SFINTII MARI IMPARATI CONSTANTIN SI ELENA. Lectia de istorie a Parintelui Gh. Metallinos: cine sunt detractorii sfantului imparat Constantin?/ PS SILUAN MANUILA DESPRE SFINTII IMPARATI CA OCROTITORI AI FAMILIEI (video)

Doxologia/ Nicolae Pintilie: Sfântul Constantin cel Mare și răspândirea religiei creștine

Religia creştină este, prin excelenţă, o religie liturgică în care, pe primul plan se află trăirea liturgică a vieţii celei noi, a vieţii în Hristos. În dumnezeiasca Liturghie sunt prezente întreg Universul şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Astfel, primele interpretări istorice ale Sfintei Jertfe au numit-o „petrecerea la un loc a îngerilor, a sfinţilor şi a oamenilor”.

Sfânta Liturghie este, întâi de toate, factor de unitate. Prin cinstirea sfinţilor, Biserica aduce împreună, în mod real, oameni, îngeri și sfinți întru slăvirea lui Dumnezeu. În mediul liturgic avem o întâlnire directă cu sfinții. Nu doar rememorăm un eveniment, ci devenim părtași la sărbătoarea bisericii. Devenim contemporani cu sfinții! Putem, astfel, înțelege mai bine drumul lor către sfințenie – dincolo de informațiile sărăcăcioase pe care ni le oferă izvoarele istorice.

De multe ori a fost pusă întrebarea de ce Sfinții Constantin și Elena sunt numiți întocmai cu Apostolii. De ce un împărat roman, botezat în ultimii ani ai vieții, își împarte numele cu Sfântul Petru, care a slujit toată viața lui Hristos și a murit cu moarte martirică? Acestea sunt întrebări omenești, ce își pot afla răspunsul doar în mediul liturgic. Acolo unde, dincolo de cuvinte, putem să fim împreună în cinstirea lui Dumnezeu.

Constantin cel Mare – un împărat providențial

Domnia împăratului Constantin (306-337) a fost cea mai importantă schimbare pe care a cunoscut-o istoria Bisericii. Pacea adusă prin sfârşirea persecuţiilor a introdus lumea într-o nouă istorie a creştinismului. Convertirea împăratului biruitor la Pons Milvius şi semnarea Edictului de Toleranţă din anul 313, acestea au fost evenimente prin care s-a schimbat situaţia creştinismului.

Scrisorile prezentate de către istoricul Eusebiu de Cezareea demonstrează că împăratul Constantin nu a fost mulţumit doar cu semnarea Edictului de la Milan. Scriind prefectului Anullinus, împăratul recunoaşte Bisericii dreptul de proprietate corporativă în cadrul statului roman, la care se adaugă scutirea clerului creştin de munera civilia.

Prin restituirile de proprietăţi, subvenţiile în bani, scutirile acordate clerului şi construcţia de biserici, creştinismul a fost ridicat la un statut egal cu celelalte religii din Imperiu. Unii istorici au vorbit chiar despre o tendinţă de impunere a creştinismului ca religie favorită, în timpul lui Constantin cel Mare .

Măsurile luate după convertire au fost completate de alte edicte care au fost adoptate după conflictul pe care Constantin l-a avut în Răsărit, cu Liciniu. După biruinţa de la Chrisopolis au fost date mai multe legi prin care împăratul îşi manifesta voinţa de promovare a creştinismului. În anul 321 au fost promulgate legile legate de sărbătorirea Duminicii, eliberarea sclavilor de către Biserică, retrocedarea bunurilor luate credincioşilor în timpul persecuţiilor şi favorizarea creştinilor în funcţiile guvernamentale.

În anul următor a fost emis un alt edict, prin care cetăţenii imperiului erau îndemnaţi să nu participe la ritualurile politeiste: „era recomandat a nu fi înălţate statui şi să nu se mai practice divinaţia şi alte acte smintite sau să se aducă sacrificii în vreun fel  oarecare”.

Dorința împăratului – un Imperiu creștin

Măsurile adoptate de împăratul Constantin au avut la bază convingerea că lui i s-a încredințat de către Dumnezeu misiunea de a converti întreg Imperiul. „În timp ce voi sunteţi episcopi pentru cele dinăuntrul Bisericii, eu sunt numit de Dumnezeu episcop pentru cele din afara lor”, spunea împăratul, după cum mărturisește istoricul Eusebiu.

Hotărârile favorabile au înlăturat obstacolele ce împiedicau acţiunile de evanghelizare în lumea necreştină. În toate regiunile imperiului, convertirile la creştinism s-au înmulţit, ajungând la toate categoriile sociale. Se poate vorbi chiar despre o politică imperială de răspândire a religiei creştine, al cărei exemplu era dat de însuşi Constantin – care a devenit şi el adept al noii doctrine.

Prin această politică, între anii 310-340 sunt consemnate cele mai importante progrese în mişcarea de evanghelizare a lumii cunoscute. Episcopul Eusebiu al Cezareei, în Istoria Ecleziastică, relatează cum se desfăşura mişcarea misionară în timpul său:

„În vremea aceea, mulţi creştini îşi simţeau sufletul lovit, prin Cuvântul divin, de o violentă dragoste de desăvârşire. Începeau prin a urma sfaturile Mântuitorului şi îşi împărţeau bunurile săracilor, apoi părăsindu-şi patria, plecau spre a-şi îndeplini misiunea de evanghelişti cu ambiţia de a ţine predici celor care nu auziseră încă deloc cuvintele credinţei şi de a le încredinţa cărţile evangheliilor divine. Ei se mulţumeau să aşeze temeliile credinţei în vreo ţară străină, apoi stabileau alţi păstori cărora le transmiteau grija de a-i cultiva mai departe pe aceia pe care tocmai îi convertiseră. Apoi plecau spre alte ţări şi neamuri, având cu ei harul şi ajutorul lui Dumnezeu”.

