“In premiera”: Pierduti in sistem. DRAMA SFASIETOARE A COPIILOR ABANDONATI – MUTILATI PE VIATA DE UN STAT LITERALMENTE CRIMINAL (II)

În istoria recentă a României, nu puţine au fost temele care ne-au provocat furie şi ruşine; dar nu multe ne-au stârnit atâta revoltă şi atâta compasiune ca situaţia copiilor abandonaţi. Vorbim astăzi despre ei: de unde pornesc și unde ajung şi despre şansele lor de a deveni oameni independenţi şi responsabili într-o ţară ca România.

În această ţară, soarta copiilor abandonaţi e un blestem pe care îl purtăm cu noi încă de pe vremea regimului comunist și pe care niciun guvern n-a vrut sau n-a fost în stare să-l desfacă. Traseul pe care-l parcurg aceşti copii e marcat de traume şi abuzuri, iar când statul îi lasă din mână, umilinţa, foamea, singurătatea şi disperarea îi duc pe mulţi în derivă. Unii ajung în puşcării. Alţii – drogaţi pe străzi sau, și mai grav, pot recurge la sinucidere. Sunt victimele unor legi făcute de mântuială care ţin doar aparent cont de dreptul lor la o familie și ai unui sistem uman iresponsabil şi criminal care, ironic, poartă numele de Protecţia Copilului.

Sute de bebeluşi abandonaţi în fiecare an în spitale și maternităţi, care se transformă în zeci de mii de minori instituţionalizaţi. Obligaţi la majorat să iasă din sistem – „Pentru mine, fericirea a murit” (copil instituţionalizat) – ca să devină, în mare parte, adulţi abandonaţi.

„La suferinţa asta pe care noi o ducem, ne drogăm până ne cuprindem.. Asta e, Dumnezeu cu mila”.

Ei sunt copiii statului şi, prin urmare, copiii nimănui. Pentru România, povestea lor e o rușine, un capitol din istoria noastră scris în perioada lui Ceauşescu, dar care ar fi trebuit încheiat de mult, în urmă cu şapte ani, atunci când am intrat în UE. A fost una dintre condiţiile aderării: desfiinţarea orfelinatelor. De aceea, în anul 2000 s-a înfiinţat serviciul de asistenţă maternală şi au fost angajaţi oameni care să preia copiii abandonaţi în maternităţi şi să-i crească vreme de doi ani, cât să aibă timp statul să le găsească o familie adoptivă sau să-i reintegreze în familia naturală. Era o obligaţie a statului asumată în faţa europenilor şi a noastră. Însă, cum se spune în popor, noi am vrut să fie bine, dar a ieşit… ca de obicei.

Pe patul din dormitor, Tavi şi Noemi pictează şi se bucură de o viaţă care, o vreme, a fost bună cu ei, dar care, în curând, s-ar putea încheia. Locuiesc cu asistenta lor maternală, care se zbate de câţiva ani să le ofere tot ce poate, cheltuindu-şi adesea propriul salariu pentru pasiunile celor doi copii. Tavi: „Am multe diplome și medalii la tae kwon do. Sunt 11 medalii.” Noemi: „Tavi, ce medalii am eu?” Tavi: „Tu ai o medalie la gimnastică şi o cupă.” Tavi stă în casa familiei Florea de 12 ani. Noemi, de aproape 7. Şi, pentru amândoi, doamna Maria e „mama”. Părinţii biologici n-au fost de acord cu adopţia, dar nici n-au avut posibilitatea să-i crească. Aşa că nici înfierea lor și nici reintegrarea în familia naturală n-au fost posibile. Dacă ar fi existat o lege prin care statul, în loc să plătească asistentul maternal, le-ar fi sprijinit familia, situaţia celor doi copii ar fi fost alta. Dar nu există. Aşa că Tavi şi Noemi au fost crescuţi de părinţi de meserie şi, pentru că sistemul nu a găsit, aşa cum era obligat, o soluţie pentru ei, acum sunt pe care să piardă şi acest surogat de familie. Pe nimeni nu pare să intereseze că ruperea legăturilor foarte puternice, create în atâţia ani, va provoca drame inimaginabile cu urmări cumplite.

Eugenia Maria Florea, asistent maternal:

„Eu mă apropii de perioada de pensie și se pare că or să ia copiii să-i ducă în casa de copii. Nu sunt de acord cu chestia asta pentru că să creşti atâţia ani într-o familie și după aia să mergi într-o casă de copii…”

Aberaţia merge, însă, şi mai departe: Mariei Florea statul îi oferă posibilitatea să ia alţi copii în schimbul lui Tavi şi Noemi. Sunt atâţia micuţi în maternităţi de care sistemul medical trebuie să scape. Aşa că, dacă îşi ia din nou atestatul de asistent maternal, Maria Florea poate face repede un schimb de copii: doi bebeluși noi contra celor pe care i-a crescut.

Maria Florea:

„Ceea ce eu chiar nu mai sunt de acord, nu că n-aş fi în stare, dar ce fac cu ei? Le dau cu şutul în fund lor și iau alţii şi-i ţin și pe ăia doi-trei ani şi îi dau şi îi dau şi pe ăia…? Nu ştiu, nu mi se pare ceva normal.”

Normal nu e, dar în România e o practică, pentru că asistenţi maternali sunt din ce în ce mai puţini. Unii ies la pensie, alţii renunţă din cauza salariului care depăşeşte rareori 200 de euro pe lună. Mai mult, în vara anului trecut a reintrat în vigoare legea potrivit căreia la şapte oameni plecaţi din acest sistem, poate fi angajat doar unul. Asta deşi maternităţile și spitalele sunt pline de copii abandonaţi care, potrivit legii, nu pot fi trimişi direct în centrele de plasament, de fapt, un eufemism pentru orfelinatele de altădată pe care promiseserăm că le desfiinţăm. Acolo ar putea ajunge Tavi şi Noemi.

Maria Florea, asistent maternal:

„Deci vă daţi seama ce ar însemna numai în momentul când ar trebui să le fac bagajele. Deci cum ar fi să-i văd cu sacii lângă ei? Sunt considerați aşa, ca nişte bagaje, să-i iei de colo-colo? Nu mi se pare corect. Adică nu e corect!”

Reporter: „Ce-aţi auzit de casele de copii?”

Maria Florea: „Lucruri foarte rele, oricum.”

Şi cu acest adevăr crud, revelat puţin câte puţin, Tavi şi Noemi îşi pierd în fiecare zi din inocenţă. La vârsta fragedă pe care o au trebuie să intre în război cu un sistem care nu înţelege şi nici nu vrea.

Tavi: „Aceasta este casa mea. Poate să vină şi garda şi toţi, nu voi pleca de aici!”

Reporter: „Şi dacă mama nu o să mai aibă cum să te întreţină?”

