“Prefer sa fiu victima unui terorist decat sa traiesc sub continua observatie”. CUM A AJUNS UN SCRIITOR SUSPECT DE TERORISM PENTRU FBI DIN CAUZA SCRIERILOR SALE “ANTI-PROGRES” SI “ANTI-DEZVOLTARE”

Ilustratie:  Pat Campbell/ sursa internet: www.canberratimes.com.au

• Foreign Policy/ William T. Vollmann: Masini ale gratiei iubitoare. Prefer sa fiu victima unui terorist decat sa traiesc sub continua observatie

Este sigur ca Statele Unite vor fi victima unui nou atac terorist de amploare. Pe termen lung, rautatea hotarata si inteligenta, alaturi de dorinta de a-si sacrifica propria viata in acest scop, nu au cum sa nu treaca peste zidul nostru de aparare, care ramane in principal unul reactiv. Cu siguranta, masurile de preintampinare (cum ar fi bombardamentele cu drone sau operatiunile de commando) pot preveni unele actiuni teroriste. Dar exista o limita pentru ce putem anticipa si preintampina. Un sinucigas cu o bomba se va afla intotdeauna in avantaj.

Rezulta ca orice decident politic rational si-ar dori sa stie cat poate de multe despre cat mai multi oameni. O extensie perfecta a unui asemenea scop ar implica supravegherea constanta pasiva a tuturor oamenilor de pe Pamant, cu posibilitatea de a o face activa si de a folosi forta armata atunci cand este nevoie. Asa cum scrie Richard Brautigan in poezia sa, am fi “toti in grija unor masini ale gratiei iubitoare”. Eu, insa, as prefera sa fiu victima unui terorist decat sa traiesc intr-un astfel de sistem.

Nu cu mult timp inainte, datorita unei solicitari facute conform Freedom of Information Act (FOIA), am aflat ca am fost considerat suspect in cazul Unabomber (Theodore Kaczynski, sau Unabomber, matematician american si critic social, ce a dus o campanie de atentate cu bomba prin posta, propunea distrugerea completa a societatii tehnico-industriale si revenirea la stadiul primitiv al vieții, n.tr.). Stiti, eu am scris un roman istoric intitulat Fathers and Crows (Tati si ciori), iar pseudonimul folosit de Unabomber era FC. Ca fapt divers, potrivit copiei dosarului meu detinut de FBI, cartea mea continea teme “anti-dezvoltare si anti-progres” pentru ca se ocupa de societatea iroqueza din secolul XVII. Mai mult decat atat, “privind tintele aeriene, desele calatorii (incepand cu varsta de 5 ani) se presupune ca il pot pune in contact cu industria transportului aerian”.

De fapt, investigarea unora dintre activitatile mele nu pare nerezonabila. Pentru a-mi exercita meseria de jurnalist, am vizitat zone de razboi, sefi ai unor carteluri de droguri si asa-numite “state esuate”. Dar cei care si-au bagat nasul au fost mai interesati de preocuparile mele “anti-progres”. Dosarul meu, despre care am scris in detaliu in http://harpers.org/archive/2013/09/life-as-a-terrorist/, arata ca FBI-ul mi-a supravegheat si mi-a dat, probabil, spargere in casa. Dupa ce Unabomber a fost adus in fata justitiei, am devenit suspect in atacurile cu anthrax din 2001, in parte din cauza ca fusesem deja suspect in cazul Unabomber. Aici sunt banii dvs!

Continutul dosarului (cel putin al celor 294 de pagini pe care am avut voie sa le citesc din totalul de 785) este deseori ilar. Pe acest subiect, avocatul meu in cazul FOIA, David Sobel, a scris:

“Scrierile si activitatea profesionala ale lui Vollmann au fost singurele motive pentru care a intrat in atentia FBI, ceea ce a dus la elaborarea unui dosar de catre FBI care ne dezvaluie multe despre motivele care stau deseori la baza cercetarii politienesti si a investigatiilor legate de securitatea nationala”.

“Privacy Act” din 1974, adoptat pentru a preveni abuzurile de felul celor descoperite de Comitetul Bisericii (Church Committee) din Senat, interzice agentiilor federale sa tina evidenta modalitatilor in care americanii isi exercita drepturile oferite de Primul Amendament. Dar dupa cum noteaza Sodel, “aceasta restrictie nu este, totusi, absoluta; este permisa colectarea acelor informatii “relevante” in scopul aplicarii legii si nu o depaseste pe aceasta”. Dupa cum dosarul pe numele lui Vollmann demonstreaza, aceasta lacuna a legii este usor speculata atunci cand “drepturile garantate de Primul Amendament” sunt exercitate de cei care “gandesc ca” sau “scriu ca” niste persoane dubioase.”