În cea mai însemnată scriere a sa, istoricul bisericesc Sozomen vorbește în câteva rânduri despre politica lui Constantin:

„Biserica înflorea în timpul domniei lui Constantin şi se dezvolta din zi în zi. Ea se bucura încă de mai multă pace. Căci, pe când era persecutată în mai multe provincii ale Imperiului, sub Constantin ea a avut libertatea în întinderea provinciilor de sub stăpânirea lui Constantin. Acei ce locuiau în Galia, în Englitera spre Pirinei şi până la părţile Oceanului au avut libertatea credinţei. Însă, după ce şi alte provincii au trecut în partea lui Constantin, prin dreptul de succesiune, Biserica primi o însemnată dezvoltare. Astfel, popoarele ce locuiesc laturile Tibrului, ale lui Po şi ale lui Aquilin, au avut o deplină libertate a aduce lui Dumnezeu, adoraţia şi închinăciunea lor. În fine, grecii, macedonenii şi popoarele ce locuiesc pe ţărmurile Dunării şi până în Ahaia şi Iliria au recunoscut pe Constantin după bătălia de la Cibala”.

Orientul – ținta misionară a împăratului Constantin

În cartea a doua, Sozomen face referiri mai ample la domnia împăratului Constantin, când acesta a devenit August, după înfrângerea lui Liciniu. Stăpânind peste Apus şi Răsărit, politica religioasă a marelui împărat este descrisă astfel:

„Religia creştină răspândindu-se astfel în toată întinderea Imperiului Roman, a început să fie acceptată şi la neamurile cele mai îndepărtate. Era de mult timp de când cei care locuiesc pe ţărmurile Rinului, celţii cei mai depărtaţi de Galia şi care se apropiau de ocean, goţii şi celelalte popoare ca şi vecinii de la Dunăre. Căci o mulţime însemnată din aceste neamuri trecând din Thracia în Asia şi făcând acolo însemnate stricăciuni, au luat cu ei mai mulţi preoţi captivi, care izgonind demonii şi vindecând pe asupritorii lor, au făcut ca aceste popoare să imită şi să recunoască pe Dumnezeu. Fiind deci introduşi şi ei în adevărul religiei noastre, au primit din mâna lor sfântul botez şi au fost primiţi la împărtăşirea Bisericii”.

În timpul împăratului Constantin cel Mare, scriitorii bisericeşti menţionează răspândirea religiei creştine la popoarele din interiorul imperiului, dar sunt amintite şi câteva popoare din afara graniţelor. Prima menţiune, despre intervenţia directă a împăratului Constantin în protecţia şi evanghelizarea unui popor aflat dincolo de graniţa imperială este legată de spaţiul persan. Istoria bisericească consemnează o scrisoare către regele persan Şapor din anul 325, prin care Constantin se interesează de soarta creştinilor din Imperiul Sassanid, declarându-se protectorul acestora .

Legată de domnia împăratului Constantin este şi creştinarea Armeniei. Apropierea de Imperiul Roman, în care religia creştină a avut spaţiul optim de răspândire, a dus la trecerea misionarilor creştini în Armenia, atât prin trupele de ocupaţie, cât şi prin relaţiile economice. O acţiune asemănătoare a avut loc în ţările din Caucaz, unde evanghelizarea a fost strâns legată de dezvoltarea culturii acestor popoare. Înaintând din nord-vestul Armeniei, creştinismul a ajuns în „Albania din Caucaz” (Azerbadjan) şi Iberia (Georgia) .

Datorită protectoratului oferit de către Sfântul Constantin creştinilor de dincolo de graniţa orientală, Evanghelia a fost propovăduită şi la triburile nomade de la frontiera deşertică, în Peninsula Arabia şi Sinai. Creştinismul a pătruns la aceste popoare prin acţiunile comerciale ale romanilor, care frecventau porturile de la Marea Roşie. Împăratul Constantin a trimis, în ultimii săi ani de domnie, o ambasadă la regele himyariţilor (Yemen), cu rugămintea de a fi sprijinită misiunea creştină în acele locuri .

În Etiopia, dincolo de graniţa imperiului, la marginea lui africană, religia creştină a fost vestită prin misionarii din Egipt şi Siria, în special prin Sfântul Frumenţiu – episodul creştinării fiind asimilat de conştiinţa Bisericii etiopiene în Sinaxarul ei.

• Pemptousia:

Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos: Constantin cel Mare și adevărul istoric – partea I

Utilizarea corectă a izvoarelor

Este cunoscut faptul că atitudinea istoricilor față de Marele Constantin este contradictorie. Pentru unii, el constituie o mare enigmă sau un criminal abominabil și un oportunist, pentru alții, însă, el e un miracol al istoriei. Acest lucru se-ntâmplă pentru că, de obicei, predomină criteriile ideologice și evaluări prezumtive, în lipsa [utilizării] surselor. Una dintre cele mai mari crime din domeniul istoric, care conduce direct la autodesființarea istoricului și cercetărilor lui, este utilizarea istoriei prelucrând-o după bunul plac, în vederea susținerii unor lucruri care nu sunt fundamentate istoric. De asemenea, o altă problemă o constituie nu numai utilizarea ideologică a istoriei și a izvoarelor istorice, ci și anacronismul istoric, adică interpretarea unor evenimente și personalități istorice prin judecăți și premise ale prezentului.

[…]

Repet, utilizarea ideologică a istoriei, anacronismul istoric, mentalitatea partinică și, în continuare, interpretarea lipsită de susținere, de orice temelie, îl desființează pe istoric și [îi desființează] cercetarea .

Izvoarele

Venind vorba de Marele Constantin, care sunt izvoarele din care extragem informații? Istoricul contemporan lui care este și părintele istoriei bisericești este Eusebiu, care avea legături de prietenie cu Marele Constantin și, tocmai de aceea, informațiile date de el trebuie judecate și comparate cu cele furnizate de alte izvoare. Dacă nu pot fi comparate, ele rămân drept mărturii, dar nu pot fi utilizate de nimeni în vederea susținerii vreunor teze.

