fie adusi oricum in Biserica, ci il intereseaza cum se apropie ei de Dumnezeu (desi sufera, cu o durere de nemangaiat, pentru fiecare suflet care alege sa stea departe de Dansul).

Daca nu procedam asa cum ne invata Hristos, in loc sa-i ajutam pe oameni sa se apropie de Dumnezeul Cel Viu, nu facem decat sa-i lasam in plata dumnezeului din capul lor, unul pe care ei si-l croiesc pe masura neputintelor lor, cautand sau inventand tot soiul de formule – zise “de credinta” – prin care isi justifica, de fapt, unele pacate sau patimi care ii stapanesc. Dupa cum o alta consecinta negativa a gresitei propovaduiri poate fi aceea de a-i pune pe oameni intr-o relatie artificiala, exterioara cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, daca vrem sa ne ostenim cu folos in ogorul Domnului, sa o facem cu mult discernamant, caci, asa cum se spune intr-un comentariu patristic, “binele nu-i bine daca nu-i bine facut”.