Asa cum imi spun mie si le spun si prietenilor mei, nu mi s-a intamplat cu adevarat nimic rau. Intr-o tara mai putin prietenoasa, as fi sfarsit-o in inchisoare. Dar ce mi s-ar fi intamplat chiar aici daca as fi purtat numele de Mohammed?

Fiind anglo-american, am avut parte doar de cateva neplaceri. Pentru inceput, am pierdut orice speranta de a primi posta inernationala cu promptitudine. Traducatoarea meu din Japonia imi spune ca mi-a scris de mai multe ori, insa scrisorile ei n-au ajuns niciodata la mine.Carti de la editorul meu din Franta au sosit avand fiecare cotorul atent desfacut. Nu mai am de facut decat sa le arunc la gunoi. O scrisoare de la mama mea, care traieste in Elvetia, imi soseste cu plicul desigilat. Cum voi afla vreodata de ce toate acestea continua sa mi se intample? A devenit posta americana neindemanatica, sau din banii mei de taxe e platit vreun agent insarcinat sa adauge la dosarul suspectului nr. S-2047? Dupa cum m-a informat cu mandrie un huligan in uniforma in 2002, cand am fost retinut (pentru prima data) la punctul de frontiera Calexico din California: “Stim cate ceva despre tine”.

Pe cand eram programator pe computer, exista un acronim: GIGO, insemnand “garbage in, garbage out” (gunoi intra, gunoi iese). Un dosar de urmarire nu poate fi mai bun decat persoana care-l face. Daca un functionar vrea sa iasa bine si eu sa ies rau, poate scrie, asa cum unul a facut-o deja, ca atunci cand cei care m-au retinut m-au intrebat de camera mea de filmat in miniatura, eu as fi fost “evaziv in privinta scopului in care o folosesc”. De fapt, aceasta este o minciuna sfruntata. Le-am raspuns complet si de buna voie la toate intrebarile. Daca n-ar fi existat Freedom of Information Act, n-as fi aflat niciodata de aceasta acuzatie mincinoasa.

Ei, si cu ce ma afecteaza? Ei bine: daca as fi fost un agent al Department of Homelad Security chemat sa citeasca dosarul suspectului nr. S-2047, as fi putut considera ca acel comportament abuziv ar fi necesitat un tratament mai atent. Laptop-ul nu mi-a fost niciodata confiscat la frontiera, dar poate asta se va intampla la urmatoarea mea intoarcere din Orientul Mijlociu. Cine stie? Astfel de mici defaimari – sau, daca vreti, erori de intelegere sau de transcriere – se auto-multiplica.

Daca va indoiti, luati ceea ce urmeaza ca pe o metafora. Calatoresc des. In ultimii cativa ani, fermoarul valizei mele neincuiate a fost rupt de trei ori. De curand, un nazist de nadejde pare sa fi inceput cu captuseala. Intai a fost sfasiata doar un pic, apoi ceva mai mult. Presupun ca vor continua sa o rupa, pentru ca incepe sa arate din ce in ce mai suspect. O data am sunat la numarul de telefon al Homeland Security sa ma plang, dar, desigur, nu am primit nici un raspuns.

Alt exemplu este razboiul din Irak. Asa cum inteleg eu, informatii eronate oferite de serviciile secrete – armele de distrugere in masa pe care Saddam Hussein nu le avea si legatura dintre Bagdad si Al Qaida care nu a fost niciodata dovedita – au condus la un razboi ale carui false motivatii au acoperit tara mea cu rusine si ale carui distrugeri in randul societatii irakiene si mii (unii spun sute de mii) de victime nu reprezinta nicidecum doar un raspuns la atacurile din 11 septembrie.

Imi aduc aminte cand secretarul de stat de atunci, Colin Powell, a incercat sa le bage pe gat greselile sau minciunile noastre (cum voi putea sa fac diferenta vreodata intre cele doua?) sefilor de stat europeni, cautand si de cele mai multe ori esuand in identificarea unor parteneri pentru asa-zisa “coalitie”. Puteti sa nu fiti de acord cu mine pe acest subiect. Dar va rog sa tineti cont ca aceasta opinie este impartasita de multi oameni de pretutindeni si ca exista consecinte teribile. Calatorind in Afganistan, Somalia, Yemen si Irak, va pot asigura de aceasta: furia pe care o declansam prin omoruri ascunse si, deci, beneficiind de imunitate ii impinge pe unii sa reactioneze violent. Modul secret de actiune impiedica identificarea erorilor, facandu-ne mai vulnerabili atunci cand omoram pe cine nu trebuie.