Un alt istoric contemporan, prieten cu fiul lui Constantin, Crispus, a fost Lactanțiu. El a scris lucrarea „Despre moartea prigonitorilor”, a prigonitorilor creștinismului, adică. Dar și Sfântul Grigorie Teologul, în poemele sale se preocupă de cele două Rome, cea veche și cea nouă. Pe cea de-a doua o consideră legătura dintre Orient și Apus, dar voi reveni asupra acestei  chestiuni mai târziu. Aceste sunt cele mai sigure izvoare contemporane.

Zósimos

Pe de altă parte, izvorul  oricăror elemente negative despre Marele Constantin s-au perpetuat până în ziua de azi este istoricul păgân, idololatru fanatic, Zósimos (425-518). El a scris la un secol, un secol și jumătate după Marele Constantin.

Eusebiu, după cum am mai spus, părintele istoriei eclesiastice, a răposat în 339 sau 340. Constantin cel Mare murise în 337, deci fuseseră contemporani. Zósimos a fost un suporter fanatic al religiei antice, scriind lucrarea „Istoria Nouă” începând cu Împăratul August și încheindu-o cu anul 410, în 6 tomuri. Izvoarele lui sunt păgâne, iar informațiile pe care le dă nu pot fi confirmate. Cei care vor să exploateze situația împotriva lui Constantin cel Mare recurg permanent la elementele nedovedite ale lui Zósimos.

Vedeți, încerc să rămân obiectiv, pe noi nu ne interesează să-l scoatem pe Constantin bun sau rău. În cercetare, ceea ce contează este ce spun izvoarele. Prin urmare, la rândul lui, Eusebiu, în multe cazuri, trebuie să fie confruntat în vederea stabilirii validității informațiilor lui, iar Zósimos și mai mult, mai ales pentru că este mai recent. El este clar împotriva lui Constantin cel Mare, în paralel Zósimos fiind și pamfletar. Astăzi, din punct de vedere critic și științific, Zósimos nu este considerat istoric. El scrie adesea sentimental, este mai mult un moralist decât un om de știință. Diddley are un articol deosebit apărut într-un periodic german din 1972, și încă un articol important în Dicționarul biografic al lui Tsakaníkas. Fanatismul lui Zósimos și atacul defăimător la adresa lui Constantin se pare că erau rezultatul declinului reigiei antice și al imperiului, în vreme ce în epoca Marelui Constantin, Imperiul Romei atinsese cea mai mare întindere, un grad mare de unitate și strălucire, adică exact invers de cum prezintă Zósimos lucrurile.

Este important de luat în seamă faptul că punctele de vedere ale lui Zósimos sunt preluate superficial de neo-păgânii și neo-idolatrii contemporani, tocmai din dorința de a-l stigmatiza pe Constantin cel Mare, dar și înfăptuirile lui, de a-i compromite și dezavua persoana. Toate acestea care se publică, de cele mai multe ori anonim, sunt viclene și nedrepte – de neîndreptat în justiție –, ce să faci, unde să te duci să-ți cauți dreptatea în domeniul acesta? Primesc adesea texte preluate de pe internet, unele mă laudă, dar cele mai multe, mai ales noii pagâni, mă învinuiesc și îmi atribuie lucruri la care nici nu m-am gândit vreodată. Unii o fac, probabil, pentru a dobândi prestigiu, dar să nu-i nedreptățesc. […] Lucrurile astea se petreceau și cu Zósimos. De exemplu, și Voltaire are o atitudine negativă față de Constantin. Gibbon are o atitudine negativă, dar despre asta vom vorbi mai încolo. Acum, cine sunt cei care, în epoca noastră, îl acuză și îl resping pe Marele Constantin?

Constantínos Paparigópoulos, în secolul al XIX-lea, cel dintâi mare istoric al nostru (multe dintre cercetările lui trebuie refăcute astăzi, dar, în esență, opera lui rămâne de valoare), are un obicei: nu judecă, ci urmează izvoarele istorice, opera lui este o dezvoltare a surselor istorice. Chiar dacă cineva nu găsește toate sursele, poate să le parcurgă cu încredere așa cum le găsește redate de Constantínos Paparigópoulos. Zice, așadar, Constantínos Paparigópoulos: cei dintâi care l-au urât pe Marele Constantin, ca pe unul ce proteja noua credință, sunt susținătorii religiei antice. Idololatrii epocii, precum Zósimos. Zósimos îi atribuie [lui Constantin] toate dezastrele vremii, dezastrele statului. Iar astăzi, aceleași dezastre relaltate de Zósimos îi sunt imputate de neo-idololatri, fără dovezi. În ce măsură au dreptate, vom vedea în continuare. În al doilea rând, împotriva lui Constantin sunt, încă din secolul al XVIII-lea, partizanii Iluminismului. Subliniez o remarcă de-a lui Zósimos: „[Constantin] a abandonat dogma părintească și a apărat nelegiuirea”. Vedeți cât de relative sunt lucrurile, nelegiuirea fiind creștinismul, iar religia părintească fiind vrednică de respect. Desigur, un cercetător al istoriei, precum cel ce vă vorbește, nu se preocupă de chestiunile sentimentale. Dar, înțelegeți cum perspectiva este dată peste cap și cum e de așteptat ca cineva să-l „elogieze” pe Constantin, atunci când are această perspectivă în abordarea sa. Cu toate acestea, mă grăbersc să spun că Zósimos fie trece sub tăcere importante fapte ale lui Constantin, fie îl elogiază pentru virtuțile pe care le avea ! Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre marele Vasile, folosește următoarea expresie, ce probabil îi aparține: „se minunează de virtutea bărbatului până și dușmanii”. Atunci când te laudă inamicul tău, înseamnă că ai ceva valoare. Și nu sunt puține rândurile în care Zósimos îl elogiază pe Constantin.

Iluminiștii

Voltaire atacă în mod constant Bizanțul, iar Gibbon, până și titlul cărții lui [The History of the Decline and Fall of the Roman Empire], – în care nu neagă faptul că numele Imperiului nu este Bizanț, ci Noua Romă, fiind continuarea politică și sistemică, dar și culturală și spirituală, a vechii Rome –, vorbește de declinul și decăderea Imperiului Roman. Iar acest lucru se datorează, după Gibbon, creștinismului. Lucrarea sa este importantă, dar atunci când are o astfel de perspectivă, înțelegeți care-i este neajunsul major.