Tavi: „Voi face eu într-un fel, voi începe să muncesc. Nu ştiu. Pentru părinţii la care sunt eu acum, aş face orice.”

Dar ar putea fi o luptă pierdută. În ultimii ani s-au scris multe drame cu astfel de copii.

Daniel e încă unul dintre ei. După 11 ani petrecuţi împreună cu asistenţii maternali, a trebuit să plece și a ajuns într-un centru de plasament. Şi pentru ă a stat atât de mult în sistem, a pierdut orice şansă de a fi adoptat.

Reporter: „A fost declarat adoptabil, măcar?”

Maria Stoichiţ, asistent maternal: „Nu, pe el mama l-ar fi dat. Părinţii care vor să adopte îşi doresc să fie copiii albi, să fie sănătoşi.”

El n-a avut norocul să fie sănătos: s-a născut cu un picioruş mai scurt şi, timp de doi ani, nu s-a obosit nimeni să îl opereze. Era doar un copil abandonat. Apoi a ajuns la familia Stoichiţ care, de dragul lui, a mers din spital în spital, încercând să-l salveze. Au încercat întâi o operaţie de lungire a piciorului stâng. Apoi, un tratament pentru a-l opri din creștere pe cel drept. Zadarnic. Problema s-a agravat cu timpul, picioarele s-au dezvoltat diferit, astfel încât stângul îi e astăzi mai scurt cu 20 de centimetri. Dar, chiar şi aşa, asistenţii maternali l-au iubit ca pe copilul lor şi l-au îngrijit în fiecare zi, oferindu-i tot ce le-a stat în putinţă. I-au plătit mai multe tratamente și au cheltuit mii de euro pe diverse dispozitive ca să-i fie mai bine. Înainte de a se despărţi, i-au cumpărat un pantof Kangoo Jumps, cu care umblă şi astăzi.

Maria Stoichiţ:

„Mi-a spus că-l doare şoldul de la mersul acela, pentru că i-am făcut gheată cu plută. Nu mergea bine nici cu ghetele alea. Tot mai bine, uitându-mă la televizor, am văzut la sălile astea de fitness Kangoo Jumps.”

Apoi a căzut trăsnetul în familia Stoichiţ. Asistenţilor maternali le-a murit fetiţa şi asta i-a doborât. Când s-au îmbolnăvit grav, au fost nevoiţi să renunţe la Daniel, nemaifiind în stare să-i poarte de grijă. Și singura soluţie găsită de stat a fost să-l arunce într-un centru de plasament.

Maria Stoichiţ: „A fost şocant pentru el, greu de suportat.”

Ioan Stoichiţ: „Avea şcoala la 3 kilometri. Şi-un noroi de-am derapat eu cu maşina. Mergea pe jos şi trecea şi şoseaua principală.”

Reporter: „Ce făcea pe jos până la şcoală?”

Ioan Stoichiţ: „Păi numai el ştie, săracul. Şi-au vrut să-i taie şi gradul de handicap când a fost la centru, acolo. Şi le-am spus: <Îi mai creşte piciorul?… Nu-mi trebuie pentru mine gradul. Gândiţi-vă la copilul ăsta, se va face mare şi e handicapat, nu e întreg!>”

Maria Stoichiţ: „Nu are pensie de handicap. Numai de la 18 ani.”

Ioan Stoichiţ: „Statul are mai multă grijă şi-i interesează mai mult de un câine şi de un puşcăriaş dect de un copil. Educatori, învăţători sau ce sunt acolo, nu sunt prieteni apropiaţi cu copilul, să-l îndrăgească, să-l asculte.”

Maria Stoichiţ: „Zicea că ar vrea să scape din închisoarea aceea, el aşa o vedea, ca pe o închisoare.”

Îngroziţi de ce au văzut, chiar dacă aveau în continuare probleme de sănătate, soţii Stoichiţ l-au cerut pe Daniel înapoi.

Maria Stoichiţ:

„N-au vrut să mi-l mai dea pentru că au zis că el deja este mare şi acum sunt foarte mulţi copii mici, bebeluşi, și aceştia trebuie daţi la maternale ca să crească în condiţii normale. Am revenit şi i-am rugat să mă lase cu unul până mă acomodez, să văd, pot, nu pot, şi mi-au dat unul pe care l-am crescut 8 luni de zile. După aceea mi l-au luat pentru că au vrut să-mi mai dea încă unul mic şi am spus: <Nu pot să fac faţă la doi copii mici!>”.

În ciuda acestor necazuri, n-au pierdut legătura cu Daniel, chiar dacă fiecare vizită era sfâşietoare. Copilul plângea mereu, povestindu-le despre condiţiile inumane, foamea şi batjocura colegilor.

Maria Stoichiţ:

„De câte ori ne duceam la el plângea şi plângeam şi noi, ne termina pur și simplu emoţional.”

Astăzi, lui Daniel îi e un pic mai bine, dar nu datorită statului. S-a îndurat o asociaţie şi l-a scos din orfelinat, ducându-l într-o căsuţă de tip familial.

Daniel:

“Am scăpat de acolo, de la Lunca Calnicului.”

„Ai scăpat de acolo, de unde?”

„De la puşcărie.”

Dar şi acum mai plânge. De dor. Și ce i-a făcut statul nu se va vindeca, poate, niciodată.

Maria Stoichiţ:

„Legea asta cu adopţiile să meargă mai repede. Ştiţi ce se întâmplă aici? Creează suferinţe de ambele părţi. Şi asistentul care l-a crescut, şi copilul, care este cel mai afectat. Că noi avem o vârstă, dar acel copil rămâne cu traumă pe viaţă.”

Legea adopţiilor e, într-adevăr, o altă cauză pentru care aceşti copii rămân prizonieri ai sistemului. Până şi astăzi Direcţiile pentru Protecţia Copilului trebuie să ceară consimțământul rudelor până la gradul IV pentru a deschide procedura de înfiere. Nu există niciun fel de nuanțe.

Gheorghe Durnă, director interimar DGASPC Brașov:

„Legea nu face distincţie între persoana până la gradul IV care se află în puşcărie, să zic, pentru omor, să spună: <Dom’le, eu, ca unchi, nu sunt de acord cu adopţia!>. Plus familia lărgită, plecaţi în toată lumea.”

Una peste alta, e o procedură greoaie care poate dura ani de zile, pentru că nici în acest serviciu nu există personal suficient.

Azota Popescu, preşedinte Asociaţia Catharsis:

„În faţa legii adopţiei nu sunt toţi copiii egali. Păi acest cod din 2011, cu legea adopţiei schimbată în 2011, nu s-au armonizat. Deci legea a fost schimbată de două ori, dar n-au schimbat nimic! Numerotarea de articole, dar conţinutul este acelaşi. Şi aici, în codul acesta, scrie clar: Doar părinţii fireşti şi tutorele. În lege se spune rudele până la gradul al IV-lea. Şi se caută rudele până la gradul al IV-lea de 10 ani. Rudele nu se găsesc, copiii rămân închişi.”