Asa apare intrebarea capitala: cine decide ce fel de supraveghere se impune si care este raspunsul la care invita?

Cand citesc in ziar ca un atac cu drone in Pakistan a neutralizat militanti sau suspecti militanti, ma intreb cati dintre ei erau de fapt femei si copii nevinovati. Si daca toti erau nevinovati? Putinul pe care il stiu care sa ma ajute sa-mi formez o opinie, anume dosarul meu la FBI, dovedeste ca investigatiile pot fi profund viciate si ca agentii pot minti. Se pare ca se asteapta ca cetatenii americani sa creada orice spune guvernul despre cei pe care ii omoara, doar pentru ca asa spune guvernul. Raspunsul meu este: nu si in numele meu.

Supravegherea devine cu atat mai neplacuta pentru cei supravegheati cu cat este insotita de disimulare. O societate total deschisa, in care am putea sa ne observam reciproc in orice moment, ar putea fi minunata in felul ei, dar ne-ar fi straina. O societate in care cei supravegheati nu sunt constienti ca sunt urmariti, care pare sa reprezinte obiectivul aparatului nostru de securitate – care este si unul din motivele furiei deosebite create de dezvalurile lui Edward Snowden – s-ar plasa la cealalta extrema. Cum am spus, nu este societatea in care imi doresc sa traiesc.

Supravegherea creeaza o puternica distinctie. Iscoadele stiu din ce in ce mai multe despre cei urmariti, care nu stiu aproape nimic despre spioni. Traim in ceea ce ne imaginam a fi o “democratie reprezentativa”. Eu consider ca aceasta inseamna ca liderii exercita puterea in numele meu si ca-mi pot retrage sustinerea pentru ei. Variantele disponibile la alegeri sunt limitate si pot fi neviabile; cu toate acestea, tin la sentimentul, chiar si iluzoriu, ca guvernul ramane raspunzator in fata mea. Daca parlamentarul care ma reprezinta sprijina propuneri legislative care implica spionarea cetatenilor, as putea, in cazul in care aflu, sa incerc sa-l inlatur prin vot si sa votez pe un altul care ar respinge acea propunere. Insa daca sunt impiedicat sa aflu ce intentioneaza sa faca, sansa mea de a-l opri devine din putin probabila, nula. Unde este atunci raspunderea clasei politice?

Exista doua motive pentru care spionii prefera sa-si faca munca in secret. In primul rand si foarte practic, cata vreme supravegherea nu este detectata, ea poate continua nedefinit. Cateodata, asta este de laudat. Sunt recunoscator agentilor americani care pandesc continuu Al Qaida si alte organizatii care vor sa-mi faca rau. Dar sa fim seriosi: orice om, chiar cand profesia exercitata este cea de supraveghere, prefera sa-si faca munca mai usoara si mai productiva. Cine si-ar face-o de bunavoie dificila si neproductiva? De aceea, ar fi bine ca un tert sa controleze fiecare spion, pentru a vedea cand trebuie fortat sa actioneze impotriva intereselor sale imediate.

Pana la urma, al doilea motiv pentru care spionilor le place disimularea este pentru ca-i fereste de control. In Republica, Socrate aminteste de inelul lui Gygès, care il face invizibil pe purtatorul sau. Ce as face daca l-as avea? As rezista tentatiei de a-mi vedea actrita favorita sub dus sau, mai rau, de a-mi citi intregul dosar de la FBI? “Daca ar exista doua astfel de inele, iar cel bun si-ar pune unul si cel rau pe celalalt, s-ar parea ca nici unul nu ar fi suficient de tare incat sa persevereze in dreptate”. De ce atunci as avea incredere in dreptatea unui agent, cu atat mai mult intr-un intreg sistem a carui existenta e secreta?