[În al treilea rând,] după Paparigópoulos, un rol nu mic în toată această pervetire îi revine Papalității. Chiar dacă Marele Constantin este înscris în sinaxarul papal (cel puțin în cel uniat), el nu încetează să fie urât sau să-i fie reprobată de către romano-catolici transferarea capitalei în Noua Romă, conducând Vechea Romă spre insignifianță. Dacă ni s-ar întâmpla nouă, acum, să zicem, să se mute capitala la Tesalonic, ce ne-am face, domnule primar, noi, sudiștii (χαμουτζήδες), după cum ne zic cei din nord, la o astfel de modificare ?

De mare importanță este următorul lucru: numele Constantin este un nume ce provine din limba greacă. Kónstas (κώνστας) este echivalentul latinului constantia, al statornicității, a tăriei de caracter, provenind de la verbul ístamai (ίσταμαι) sau ístimi (ίστημι), prin urmare, etimologic este un termen antic elen, deși numele Constantin era preominant în Apus. După schismă, nici un papă și nici un domn din Apus nu a luat vreodată numele de Constantin. A devenit cel mai urât nume din Occident, în contradicție cu Răsăritul, unde ajunseserăm, în urmă cu câțiva ani, ca toți conducătorii de partide, președintele, ultimul rege, toți aveau numele Constantin. Malvina Karáli, fericita, zicea odată, exasperată, „bine, bre, copii, nu există nici un Vrassídas, vreun Epaminonda, numai Constantini există…” Constantin a ajuns cel mai iubit nume, și ginerele meu este Constantin, așadar, Constantinii au ajuns, slavă Domnului, mai mulți decât Gheorghii și Ioanii. Iată cât de mult a fost iubit, în popor, acest nume.

În al patrulea rând, împotriva lui Constantin sunt occidentalizanții, care, superficial, urmează întotdeauna Europa, Apusul, fără să se intereseze dacă cele ce le susțin sunt corecte sau nu.

[…]

Învinuirile aduse de Zósimos

Acestea sunt lucruri obișnuite în istorie. Constantin a fost învinuit de Zósimos de ucidere și de exterminarea adversarilor.

Izvoarele ce mărturisesc? Mărturisesc lucruri care sunt spuse de adversarii săi, printre care, bineînţeles, Zósimos, care este izvorul tuturor bârfelor despre Constantin, lucruri aparţinând tărâmului legendelor. Chiar dacă este vreun lucru nedovedit, istoricul [Zósimos] îl menţionează, dar fără să-l poată susţine ca pe o concluzie bazată pe ipoteze sau cugetări corecte.

Cazul lui Maximian

Să luăm cazul lui Maximian, pentru a insista asupra unor exemple caracteristice. Maximian vroia să devină august, dar a fost izgonit de fiul său, Maxenţiu, refugiindu-se la fiica sa Fausta, fiind socru lui Constantin, cerându-i protecţia acestuia. În 310, însă, a organizat un complot în vederea răsturnării lui Constantin. Aceasta era situaţia în epocă. Ştiţi, cineva, oricât de mare ar fi, nu poate să înceteze să fie produsul vremii. De asta am spus că, atunci când vine vorba de anacronismul istoric, acesta este o nereuşită a cercetării istorice. Noi interpretăm evenimentele din epoca respectivă transferându-ne noi în epoca respectivă şi nu aducând epoca respectivă la condiţiile actuale. Maximian a anunţat despre Constantin că ar fi murit în luptele cu franco-germanii de pe frontiera nordică, iar apoi a preluat controlul asupra unei părţi a armatei şi s-a autoproclamat împărat. Constantin s-a întors, iar Maximian s-a baricadat în fortăreaţa Massalía (Marsilia). Constantin l-a făcut prizonier, dar l-a iertat, datorită intervenţiei soţiei sale, Fausta. A urmat un nou complot al lui Maximian, în care, de data aceasta, a fost implicată şi Fausta, vizând uciderea lui Constantin, dar a eşuat. Fausta aruncă vina pe tatăl ei, care e constrâns să se sinucidă, spânzurându-se, înţelegând că lucrurile nu au mers cum trebuia pentru el. Ei, de asta e învinuit Constantin. Dar vedeţi, atunci când cineva este un demnitar de rang înalt, dar nu doar politic şi administrativ, ci concentrând toate prerogativele, se cheamă Rectus Totius Omnis, adică comandant peste toată lumea. Constantin era şi judecător suprem, şi Pontifex Maximus, adică cel mai mare preot [păgân]. Nu şi-a asumat singur toate acestea, ci [i-au fost acordate] de Imperiul Roman. Prin urmare, toate faptele puteau fi judecate de mai marele judecător, susţinut de armată, iar în cele politice, de Senat. Nu este cu putinţă să-i atribuim exclusiv responsabilitatea, aşa după cum, atunci când preşedintele republicii contrasemnează o condamnare la moarte stabilită de un tribunal, el este obligat să o facă. Dacă cel mai înalt factor decizional, împăratul mai demult, preşedintele republicii, ar refuza să accepte ceea ce-i propune puterea judecătorească, înţelegeţi ce efecte ar putea avea.