Aşa se face că aceşti copii ajung să fie atât de recunoscători asistenţilor maternali, încât îi iubesc poate mai mult decât îşi iubesc părinţii un copil care provine dintr-o familie normală. Dragostea copiilor abandonaţi e puternică, necondiţionată, gata de sacrificii, greu de imaginat.

„Dacă ar fi să alegi între a-ţi rezolva problema cu picioruşul şi a te întoarce la părinţi [n.r. – asistenţi maternali], ce ai alege?”

Daniel: „Părinţii.”

Acelaşi răspuns l-a avut şi Florin:

„Dorinţa mea e să fiu alături de familia mea adoptivă [n.r. – asistenţii maternali].”

Reporter: „Dacă ai avea de ales între a fi cu familia ta adoptivă şi a merge bine, ce ai alege?”

Florin: „Prima.”

Reporter: „Să fii cu doamna Geta?”

Florin: „Să-i fiu alături şi s-o ajut.”

Când l-am întâlnit, Florin ne-a întâmpinat cu o întrebare: Am venit să-l adoptăm? Şi a răsuflat uşurat când i-am răspuns că nu. Adopţia îl sperie:

„Pentru că după aceea o să fiu departe de… ştiţi dumneavoastră de cine, [„de doamna Geta.”]. „Atât de mult ţin la ea, să n-o mai părăsesc. Pentru Geta fac orice, orice-şi doreşte ea.”

„Cum e doamna Geta?”

„Frumoasă. Drăguţă. Adorabilă.”

Georgeta Neicu a fost asistenta lui maternală timp de 12 ani. De un an de zile, însă, Florin e într-un centru de plasament pentru copii cu nevoi speciale. A considerat statul că i-ar fi mai bine acolo, având în vedere problema lui medicală. Şi s-a înşelat.

Florin:

„Ăştia toţi se bat şi mă cam împing pe mine, ştii? Şi nu-mi place. Mă batjocoresc şi-mi zic <şchiopilă>, că sunt bolnăvior cu picioarele. Şi nu-mi place.”

Crede că asistenta maternală a fost, de fapt, mama lui adoptivă, pentru că l-a îngrijit de mic. Dar e prea târziu să se mai schimbe ceva pentru el și ea. Acum, doamna Georgeta are alţi doi copii în grijă. Chiar şi aşa, însă, femeia stă cu gândul la Florin, îl vizitează şi îl ia în vacanţe, aşa cum ar face orice om cu suflet care înţelege suferinţa şi dragostea şi responsabilitatea.

Florin:

“Plâng un pic când mai vorbesc cu ea la telefon. O implor să mă ia în vacanţă şi să… Să treacă zilele mai repede. Vreau să facă ceva doamna Geta să mă ia mai repede. Mă rog la Dumnezeu în fiecare seară să mă ajute. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Se roagă pentru ea. Ştie că l-a îngrijit cât de mult a putut. Iar acum trăiește din nou sentimentul greu al abandonului şi e cumplit, mai ales că nu mai are parte de acelaşi ajutor. Florin are tetrapareză spastică, o boală grea care rigidizează corpul şi îngreunează deplasarea. Numai doamna Georgeta ştie prin câte chinuri a trecut cu acest copil: internări, intervenţii chirurgicale, numeroase etape de recuperare.

Florin: „Ce greu i-a fost lui mama!”

Reporter: „Ai fost la spital, nu?”

Florin: „Am fost cu ambulanţa!”

„Cui i-a fost mai greu, ţie sau lui mama ta?”

„Lui mama, câţi bani i-au trebuit să plătească pentru operaţii… I-a fost milă lui mama şi mie mi-a fost milă de ea”.

La început îl ducea la şcoală cărându-l în braţe. Apoi pe bicicletă.

Georgeta Neicu:

„Pe cadrul bicicletei, mă urcam şi eu pe bicicletă şi mă duceam. Ne mai oprea poliţia, ne mai dădea jos, eu, ditamai omul pe bicicletă… Şi spuneam: ‘Du-l dumneata dacă nu mă laşi să-l duc eu!’ Şi n-aveau ce să-mi facă. Mă mai ameninţau că-mi dau amendă, că…”

Şi încet-încet, înconjurat de dragoste, copilul şi-a depășit limitele și a reuşit să meargă singur.

„Nu-i mai aduceau colegii ghiozdanul, pentru că, v-am spus, el merge tărăgănat, cu mâinile îşi ţine echilibrul. Nu ştiu să vă spun, e greu.”

Şi la şcoală învăţa bine.

„Ştia tabla înmulţirii. Aici a fost o problemă, vă spun, pentru că el, ajungând în centru, nu mai era solicitat la nivelul lui.”

Reporter: „7 ori 8, ştii cât e?”

Florin: „Nu ştiu. Numai 5 x 5, 25. 6 x 6, 36. Nu învăţ aici înmulțirea. Nu ştiu ce are doamna de nu-mi dă înmulţire.”

E conştient că de mult s-a schimbat viaţa lui. Dar e un luptător. A uitat tabla înmulţirii, dar n-a uitat să viseze.

„Ce vrei să te faci tu?”

Florin:

„Mecanic de tren, să conduc trenul. Ruta Braşov-Constanţa o s-o fac. Duc oameni la Constanţa, la mare. Când am fost la mare cu mama am înotat fără colac. Şi nu mi-a fost frică!”

În cămin a regresat şi din punct de vedere fizic.

„Cum mergi?”

Florin:

„Păi cam rău un pic, pentru că mergeam la Micul Prinț, în Braşov.”

„La gimnastică?”

„Da. Mă ducea mama mea adoptivă cu autobuzul. Şi făceam eu acolo pe bandă. Fac şi la domnul Florin, dar nu merge banda singură. N-are baterie.”

„Înainte puteai să mergi şi fără să te ţii de perete?”

„Şi-acuma pot un pic, dar mi-e cam teamă să nu cad. M-am lovit la mână aseară. Pe mâna asta am căzut şi mă doare.”

Şi tot în cămin a căpătat, în câteva luni, gesturi tipice de copil abandonat. Ticuri pe care nu le-a avut niciodată, provocate acum de lipsa de afecţiune.

Florin: „Mă legăn.”

Reporter: „Cum te legeni?”

Florin: „Aşa.” [şi se mişcă repetitiv cu capul şi corpul].

Reporter: „Aţi reuşit să întrebaţi de ce regresează copilul?”

Georgeta Neicu:

„Ştiţi, teama mea a fost că, punând prea multe întrebări, or să zică: <Până aici! Nu mai ai dreptul să mai ţii legătura!> Nu vă spun cum a fost la început, când venea acasă. Că la început venea aproape week-end de week-end. Ei, mi s-a spus să încercăm un pic să rărim lucrul ăsta, pentru că nu se adapta nici acolo şi nu era nici aici, ştiţi? Ceea ce eu nu prea puteam. Au fost 12 ani în care chiar am luptat pentru el.”