Acum obiectia mea finala la adresa supravegherii secrete. Poate ca as putea accepta posibilitatea teoretica de existenta a unui spionaj de catre stat motivat doar de binele cetateanului – “bine” definit de guvern si de cetatean, in acelasi timp. Desigur, o astfel de situatie este extraordinar de improbabila. Din punctul meu de vedere, ar insemna, printre altele, o interzicere totala a anchetarilor la cacealma (“fishing expedition”) si a folosirii in alte scopuri a datelor colectate in scopul luptei impotriva terorismului. De exemplu, o drona ce poate “vedea” prin ziduri si plafoane zboara pe deasupra casei mele cautand anthrax si descopera o sera de marijuana (pe care, tin sa precizez FBI-ului, nu o detin), dupa care Drug Enforcement Administration vine sa ma aresteze. Sau sa presupunem ca cineva cum ar fi presedintele Richard Nixon doreste sa-si largeasca “lista de dusmani”.Repet, prevenirea folosirii supravegherii in scopuri gresite este aproape imposibila – cu atat mai mult cu cat multi functionari nu ar admite ca este vorba de o folosire in scopuri gresite. La fel, sa ne imaginam un mecanism puternic si incoruptibil de monitorizare care sa oblige guvernul sa se auto-cenzureze, folosind in acest scop pedepse dure aplicate agentilor corupti sau in cazul existentei unor scopuri nefaste (cum ar fi prinderea in cursa a membrilor organizatiilor dizidente). Ramane problema ca, atunci cand e vorba de supraveghere, avem de-a face nu doar cu guvernul, ale carui limite Abraham Lincoln le-a descris pe scurt:

“Obiectul legitim al guvernarii este de a face pentru o comunitate de oameni ceea ce acestia au nevoie dar nu o pot face, sau nu o pot face la fel de bine de unii singuri, actionand conform capacitatilor lor separate individuale. In tot ceea ce oamenii pot face individual de unii singuri, guvernul nu trebuie sa se amestece.”

Supravegherea pasiva si activa limitata a teroristilor dovediti intra in defintia lui Lincoln. Din pacate, trebuie sa tinem seama si de marile corporatii. Si cel mai naiv patriot poate cu greu crede ca marile corporatii sunt preocupate de interesul nostru. Scopul lor este profitul.

Robo-entitatile care-mi trimit oferte de carti de credit prin posta pe care trebuie sa le distrug pentru a reduce riscul furtului de identitate; banca de care apartin, care vrea intotdeauna sa afle mai multe despre mine; nalucile si spiridusii fara nume ce-mi monitorizeaza preferintele, asocierile si tiparele de cumparaturi pe internet pentru a ma “ajuta” sa primesc publicitate personalizata; companiile de telefoane, atat de dipuse sa impartaseasca Dumnezeu-stie ce informatii cu NSA – acestea sunt creaturile ce se vor hrani din inflatia supravegherii.

Vechiul meu prieten Paul Foster, care este cel putin la fel de patriot ca mine, propune urmatoarea defintie: “intimitatea este dreptul de a face ceea ce te face sa te simti vinovat”. “Vinovat” nu e exact cuvantul pe care l-as alege. Daca ar fi sa glossez pe marginea definitiei lui Paul, as spune ca orice fac in baie sau dormitor ar trebui sa ma priveasca doar pe mine. A doua oara cand reprezentantii guvernului m-au retinut in Calexico (aproape 7 ore), intr-un final am avut nevoie sa urinez, asa ca un functionar m-a condus la toaleta si m-a urmarit prin usa intredeschisa. Nu mi-a fost rusine, dar m-am simtit jignit. Pariez ca nu i-ar fi placut daca eu m-as fi uitat la el in timp ce urina. Ei, si ce? Mi-au fost violate “drepturile“? Si daca vin la un control de prostata si ma testeaza pentru gonoree si introduc rezultatul in fisa medicala, ce-i rau in asta? Totul depinde daca complexul medical-industrial vinde acea informatie. Poate ca vreun colegiu mai puritan va cumpara acea informatie si imi va interzice sa tin prelegeri acolo. Dar poate ca tot imi voi putea achita ipoteca. Dar daca, de fiecare data cand as candida pentru un post, serviciul de investigatie a candidatilor folosit de angajator ar avea acces la informatia ca am fost suspect de terorism si ca securitatea interna pare sa continue sa ma supravegheze? Slava Domnului ca am privilegiul de a fi nascut aici!

Daca m-ar fi chemat Mohammed? Dosarul meu arata ca FBI-ul cateodata nici numele nu poate sa mi-l scrie corect. Daca confunda un Mohammed cu altul si nimanui nu i-ar pasa?

traducere pentru razbointrucuvant de M.S.