[…]

„Cu aceasta vei învinge” şi cazul lui Maxenţiu

Cazul lui Maxenţiu, cumnatul lui Constantin, este elocvent. El dorea să devină singurul împărat şi s-a întors împotriva lui Constantin, imputându-i moartea tatălui său, Maximian – ucidere, în viziunea lui. A poruncit distrugerea efigiilor lui Constantin, care trece Alpii în Italia, cele două armate întâlnindu-se la podul de peste Tibru aflat la doi kilometri în afara Romei. Aici, într-o dupămasă, are loc cunoscutul semn dumnezeiesc relatat de istoricul Eusebiu: vederea de către Constantin pe cer a semnului Crucii şi a cuvintelor „Cu aceasta vei învinge” (Τούτω Νίκα), iar nu „Întru aceasta vei învinge” (Εν Τούτω Νίκα). Adică, cu acest simbol vei putea să învingi, învinge. Lactanţiu este cel care prezintă textul în latină şi aminteşte şi el că era vorba de cruce, pe care Constantin a văzut-o în timp ce dormea. Vedeţi, există versiuni diferite, el menţionează cuvintele In Hoc Vincas (Întru aceasta…), adică întru aceasta să învingi. Există anumite surse care menţionează faptul că a văzut Crucea şi Sfântul Artemie şi armata întreagă, nu doar Constantin. Fie în somn, fie după masa pe cer, ceea ce este important e faptul că a urmat porunca alcătuirii steagurilor (labarum) cu Crucea în monogramă, hristograma XP, de la Hristos, în interiorul unei cununi, precum şi a scuturilor.

Zósimos trece sub tăcere acest eveniment, deşi ar fi putut să-l infirme, dar nu a putut. Şi alţi scriitori păgâni trec acest eveniment sub tăcere. El însă este menţionat de istoricii de mai târziu, Filostorgius, Nichifor Kallist Xanthópoulos, isihastul din secolul al XIV-lea. Sozomen, istoricul din secolul al V-lea, un secol după Constantin, la fel ca şi [istoricul] Socrate scolasticul, spun că acele cuvinte, Τούτω Νίκα, erau de fapt îngeri. La fel cum steaua Betleemului, după Sfântul Ioan Hrisostom, a fost o minune suprafirească, adică o energie necreată a Dumnezeului Celui în Treime, la fel interpretează şi Sozomen. Lupta a avut loc la 28 octombrie 312, Constantin având 25 000 de soldaţi, iar Maxenţiu 100 000. Armata acestuia din urmă a fost, efectiv, zdrobită; podul de peste râul Tibru s-a rupt şi o mulţime de soldaţi au căzut în râu şi s-au înecat, inclusiv Maxenţiu. Din nou este învinuit Constantin. Pe mine, în cercetarea mea, mă interesează termenul folosit: „ucigaşul Constantin” (δολοφόνος ο Κωνσταντίνος). Ştiţi ce înseamnă ucigaş. Că el s-ar fi străduit să-l facă pe Maxenţiu să cadă în râu şi să se înece, în regulă, accept. Dar ucigaş, de unde până unde? Când de fapt este vorba de o luptă, de o răscoală împotriva conducătorului? Trei ani mai târziu, Constantin a construit arcul de triumf care există şi azi la Roma. O altă învinuire adusă lui Constantin este că n-a condamnat nici un soldat din armata adversă, că nu a luat vreo măsură împotriva lor… Înţelegeţi, deci, ce fel de contradicţii există în evaluarea lui Constantin.

[…] Integral la SURSA

Atitudinea lui Constantin faţă de idolatrie

La un an după Sinodul de la Niceea, în 326, Constantin merge la Roma pentru sărbătorirea a 20 de ani de domnie, a doua decennalia. A fost chemat pe dealul Capitoliului pentru a participa la o ceremonie militară idolatră, însoţită de sacrificiile obişnuite. A refuzat. Vă daţi seama, refuzul Împăratului de a-şi îndeplini obligaţiile, aşa cum se cădea unui împărat păgân, idololatru, a căzut ca un trăsnet din senin. Trebuie să ştim, fac o paranteză, pentru ce anume a fost persecutat creştinismul, mai ales în primele trei veacuri – dar persecuţiile nu au încetat niciodată, nici astăzi. Creştinismul a fost persecutat pentru că nu accepta altă dumnezeire. Expresia de la Liturghie „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos”, după cum consideră marii liturgişti, a intrat în cadrul Sfintei Liturghii încă din primul secol. „Unul Sfânt” era o declaraţie faţă de evrei: Unul este cel ce sfinţeşte, Dumnezeul Treimic. „Unul Domn”, un rege, un Împărat, se adresează romanilor: Unul este Acela care este Împăratul nostru. Acest lucru îl repetă, în 160, şi Sfântul Polycarp, Episcopul Smyrnei. Ce-i spune Statius Quadratus, guvernatorul Smyrnei? „Jertfeşte Cezarului Titus”, căci cezarul era dumnezeu pe pământ.

Spiritul Cezarului şi spiritul Romei era cinstit prin statui, prin jertfe, ca zeitate. Roma nu ar fi avut nici o împotrivire faţă de introducerea, de către creştini a încă unei zeităţi între celelalte – Horaţiu spunea, la vremea respectivă, că „există mai mulţi zei decât oameni” –, Roma nu ar fi spus nu dacă, mai întâi, ar fi fost acceptată divinitatea Cezarului şi a Romei. Tocmai pentru asta erau prigoniţi creştinii. Ei erau o societate interzisă – o grupare care nu accepta „ceea ce cetatea”, ca să-l citez pe Xenofon [scriind despre Socrate], „ceea ce cetatea considera dumnezei” şi care, după lege, erau considerate dumnezei. Conştiinţa idololatrilor trebuie să fi fost intrigată de faptul că Împăratul, care era cinstit ca zeu – şi Constantin fusese cinstit ca zeu până atunci –, refuză să participe la cele legal rânduite cu privire la religia Romei. În urma celor trăite la Sinodul de la Niceea, Constantin nu putea să accepte toate acestea.