Aşa a crezut sistemul că e mai bine, să-i împiedice pe asistenţii maternali să viziteze copiii pe care i-au avut în grijă şi i-au ameninţat cu demiterea dacă vor să se plângă presei fără acordul Direcţiilor pentru Protecţia Copilului.

Azota Popescu, preşedinte Asociaţia Catharsis:

„Li se pune pumnul în gură. Sunt ameninţaţi cu tăcerea.”

Din cauza acestei interdicţii n-am reuşit să vorbim cu mulţi dintre asistenţii maternali care ar fi avut câte ceva de spus.

Asistent maternal, prin telefon:

„Nu mă băgaţi, vă rog, la înaintare, pentru că o să am eu consecinţe grave după aceea. Au putere!”

Reporter: „Dar v-au ameninţat?”

„Mi-au zis clar că nu am voie să vorbesc. Nu vă mai spun nimic, jur! Că mă taie ăia cu lama şi-mi pun sare”.

“Mi-e frică de serviciu, că altfel vă puteam spune… Era un reportaj de pomenea ţara! Dar nu… Nu pot!”

“Ştiţi cum sunt directorii ăştia şi şefii… După aceea… Şi nu poţi să mergi să faci gură…”

Puţini au acceptat să vorbească, şi doar cu condiţia să le păstrăm anonimatul.

Bărbatul din imagine este soţul unei asistente maternale şi simte în fiecare zi cruzimea fără margini a sistemului. Chiar şi ei au fost în pericol să piardă copilul pe care îl aveau în grijă de mulţi ani.

„Noi ne-am împotrivit, chiar am creat un grup de iniţiativă care a încercat măcar să nu creeze încă o situație în plus acestor copii. Această retragere din familii creează un handicap pe care nu ştiu dacă ar fi putut să-l depăşească. Noi am reuşit, o parte din copii au reuşit să fie păstraţi în familiile maternale. Iar o parte din aceşti copii au fost duşi în centre de plasament. Familiilor care i-au îngrijit li s-a interzis orice contact cu aceşti copii.”

Reporter: „Și au primit alţi copii mici?”

„Nu există asistent maternal care să nu aibă în îngrijire doi copii. Din păcate sunt şi copii foarte mulţi, de-aia se aude că ar dori să se dea şi al treilea copil la cei care au posibilitatea cazării lor. Nu ştiu dacă obligatoriu sau voluntar.”

Răzvrătirea lor împotriva acestui sistem inuman în care nimeni nu pare să gândească n-a fost un caz singular. În România există multe familii care, de dragul copilului pe care-l aveau în grijă, au renunţat la meseria de asistent maternal şi la salariul primit de la stat pentru a-l păstra în plasament familial.

Georgeta Lovin a făcut asta pentru Cristiana, o fetiţă de 4 ani pe care a luat-o în asistenţă maternală fără să ştie că are nevoi speciale. Nu i-a spus nimeni.

Reporter: „Când vi s-a adus, vi s-a comunicat că are probleme copilul?”

Georgeta Lovin, asistent maternal:

„Nu. Mi s-a spus că dansează. Și ea făcea foarte urât. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Și nici nu vreau să vă reproduc.”

Avea să descopere că „dansul” despre care vorbiseră cei de la Protecţia Copilului era, de fapt, legănatul sălbatic al unei fetiţe cu retard şi elemente de autism. Perioada aceea în care nu înţelegea ce se întâmplă cu Cristiana i-a lăsat Georgetei Lovin traume adânci.

Georgeta Lovin:

„Au fost trei ani din viaţă de care eu nu vreau să-mi amintesc. Pentru că nu vorbea, nu mânca, nu făcea la WC, deşi avea o vârstă înaintată, nu făcea nimic. Stătea toată ziua în fotoliu şi se juca cu o sticlă cu apă. O zi întreagă uite aşa făcea la sticlă [o balansa] şi o mai răsucea.”

Încet-încet, cu multă dragoste și răbdare, Georgeta Lovin a făcut minuni cu Cristiana care astăzi, în afara unei uşoare stări de agitaţie şi a nevoii excesive de atenţie, e un copil normal. Și, ca să-i poată arăta într-o zi de unde a plecat și unde a ajuns, ţine de peste 10 ani un jurnal în care i-a scris mesaje şi a lipit fotografii din diverse etape ale evoluţiei.

<Am luptat mult cu tine, niciunul dintre noi nu ne dăm seama ce este în căpşorul tău mic şi frumos. Evoluţia ta este lentă şi anevoioasă.>

<Bucurie mare în toată familia. Te-ai îmbrăcat pentru prima dată singură. Dacă te uiţi atentă, vei remarca că i-ai luat invers, cu înaintea înapoi.>

<Aici faci gimnastică cu tata. Încă nu vorbeşti, dar noi te antrenăm în tot felul de activităţi. Ne dorim din tot sufletul să facem un om din tine. Bineînţeles, atât cât se poate.>

<Am botezat un băieţel. În biserică te-ai arătat interesată de tot ceea ce era nou pentru tine. La masă le spuneai la toţi invitaţii să tacă din gură şi să oprească muzica, pentru că doarme bebeluşul.> [file din jurnal].

Există însă o zi care n-a fost niciodată trecută în jurnal şi nici nu i-a spus Cristianei ce s-a întâmplat atunci. A fost ziua în care Georgeta Lovin a fost anunţată că fetiţa pe care o creştea de 7 ani trebuie să plece într-un centru de plasament.

„A fost, oricum, înainte de 2009. Era un program atunci. Au vrut cei de la Direcţie să adune toţi copiii cu probleme şi să-i bage undeva intr-un centru din ăsta de copii cu handicap. Și atunci eu m-am speriat foarte tare.”

Cristiana urma să fie repartizată la Brădet, un centru din apropierea Braşovului în care se afla şi fratele ei, Dragoş, un copil cu aceleaşi probleme ca şi sora lui, dar care nu avusese norocul să ajungă la un asistent maternal. Georgeta Lovin a plecat imediat într-acolo, încercând să salveze fetiţa. Şi ce-a văzut atunci o îngrozeşte şi astăzi:

„Era vară, în tot cazul. Şi erau în curte copiii şi se jucau. Şi când au văzut maşina noastră au venit toţi călare pe maşină, băteau cu pălmiţele în geam și strigau <Mama!>, <Tata!>, <Mama!>, <Tata!>. Şi l-am văzut și pe fratele ei şi am zis: <Cristiana aici nu rămâne!> Diferenţa dintre ei doi este uriaşă. Absolut uriaşă!”