Conform lui Zósimos, acest lucru a provocat ura idolatrilor, care, pentru a se răzbuna şi a-l provoca, i-au profanat statuile, spărgându-le feţele; atunci când a auzit, Constantin, liniștit, și-a pus mâna pe față, spunând: „din fericire, nu văd nici o rană pe faţa mea”. Nu i-a condamnat pe idolatri, dar nici nu a avut o relaţie deosebită de prietenie faţă de ei. În epistolele lui, îi sfătuiește pe locuitorii din zonele unde existau idolatri să se întoarcă spre credinţa creştină. Cum ar fi fost posibil să-l iubească păgânii? Severitate a arătat doar faţă de eretici, de aceea odată exila pe Sfântul Atanasie, odată pe Arie. Un conducător, din orice vreme ar fi el, este interesat de ceea ce spune proverbul popular: „linişte, ordine şi siguranţă”. Constantin voia să evite disensiunile şi conflictele inoportune. După mulţi istorici, Atanasie cel Mare a fost trimis în Apus tocmai pentru a fi protejat, pentru că arienii îl ameninţau cu moartea. A fost exilat la Roma între 335 şi 336 şi la Trevira, actualul Trier, oraşul de baştină al lui Marx. Aici a fost trimis Marele Atanasie, aducând cu el monahismul Sfântului Antonie şi al Sfântului Pahomie, monahismul chinovial. Constantin nu a nedreptăţit religia păgână. După Zósimos, Constantin a avut sub supraveghere construirea de temple păgâne.

Confratele meu de la Universitatea din Atena, doamna Polýmnia Athanasiádis are o lucrare importantă, în care spune că, imediat după Niceea, Constantin, ca șef al statului, a finanțat 4 lăcașe de cult, două păgâne și două creștine. Așadar, a încercat să mențină un echilibru și să asigure o egalitate și o unitate între cetățeni. De asemenea, a finanțat construirea bisericilor Sfintei Elena, Biserica cu o Sută de Coloane din Páros, bisericile care există și azi în Ierusalim, în Bethleem, la Stavrovoúni, la schitul unde Sfânta Elena a lăsat o mare parte din lemnul Sfintei Cruci, și așa mai departe. [Mă iertați, văd într-un articol, nu-l voi citi în întregime, cum mulți neo-păgâni ne învinuiesc, zicând „ce Sfânta Cruce, este o întreagă pădure”. Nu credeți că tot ceea ce este numit Cinstitul Lemn provine direct din Crucea lui Hristos: avem acele așa numite filacterii, fie atinse de sângele mucenicilor, fie atinse de Crucea lui Hristos. Altceva este ceea ce se găseşte la Mănăstirea Xiropotamu sau la Mănăstirea Stavrovoúni din Cipru, unde sunt bucăţi mari din Cruce. Nu sunt mai multe cruci din care se rup bucăţele, ci se produc filacterii prin atingere de Crucea lui Hristos.] Şi tatăl lui Constantin a arătat îngăduinţă faţă de creştini, în sensul că nu a pus în aplicare decretele de persecuţie ale lui Diocletian, şi aceeaşi politică a urmat-o şi Constantin.

Constantin a contribuit la biruinţa creştinismului. O uriaşă eroare – bine ar fi de-ar fi datorată ignoranței – este consideraţia adesea repetată şi trâmbiţată, cum că Împăratul Constantin ar fi fost cel care ar fi proclamat creştinismul drept religie oficială – asta este blasfemie… Lucrul acesta s-a petrecut abia pe 28 februarie 380, în vremea lui Teodosie I, Împăratul de provenienţă hispanică şi iute la mânie, nu [a fost făcut] de către Constantin. Constantin a asigurat libertate pentru orice religie, iar creştinii au dobândit dreptul de a se închina liber la Dumnezeul lor. Nu, Creştinismul nu a dobândit statut de religie oficială a statului. Asta e o greşeală istorică uriaşă, şi o minciună, în acelaşi timp. Constantin Paparigópoulos spune că „în ceea ce priveşte creştinismul, Constantin putea sa aibă altă atitudine sau, având atitudinea pe care a avut-o, putea sa nu-l protejeze, ci să-l prigonească”. Aşadar, Paparigópoulos atribuie atitudinea lui Constantin faţă de creştinism ca fiind datorată unor intervenţii metafizice, suprafireşti asupra inimii lui. Şi un lucru important: nici un politician nu se bazează niciodată pe susţinerea minorităţii, ci întotdeauna pe a majorităţi, fie pentru a fi votat în alegeri, fie pentru a-şi împlini ţelurile. Iar, în vremea lui Constantin cel Mare, până la Sinodul I Ecumenic, în care-şi arată interesul faţă de creştini, care era numărul creştinilor din Imperiu? Între 8 şi 10 la sută. Asta consideră într-o lucrare foarte importantă, The Mission and Expansion of Christianity in the First Three Centuries, Adolf von Harnack, un mare istoric european, german, liber de orice ideologie. Iar între 8 şi 10 la sută înseamnă că, la vremea respectivă, creştinii erau o minoritate.

De asemenea, Constantin, marele Constantin pentru mine, numai şi pentru asta este mare şi sfânt al Bisericii. Sfânt înseamnă că are harul lui Dumnezeu în el, asta înseamnă, nu infailibil. Are harul lui Dumnezeu, viu şi simțit. Marele Constantin a renunţat o dată de bună voie la calitatea de împărat, acceptând instituţia democratică a sinodului, sistemul sinodal. În anul 311 şi apoi, şi în 313-314, au izbucnit nişte dispute serioase, schisma donatiştilor. Creştinii se certau între ei – adepţii lui Donatus şi cei ai episcopului legal – asupra proprietăţii bisericilor, titlurilor de proprietate şi asupra terenurilor. Marele Constantin, care trebuia să judece chestiunea, şi-a dat demisia din funcţia de Mare Judecător, spunându-i lui Miltiádis, un elen, episcop al Romei, al Vechii Rome: „aveţi adunare, decideţi în adunarea sinodală”. Aşa s-a ajuns la Sinodul I Ecumenic. Izvoarele ne spun, studiate critic de domnul Feidás şi de către alţi cercetători, că preşedinte fusese Eustáthios al Antiohiei.