Pe fratele Cristianei l-am vizitat şi noi. S-a bucurat mult că-l caută cineva şi-i spune pe nume. Doar că n-a putut să ne spună nimic. Dragoş ştie un singur cuvânt: „Mama!” Ce înseamnă, nu a aflat niciodată. Dragoş a devenit cu adevărat irecuperabil pentru că n-a primit îngrijirea de care ar fi avut nevoie. Ar fi putut evolua, poate, la fel ca şi Cristiana. Însă a lipsit puţin ca fetiţa să ajungă aşa cum e astăzi fratele ei: un om distrus de semeni, cărora pur şi simplu nu le pasă. Iar uneori aceste fiinţe pe care sistemul pare să le considere nedemne de o viaţă normală suferă atât de mult încă ajung să-şi dorească moartea.

Reporter: „Ce înseamnă fericire pentru tine?”

„Pentru mine, fericirea a murit.”

Reporter: „Şi Dumnezeu?”

„Singurul Tată Care nu m-a abandonat deloc.”

Reporter: „Cuvântul <acasă>?”

„Este doar un vis.”

El este Adrian Calangea, un copil cu sufletul zdrobit, care n-a mai făcut faţă tăvălugului emoţional prin care l-a târât sistemul.

Reporter: „Prin câte centre de plasament ai trecut tu?”

Adrian Calangea: „Deci am Micul Prinţ, am Centrul de Plasament Brădet, am Centrul de Plasament Codlea, am Centrul de Plasament Dacia. Şi au mai fost două centre, dar nu le mai reţin, că erau şase centre.”

În acele centre care ar fi trebuit desfiinţate de mult, Adi a trăit un coşmar, îndurând zi de zi mai multă durere decât poate suporta un om.

„A fost un chin pentru mine, într-adevăr, că bătaia era mâncată mai ceva ca pâinea de zi cu zi.”

„Cine?”

„Educatorii, domnii de noapte, pentru orice greşeală pe care o făceau şi ceilalţi. era o lege acolo: unul pentru toţi și toţi pentru unul.”

„Deci dacă unul greşea…”

„Da. Toţi eram pedepsiţi. Ne mai puneau pe piuneze în genunchi, ne mai puneau pe porumb…”

„Cine, educatorii?”

„Da. Când erau băieţii mai mari şi dădeau în noi, educatorii nu făceau nimic. O dată m-a bătut un băiat mai ceva ca pe un câine. M-a aruncat într-o uşă, mi-a rupt atunci şi o mână, că sunt operat aici [la mână]. Dacă mai rămâneam acolo, eram nebun. Turbasem deja.”

Maturizat prematur şi, în acelaşi timp, fragil ca un bebeluş. Aşa era pe atunci. Nu se simţea parte a acelei lumi şi asta l-a făcut să piardă trei ani de şcoală. Aşa că la 10 ani Direcţia pentru Protecţia Copilului l-a mutat la o familie de asistenţi maternali, iar, după pensionarea lor, la familia Sporea, unde a stat 5 ani şi i-a fost bine.

Adrian Calangea:

„I-am iubit şi-i voi iubi pentru că m-au ajutat.”

Ion Sporea, asistent maternal:

„Iubea mult familia, casa…”

Reporter: „Cum vă spunea?”

Ion Sporea:

„Tată şi mamă, după două-trei zile după ce-a venit aici. Ăla era un cuvânt după care copiii ăştia tânjesc mult. Aştepta să fie strâns în braţe, drăgălit ca orice bebeluş din ăla mic.”

Dar într-o zi a împlinit 18 ani şi, potrivit legii, nu mai putea rămâne la asistenţii maternali, chiar dacă mai avea 3 ani de liceu. A fost nevoit, deci, să se reîntoarcă în Centrul de plasament, ca să poată continua şcoala.

Simona Sporea, asistent maternal:

„Fiecare plecare a unui copil îţi rupe o parte din suflet, a fost dureros. Să ştiţi că toată lumea plângea, toţi vecinii plângeau.”

Ion Sporea:

„Toată lumea plângea, eu l-am dus cu maşina personală din cauză că el îşi adunase multe lucruşoare de aici care pentru el erau amintiri, erau valoroase. Flori… Multe, multe, multe avea.”

Reporter: „După ce ai stat într-o familie 8 ani de zile, cum a fost această revenire într-un centru de plasament pentru tine?”

Adrian Calangea: „Iadul pe pământ.”

A simţit-o ca pe un eşec personal. Toată forţa lui interioară acumulată alături de familia lui maternală s-a scurs în câteva clipe. Pentru că el se schimbase, centrul de plasament – nu. Şi au urmat aceleaşi abuzuri fizice şi emoţionale. Ajunsese să-şi piardă încrederea în el, era deprimat şi înfricoşat. Mult timp, ceva din el s-a opus să-şi accepte situaţia şi a refuzat să-şi desfacă bagajele.

„Am zis că poate mă întorc înapoi. Am aflat că nu mă mai pot întoarce la ei, că au venit alţi copii.”

Într-adevăr, familia Sporea primise alţi patru copii în asistenţă maternală. Iar Adi s-a simţit din nou abandonat, nici el nu mai ştie a câta oară. Obosise să spună „mamă” atâtor femei şi s-o ia mereu de la început. Viaţa, spune el, nu i-a demonstrat că merită trăită. Aşa că atunci când o educatoare a vrut să-i arunce obiectele aduse de la familia Sporea, Adi a ameninţat-o că se aruncă pe geam. Femeia i-a răspuns, povesteşte el, cu un ton de gheaţă:

„<Nu te cred. Aruncă-te, să te văd!> I-am zis: <Nu mă credeţi?> <Ia să te văd!> Şi atunci eu mi-am luat avânt şi am sărit. Mi-am fracturat călcâiul. De atunci nu mai pot nici să merg cum trebuie.”

Reporter: „Regreţi că ai sărit atunci pe geam?”

Adrian: „Regret că n-am murit.”

Şi pentru acest incident dramatic n-a fost nimeni tras la răspundere. Educatoarea, sub ochii căreia s-a petrecut tragedia, încă mai lucrează în sistem şi a refuzat să ne acorde un interviu, mulţumindu-se să ne confirme rece că da, a vrut să arunce lucrurile lui Adi, considerându-le gunoaie, dar că nu l-a îndemnat ea să sară. Actualul director al centrului n-a putut nici el să ne explice cum s-a ajuns la asta, dar spune că se ştia cât de periculoasă e evoluţia băiatului.

Victor Olteanu, director Centrul de plasament Azur:

„El avea în gând acest lucru, de suicid. Că <eu vreau să nu mai trăiesc, vreau să fac aia şi vreau să fac aia…>. Mobilul principal era lipsa mamei. Nu ştia unde este mama.”

Foştii asistenţi maternali ai băiatului ştiu însă că gândul sinuciderii s-a născut din disperare.

Ion Sporea, asistent maternal:

„Niciodată n-a avut nicio intenţie.”

Reporter: „V-a şocat gestul lui?”

„Păi cum să nu te şocheze după ce ştii că la-i avut în grijă şi i-ai purtat de grijă cinci ani de zile și pe urmă, într-o lună de zile, să se întâmple… Normal că te şochează! L-am îngrijit, i-am dat mâncare, l-am făcut mare, am vrut să fie om în ţara asta.”

N-a putut însă. În ţara asta e mai mult loc pentru educatori fără inimă care nu plătesc pentru greşeli decât pentru un om abandonat de toţi. Un om care încă mai luptă cu problemele psihice pe care i le-au provocat turbulenţele din viaţa lui.

Adrian Calangea:

„Vă spun sincer, începusem s-o iau razna.”

După incident, a stat un an de zile în spital.

„Credeţi-mă, mi-a plăcut mai mult să stau în spital decât să stau în centru, pentru că acolo fiecare asistentă ştia cum să se ia de fiecare pacient: <Spune-mi ce te doare, cum să te ajut, spune-mi ce să-ţi fac să-ţi fie bine…>”.

Apoi a fost transferat la internatul în care locuieşte şi astăzi şi soarta l-a răsplătit, oferindu-i o minune la care el renunţase de mult să mai spere: în urmă cu un an, Direcţia pentru Protecţia Copilului i-a găsit mama.

„Am început să plâng ca un copil mic.”

Sufletul lui e atât de iertător încât nu i-a pus nici întrebări şi nici n-a judecat-o.

„Orice s-a întâmplat în trecut, bună, rea, cum e, pe o mamă n-o poţi uita pentru că ea te-a adus pe lume. Sunt totuşi mândru că mama mea este un exemplu pentru toate mamele care îşi lasă copiii în centre şi nu le mai interesează deloc, că ea avea ocazia să zică <Nu cunosc copilul ăsta, nu l-am văzut niciodată, nici nu-i al meu…> Putea să zică treaba asta şi să mă lase în centru în continuare. Putea”.

Mama lui stă într-o garsonieră închiriată. Adi petrece cu ea toate vacanţele şi câteva week-end-uri pe an. A vizitat-o şi de 1 martie. El i-a dat un mărţişor, ea l-a aşteptat cu resturi de mâncare adunate din restaurantul unde lucrează:

„Uite, carne, atât de bună! Ia-ţi aripile, ia-ţi picior!”

Acum e puţin mai liniştit. În ultimul an, alături de mama lui, a mai strâns un pic de forţă în el. Va termina peste câteva luni liceul şi e hotărât să facă tot ce e omeneşte posibil să supravieţuiască decent. Dar o teamă tot îi strânge sufletul, căci umbra unei tragedii îl pândeşte din nou.

Adrian Calangea:

„În fiecare noapte, când pun capul pe pernă, încep să plâng. Pentru că stau şi mă gândesc că mama mea, fiind bolnavă, dacă va muri şi ea? Şi voi ajunge un om chiar al nimănui. Aş fi un om distrus. Mai ceva ca un maidanez care stă pe drumuri. Caut să văd dacă pot să lucrez undeva, pentru că fiind şi cu sănătatea distrusă n-o să mă pot descurca.”

Reporter: „Ce viitor îi vedeţi?”

Ion Sporea, asistent maternal: „Nu ştiu, e greu, nu mă pot pronunţa.”

„Vă e frică de ce ar putea să-l aştepte?”

„Da. Eu o să investesc puţinii care ni se alocă nouă. Totuşi, la nivel de ţară, e o sumă destul de mare! 18 ani se bagă bani în copiii ăştia şi la 18 ani ce le facem la copii? Ce le facem? Îi învăţăm unde e gara? Canalul? Ce le facem?”

E, de fapt, soarta multor tineri care, după ce au terminat şcoala şi au ieşit din sistem, s-au trezit direct în stradă. Încă o etapă de abandon. Poate cea mai dură, pentru că acum sunt pierduţi. Dintr-o dată, pe propriile picioare, fără un ban în buzunar, fără serviciu şi fără un acoperiş deasupra capului, cei mai mulţi nu ştiu ce e de făcut cu această libertate.

„Trebuie să ţină Dumnezeu cu tine ca să rezişti”, spune Demi.

Când a ieşit din sistem, acum câţiva ani, a locuit o vreme sub scările unui birou de amanet, încercând cu disperare să supravieţuiască.

Nicolae Ştefan Demeter:

„Aveam tot timpul în partea asta cartoanele băgate, să nu mi le vadă, ca să pot să acopăr, să nu intre frigul, mă băgam aici înăuntru, îmi desfăceam geanta cu salteaua mea, uite aici dormeam. Aici am început eu să mă îmbolnăvesc de plămâni, am fost operat. Şi din spital ieşind, tot aici m-am întors, că n-aveam unde să mă duc.”

Apoi a dormit într-o hală de la marginea Braşovului, un loc bine cunoscut copiilor părăsiţi.

„Asta e salteaua lui unu’ care a fost tot în caz ca mine, dormea pe ea sigur. În locul ăsta dormeam la risc, pentru că pe la 3 noaptea, când veneau oamenii din discoteci, se apuca lumea, se îmbătau şi aruncau cu bolovani.”

Aici a început să se automutileze.

„Era disperarea. Îţi iei lama şi te tai. Şi te calmezi.”

Reporter: „Şi ţi-ai făcut chestia asta?”

„Da. Dar mi-am astupat-o cu tatuaje.”

Aici a început să se drogheze.

„Abia aşteptam să vin aici să trag în pungă. Mi-era foame, mi-era frig, trăgeam 10 minute şi mă lua somnul, uitam şi de foame, uitam de tot. Nu mai stăteam cu frică că aruncă careva cu bolovanul. Eram calm, liniştit.”

Şi tot aici a încercat să-şi pună capăt zilelor.

„Am luat nişte pastile de la farmacie şi chiar aici, în locul ăsta le-am luat, dar n-am avut şansa să mor. Următoarea tentativă, am înghiţit nişte otravă de şobolani. Şi am mai avut o tentativă cu nişte pastile concentrate de clor pentru WC-uri și dimineaţa m-am trezit cu nişte dureri de stomac şi am văzut că n-am murit. Şi m-am dezamăgit şi atunci m-am gândit că Dumnezeu ţine cu mine şi îmi spune să nu renunţ la viaţă, să mă duc înainte.”

Cu Dumnezeu în minte a încercat să lupte cu traumele pe care le are din cămin, o perioadă despre care nu vrea să ne povestească. A preferat să ne arate. Şi ne-a condus spre o casă de copii din Braşov unde, cândva, a stat şi el. Imaginea e deplorabilă încă de la intrare. Pe o alee, un copil stă singur în curtea imensă, sub o ploaie torenţială.

Reporter: „De ce stai în ploaie tu, măi?”

Demi: „Nu ţi-e frig?”