Unul este preşedintele care conduce plenul şi altul este cel care convoacă Sinodul. Doar Împăratul avea dreptul de a da permisiune episcopilor din lungul şi latul Imperiului de a călători înspre capitală, iar de acolo, la Niceea Bithyníei. Acest lucru a fost valabil şi în vremea lui Iustinian, şi în Vechea Romă, şi sub ocupaţia germană [a Greciei]. Putea cineva să circule fără permisiunea administraţiei germane, sau în Uniunea Sovietică ar fi putut cineva să spună „mă duc până la Roma, la cumpărături”, fără să aibă permisiunea autorităţilor ? Pentru că se temeau de revolte. Acest lucru era cu atât mai mult valabil în imensul imperiu roman. Constantin, însă, şi împăraţii de după el, au dat permisiunea convocării sinodului. S-a adresat părinţilor din Sinod într-o greacă fluentă, căci stăpânea limba greacă, iar apoi s-a retras, lucrările Sinodului desfăşurându-se în prezenţa părinţilor, printre care Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Alexandru al Tesalonicului, Alexandru al Alexandriei, Marele Atanasie, pe atunci doar diacon – înţelegeţi despre ce personalităţi vorbim. Constantin nu a fost preşedintele celui dintâi Sinod Ecumenic. La fel avea să se întâmple şi mai apoi în istoria Bisericii. Veţi zice, convorbiri, influenţări din culise puteau să aibă loc. Dar atunci când la Sinoadele Ecumenice au participat sfinţi, gata să se jertfească pentru credinţa în Dumnezeu, nici o influenţă nu este cu putinţă. Asta este o problemă a prezentului: poate fi convocat un Sinod Ecumenic? Dacă nu avem [oameni] îndumnezeiţi, nu putem avea Sinod Ecumenic. Sau, dacă nu avem episcopi care să lupte pentru credința lui Hristos și să urmeze sfinților îndumnezeiți, pentru că altfel orice Sinod care ar avea loc în viitor, sub numele de Panortodox și Ecumenic, dacă se va împotrivi cuvântului și faptelor celor îndumnezeiți, adică ale sfinților, se va dovedi – iar eu nădăjduiesc să nu se întâmple asta – sinod mincinos, sinod tâlhăresc. Din elinolatru, Marele Constantin s-a făcut cu adevărat credincios Soarelui Dreptății, lui Iisus Hristos, s-a făcut apărător al cauzei religiei creștine, așa cum a dovedit-o în 313, prin Decretul de la Milan, fără însă, să proclame creștinismul drept religie oficială și unică a statului.

Decretul de la Mediolanum

Decretul de la Mediolanum este inclus de Lactanțiu într-o lucrare a sa, precum și de Eusebiu în Istoriasa. Ce conține acest decret? Proclamă libertatea religioasă, în general, pentru orice religie. Decretul abrogă legile date împotriva creștinilor și le retrocedează acestora lăcașele de cult ce fuseseră confiscate și date idolatrilor. Acolo unde acest din urmă lucru nu era posibil, creștinii primeau despăgubiri pentru lăcașele confiscate. Am vorbit înainte despre Sinodul I Ecumenic, dar Constantin a ridicat elenismul la ca factor de putere politică și culturală. […] Existau două limbi, greaca și latina. Constantin a vorbit în greacă la Sinodul Ecumenic și la cel de la Antiohia din 324. Faptul că a acceptat instituția sinodală este o smerire a sa înaintea ei. Aici [în Antiohia], își desăvârșește smerirea sa de bună voie și acceptarea instituției sinodale, atunci când rostește acea sintagmă celebră: „Voi sunteți episcopi ale celor dinăuntru, ale celor spirituale, ale sacra interna ale Bisericii. Eu, Împăratul, sunt rânduit de Dumnezeu episcop ale celor din afară (των εκτός αν είη)”. Cei care sunteți filologi știți ce înseamnă formula „αν είη”: „aș putea să fiu episcop [επίσκοπος, în greaca veche, înseamnăsupraveghetor, inspector, n. tr.], din moment ce îmi recunoașteți acest drept, supraveghind cele din afara Bisericii, cele di afara Sfântului Altar”. Putem trage concluziile despre sacra interna ale Bisericii, observând abuzurile de după, și nu numai în Grecia. Problema actuală a relațiilor dintre Biserică și stat ne face să reevaluăm atitudinea Marelui Constantin, dar și a altor împărați ai Romei celei Noi.

 

Împlinirile lui Constantin cel Mare

Constantin a modificat cursul istoriei prin reformele religioase și civile efectuate. Una dintre ele a fost eliberarea, posibilitatea sclavilor de a deveni oameni liberi. El nu a abolit sclavia, nu era cu putință să fie abolită, ci, la fel ca Apostolul Pavel în scrisoarea către Filimon, a schimbat conținutul sclaviei. Sclavul putea deveni frate, adică angajat – la fel ca noi, funcționarii publici, care spunem „domule președinte, nu suntem sclavii nimănui” și când vrem noi, trântim ușa și plecăm –, la fel și sclavul era recunoscut ca om, ca persoană umană, nu mai era pe deplin sclav, ci împreună-muncitor cu foștii săi stăpâni.

Constantin este primul Împărat Romeu, adică primul Împărat ortodox din istorie: el este cel care construiește Noua Romă, noua capitală. În 326 începe căutarea unui oraș – nu era mulțumit de mediul latinofon al Apusului și înțelesese că destinul imperiului se mutase cu totul în Răsărit. Acolo a început marele joc ecumenic ce avea să țină mai mult de o mie și-o sută de ani, și care încă mai ține. Elenismul își menține universalitatea doar legat spiritual de Noua Romă, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului.

Constantin a ales mai întâi Troia, acolo a vrut să-și stabilească capitala, atât de anti-elen era. Asta o spune istoricul Sozomen. În cele din urmă a înțeles însemnătatea zonei din preajma vechiului Byzántios, care pe atunci era în ruine, căci controla trecerea spre Marea Neagră, adică strâmtoarea Bosforului. Paparigópoulos, Gibbon și mulți alți istorici au măsurat distanța de la Constantinopol până în Thule, în Islanda, adică, și de la Constantinopol până în China, și sunt tot cam atâția kilometri. Constantin a sesizat că ar fi urmat ca Constantinopolul să fie situat în centru lumii [cunoscute atunci]. Iar când a trasat planul orașului, ceilalți demnitari l-au întrebat: „unde ne duci ? Ai pus foarte departe marginile orașului”. Iar mai apoi Teodosie a trasat a doua oară orașul, și Iustinian l-a extins a treia oară. Zicea Constantin: „nu mă pot opri, acela mă mână tot înainte”. E vorba, așadar, de intervenție suprafirească, vreun înger îl conducea pe Marele Constantin. Dacă asta este adevăr sau minciună, nu e problema noastră. Uimitoare sunt viziunea și perspicacitatea acestui politician de a recunoaște rolul pe care avea să-l joace Constantinopolul, Noua Romă, în regiune.