„Îmi venea să fug înapoi, să nu merg mai departe. Am încercat să-l iau de mână ca să-l duc înapoi în cabană. Avea o geacă foarte groasă pe el şi era foarte udă şi nu a vrut şi l-am luat în braţe eu și l-am dus în cabană.”

În holul căminului, un băieţel accidentat e bandajat nu de un asistent medical, ci de un alt copil. Şi peste tot, pe jos, pe scări, fetițe şi băieţi fără niciun licăr de viaţă în ochi. Unii – inerţi, alţii – legănându-se frenetic.

Nicolae Ştefan Demeter:

„Eşti în casa de copii şi stai o perioadă prea mare, îţi tot vine să faci aşa să te calmezi, să stai liniştit. Îţi vine să te legeni. Aveam 18 ani şi făceam aşa în autobuz, nu puteam să mă abţin, aveam ticul ăsta.”

Camere fără jucării. Dormitoare fără vreo altă piesă de mobilier în afara paturilor supraetajate din fier. Unele – fără lenjerie.

„Casă de copii nu poate să se numească, că dacă era casă de copii era curăţenie, nu copii cu treaba mare pe ei, nu uzi, nu se întindeau pe jos…”

De undeva apare un băiat care-l recunoaşte pe Demi şi ţine neapărat să-i spună că aici nimic nu s-a schimbat. Copiii sunt în continuare bătuţi. A venit o fetiţă mică; când i-ai întins napolitana a făcut ceva de genul s-a speriat.

„Dar de ce se fereşte aşa?”

„Îi e frică.”

„De ce? O bate?” „

Da!”

„Cine?”

„Toţi, câteodată.”

Nicolae Ştefan Demeter:

„L-am întrebat pe băiatul ăla: <Dar nu se bagă educatorii că-i bateţi?> Mi-a spus că nu. Au zis că pur şi simplu, când sparg geamul sau îi apucă unele crize, îi închid în cameră ca să nu mai iasă afară sau îi pun să meargă mersul piticului prin curte sau tot felul de pedepse. La mersul piticului ori te pune să stau pur și simplu aşa [pe vine], ori cu mâinile în faţă [tot ghemuit] şi te pun să mergi prin curte cât e curtea de mare.”

Reporter: „Ai făcut şi tu treaba asta?”

“Da. Astea erau printre primele pedepse pe care ţi le punea. Ori mersul piticului ori genuflexiuni, ori să stai în genunchi cu mâna la perete cât timp îţi dădeau ei ori în picioare cu faţa la perete, ori, cel mai drastic lucru care se putea întâmpla în casa de copii, care se practică şi acum, cred, este că-ţi interzicea mâncarea.”

Dar chiar dacă ar primi nu s-ar sătura. În judeţul Braşov, un copil instituţionalizat primeşte hrană de 15 lei pe zi. Şi asta încă e bine. În Constanţa, de exemplu, mănâncă de 8 lei. În seara în care noi am vizitat centrul meniul pentru cină suna aşa:

„Un ou fiert, doi ficăţei şi turtă.”

Mai grav, în centru sunt şi copii cu dizabilităţi care, inevitabil, ajung victimele celor cu probleme de comportament.

Educator complex Brădet:

„Mănâncă carnea, e carnivor. Nu te muşcă doar aşa.., Îţi mănâncă şi… Unui copil i-a mâncat prima falangă. A mâncat-o şi a înghiţit-o.”

La câteva zile de la filmarea cu camera ascunsă, am revenit în acelaşi centru şi am solicitat să fim lăsaţi să filmăm oficial şi l-am întrebat pe director despre incidentul cu degetul muşcat. N-a fost foarte impresionat.

Adrian Diac, şef complex Brădet:

„Da, e vorba despre un copil cu autism care muşcă. Şi l-a muşcat, din păcate, pe altul. Da, a fost muşcat destul de bine. Nu i-a mâncat degetul cu totul… I l-a mușcat mai bine, mai sănătos…”

E un copil care se automutilează, ne spune. Sunt mulţi aici. Unii, de exemplu, se dau cu capul de pereţi până li se desprinde retina, povesteşte directorul. Dar nu e vina lui, ci a sistemului.

Adrian Diac, şef complex Brădet:

„Vă daţi seama, este vorba despre un număr considerabil de copii raportat la adulţii care-i supraveghează.”

Mai exact, sunt 7 adulţi la 100 de copii.

„Trebuie supraveghere permanentă.”

„Pe care nu v-o permiteţi.”

„Nu. Se încearcă recrutarea de personal în permanenţă, dar legea asta e mai presus de protecţia Copilului şi atunci…”

Astăzi, alertat de prezenţa camerei de filmat, cineva a făcut ordine în centru. E curat, iar copiii stau aranjaţi frumos, să dea bine în cadru. Dar tot a scăpat ceva. Nevoia de afecţiune nu poate fi mascată.

„Nu-mi mai pupa mâinile, măi. Nu-mi mai pupa mâinile…”

Cu astfel de traume, o dată ieşiţi din sistem, n-au şanse să devină adulţi responsabili şi independenţi. Mulţi ajung în spitale de psihiatrie sau chiar în puşcării.

Iar Demi e printre ei. Într-un centru pentru persoanele fără adăpost, s-a indrăgostit de Cristina. Și de dragul ei şi al familiei pe care visa s-o aibă, a făcut ceva ce-a ajuns să regrete: s-a lăsat convins de un bărbat care l-a trimis în Olanda, minţindu-l că acolo va fi angajat într-o afacere cu droguri legale.

Nicolae Ştefan Demeter:

„Primul lucru la care eu m-am gândit când am auzit de 5-6 mii de euro a fost că îmi iau o cameră pe la miliţie cu 4-5 mii şi am unde să stau şi eu toată viaţa.”

Abia în Olanda a aflat adevărul: că ar trebui să fie cărăuş de cocaină pe ruta Amsterdam-Brazilia şi retur.

„Şi mi-au adus nişte cubuleţe. Prima oară am înghiţit nişte struguri, căpşuni, pepene, bucăţele mai mari, ca să mi se dilate gâtul. Şi la un moment dat mi-au adus nişte capsule micuţe băgate în scotch şi era lapte praf, sau ce era înăuntru, ca să vadă dacă putem să înghiţim. Au văzut că am înghiţit și putem să înghiţim, au zis: <Da, suntem de acord să vă trimitem în Brazilia.> Zic: <E OK.>”

Demi s-a speriat însă şi n-a mai vrut să plece. A luat cei 1000 de euro pe care-i primise de drum şi a fugit înapoi în România. A fost arestat la scurt timp şi, pentru că nu şi-a permis un avocat, a fost condamnat la 5 ani de închisoare cu executare. Ceilalţi din grup, care făcuseră transportul şi luaseră şi banii au primit cu 2-3 ani mai puţin pentru că putuseră să-şi plătească un apărător. În arestul preventiv a aflat Demi că iubita lui aşteaptă un copil şi a fost foarte fericit. Pentru prima dată în viaţa lui urma să aibă o familie. Dar ştia, în acelaşi timp, la ce riscuri se expun doi oameni ca ei cărora societatea nu le-a dat nicio şansă.

„Gravidă, venea cu picioarele aşa umflate la puşcărie, cum o vedeam mi se rupea sufletul. Un caiet de scrisori îi scriam toată săptămâna şi când venea îi dădeam scrisoarea cu o ciocolată, să aibă ce să mănânce. Întrebaţi-o.”

A ieşit din arest după 6 luni. Şi tot atunci a venit pe lume Raluca.

„Mă trezesc dimineaţa şi când aud că spune <tati> şi <mami>, ce bucurie am pe mine! Când mă gândesc că eu n-am avut cui să-i spun <mamă> sau <tată>!”

Un an mai târziu, Cristina a rămas din nou însărcinată.

Valeria Badea, director Maternitatea Braşov:

„Facem măsurătoarea. Aici avem spatele… I se vede inimioara. Da? Vezi cum bate?”

A plâns de bucurie și de disperare în acelaşi timp. Că familia lor se va mări, dar şi de grijă că nu va avea cu ce să-şi hrănească soţia şi copiii, deşi, pentru ei, e în stare de orice.

Nicolae Ștefan Demeter:

„Pentru ea şi pentru ea și pentru copilul care vine, credeţi-mă că aş face 30 de ani de puşcărie numai să fie ei bine.”

Dar bine nu le e. Deşi de curând au primit o locuință socială, în afară de alocaţia Ralucăi nu au niciun venit. Demi şi-ar dori foarte mult să muncească, dar nu-l angajează nimeni din cauza cazierului. Aşa că, spune el, nu-i mai rămâne decât un singur lucru: să fure.

Reporter: „Chiar nu există altă soluţie pentru tine?”

Nicolae Ştefan Demeter:

„Sincer, nu. Dacă aveam bani şi aveam un loc de muncă undeva, să muncesc şi un venit cât de cât, vă daţi seama că nu mai furam, nu?”

De fapt, fură amândoi. Numai mâncare. Și nu mult. Cât să se hrănească o zi. Au recunoscut asta de la început. Chiar în ziua în care stabiliserăm acest interviu, Demi şi Cristina au întârziat câteva ore. Ne-au trimis, însă, un bilet, ca să ne spună că sunt reţinuţi de poliţie.

Cristina:

„Am furat un caşcaval, o pâine, un lapte şi un pampers pentru noi, iar Ştefan a luat 2 salamuri şi a fost prins…”

Furaseră pentru fetiţa lor.

Nicolae Ştefan Demeter:

„Sunt zile când avem 5 lei şi n-avem de mâncare în casă şi spunem: ce să cumpărăm de mâncare? Singura sursă de mâncare este să luăm lapte pentru ea.”

„Şi voi rămâneţi flămânzi?”

„Da. Stăm aşa. Acum două săptămâni cred că am stat două zile şi n-am mâncat nimic. Ne-a fost şi frică să mai mergem iarăşi în oraş să mai furăm, dacă iar ne prind?”

Într-adevăr, cât de curând nici din furat nu vor mai putea trăi. Unele magazine au afişate fotografii cu Demi captate de pe camerele de supraveghere. În plus, în vară va fi ultima pronunţare în dosarul său şi va afla dacă va avea de executat cei 5 ani de închisoare.

„99,99% eu sunt convins că mă duc la puşcărie. Deci nu la aia mă gândesc. Mă gândesc la ea [la Raluca], la ea [la Cristina] şi la copilul din burtă.”

De fapt, îi e teamă să nu-i fie luaţi copiii. Cu tatăl după gratii şi mama fără vreun venit, riscul e mare, crede Demi.

„Știți cum e Direcţia? Pur şi simplu l-a luat de aici, îl duce în casa de copii, pe ei nu-i mai interesează”.

Iar de acolo ştie foarte bine care e cel mai probabil traseu.

„O zi n-am avut să fiu fericit. Pentru că am fost: casa de copii, spitalul de copii, pușcărie, centrul de persoane fără adăpost.”

Şi astfel, copiii sistemului fac alţi copii pentru sistem.

În urmă cu două săptămâni li s-a născut şi a doua fetiţă, Denisa. Acum sunt patru. Patru suflete care n-au greşit nimănui, dar pe care cineva tot ţine să le pedepsească.

De ce avem parte de această anormalitate şi de ce nu a fost nimeni în stare să reformeze sistemul, i-am fi putut întreba pe cei 9 miniştri ai muncii pe care i-a avut România în ultimii 7 ani. Dar am renunţat. Răspunsul e chiar în aceste cifre. Din cauza scandalurilor interminabile, nici unul dintre ei nu a stat în fotoliu suficient cât să se gândească la cum sunt distruşi și dezumanizaţi copiii abandonaţi. Din 2007, de când am intrat în UE, şi până astăzi, Ministerul Muncii a avut câte un şef pe an. Ba chiar în 2011 şi 2012 au fost câte 2. Cum să aibă timp să-i asculte pe cei ce cunosc realitatea și pot face ceva pentru a o schimba?

Azota Popescu, președinte Asociaţia Catharsis:

„Toţi miniştrii jură pe Biblie că vor respecta drepturile şi libertățile cetățenești. Îşi încalcă jurământul. Cum să-i mai ajute Dumnezeu? Luptăm pentru schimbarea legii adopţiei. Oficiul Român pentru Adopţie ne tratează la această oră ca pe un duşman. Guvernul României, Ministerul Muncii, nu este de acord cu schimbarea legii adopţiei. Dacă această lege este atât de bună, atunci de ce ţineţi în sistem aproape 70.000 de copii?”

Mulţi dintre aceşti copii ar fi avut astăzi o altă viaţă dacă ar fi gândit cineva o lege responsabilă privitoare la adopţii. Aşa, însă, îşi duc povestea pe străzi, nevăzuţi, neauziţi, necompătimiţi.

„Când ai fost prima oară violată?”

„De la 17 ani.”

„Atât. Prima oară. După care prostituție. Până la vârsta de…?”

„22 de ani.”

„5 ani. Destul de trist.”

Sau ar mai fi avut o şansă dacă în 2004 nu ar fi fost oprite adopţiile internaţionale [nu suntem de acord aici – n.n.]. Atunci s-a mai produs o dramă de proporţii, când mulţi copii de vârste mari, cu dizabilităţi sau de etnie romă şi-au văzut dosarele închise brusc, cu câteva luni sau zile înainte de a fi înfiaţi în străinătate. Şi au rămas aşa, cu sufletul zdrobit, conştienţi că sistemul i-a pierdut pentru totdeauna.

„La suferinţa asta pe care noi o ducem, ne drogăm până ne cuprindem. Asta e…”