[…]

 

Relația lui Constantin cu creștinismul

Multe lucruri s-au scris pe acest subiect, sute, dacă nu mii de cărți și articole. Se vorbește despre oportunism, dar deja eu v-am vorbit despre creștinism ca minoritate. Profesorul nostru, fericitul Andréas Fytrákis, și alcătuit, în 1945, lucrarea de diplomă sub titlul „Credința lui Constantin cel Mare în ultimii săi ani de viață”. Studiind toate sursele mai vechi sau mai noi, acesta subliniază cinstirea pe care Marele Constantin o acorda martirilor. El accepta pe deplin teologia Bisericii şi a poporului simplu în ce priveşte martiriul şi pe martiri: se ruga în genunchi mucenicilor, a construit un loc de cinstire a mucenicilor (martýrion), în care să fie depuse moaştele – avea dorința de a strânge într-un singur loc moaştele Apostolilor, iar acest lucru îl va reuși parțial fiul său Constanțiu, care a strâns osemintele a 6 Apostoli – și voia să fie îngropat între martiri. Un alt lucru important este dorința sa de a fi botezat în râul Iordan, căci aflase că Iordanul are apele sfințite datorită faptului că acolo fusese botezat Iisus Hristos. […]

Biserica nu-l cinstește pentru faptele enumerate cel mai adesea, pentru binefaceri și celelalte. Pentru a putea înțelege de ce îl cinstim ca ortodox, deschideți mineiul la ziua de 21 mai, ca să vedeți slujbele, troparele care fac referire la Sfântul Constantin și la Sfânta Elena. Cel dintâi cuvânt: «precum Pavel primit-ai chemare din ceruri». Atunci când Apostolul Petru a plecat la Corneliu, ce-i zisese Hristos: «cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate» (Fapte, 10, 15). Iar când a ajuns la Corneliu, a aflat că avusese vederi dumnezeiești. Așadar, Dumnezeu Însuși le pregătise dinainte! Petru a dat înapoi și a făcut ceea ce trebuia să facă , să-l boteze pe Corneliu, deși ar fi trebuit să mai treacă destulă vreme până să fie botezat. La fel și în cazul lui Constantin cel Mare, «a primit chemare cerească», precum Apostolul Pavel. Acest lucru este extreme de important. Desigur, mă veți întreba, dar suntem absolut siguri de asta? Pare mai degrabă să țină de folclor, deși există surse care dau mărturie despre viziunea și despre viața în Dumnezeu pe care a trăit-o Marele Constantin. Pe mine mă interesează, stimați părinți, criteriile aghiologhice ale Bisericii, pe ce anume ne bazăm: nu că a ajutat, că a dat, că a ctitorit clopotnițe și biserici și altele. Știți, ortodoxia, în antiteză cu papismul, o spun asta celor care nu știu, nu proclamă sfânt pe nimeni. Proclamarea [αγιοποίηση] asta, vă rog să uitați acest cuvânt, este o blasfemie. Nu există proclamare în ortodoxie, la Sfinții Părinți. În Biserica Ortodoxă există numai recunoașterea sfințeniei: Dumnezeu, prin intervenții extraordinare, prin moaște care izvorăsc mir, care fac minuni, prin moaște și prin alte semne dumnezeiești ne dovedește intervenția Sa în cazuri concrete. Astfel, cinstim pe sfântul păstrat și recunoscut de Dumnezeu.

În al doilea rând, la Constantinopol, cei originari de acolo spuneau și cântau despre mormântul lui Constantin cel Mare, că izvorăște vindecări. Dacă mergeți în Kérkyra, îmi iertați mențiunea aceasta, și le spuneți că mormântul lui Metallinós izvorăște vindecări, vă vor lua în râs. Dar nu pentru că nu am murit încă, ci pentru că nu sunt vrednic ca mormântul meu să izvorască vindecări. De Constantin însă, localnicii cel puțin nu râd atunci când vine vorba de așa ceva. Istoricul Sozómen scrie despre Sfântul Constantin că «minunile lui sunt asemenea celor ale Sfântului Spiridon».

În al treilea rând, Constantin «a ținut credința de la Niceea». Îngăduind Sinodului să fie convocat și să hotărască lucruri, cu harul lui Dumnezeu, el s-a arătat ca unul care a întărit cu adevărat credința Părinților Ortodocși ai Bisericii. Despre Sfântul Spiridon se spune că a influențat Crezul prin minunea săvârșită cu cărămida. Constantin și-a păstrat credința ortodoxă pentru că a fost inspirat să se abțină să fie domn al lumii și să accepte instituția sinodală. În încheiere, o ultimă considerație a lui Constantin Paparigópoulos – am făcut un studiu despre Paparigópoulos și de asta fac referire adesea la el: «chiar dacă ar fi făcut Constantin vreo nelegiuire, ea nu se datorează sălbăticiei sufletului, ci pentru că s-a născut și a trăit într-o vreme cu niște obișnuințe și tradiții sinistre, vechi de veacuri. Antemergătorii și contemporanii lui nu respectau nici o lege omenească ori dumnezeiască. Este lucru vrednic de uimire că, biruind aceste ispite atât de mari, a reușit să înțeleagă și să mărturisească principiile Evangheliei». Asta zice Constantin Paparigópoulos.

INTEGRAL LA SURSA

***

Arhim. Dumitru Cobzaru – Predica la Sarbatorea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, Dobric, 2013

PS SILUAN MANUILA la emisiunea “Cuvant pentru suflet” (Trinitas TV, 20 mai 2013):

Crucea – semnul biruintei. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – ocrotitorii familiei