Pe marginea alegerilor prezidentiale. RASISMUL ANTI-ROMÂNESC/ Ce se intampla cu România ortodoxa?/ MIZA GEOPOLITICA: “Defectul” real al PSD si motivul pentru care NU TREBUIA sa castige Ponta/ MASONERIA – ENTUZIASMATA de alegerea lui Iohannis: CE FEL DE “REVOLUTIE A TRANSFORMARII” NE ASTEAPTA?

foto: adevarul.ro

“Iată de ce, dacă nu vor surveni evenimente-surpriză, este de așteptat ca PSD-ul să fie în continuare demontat treptat. Odată redus la insignifianță, nu va mai exista în România nici o forță politică cu veleități (măcar marginale) de autonomie națională. Tonul politicii va fi dat de mass media, de ONG-uri „apolitice” (gen GDS) și think tank-uri „academice” a căror finanțare vine de unde vine și a căror poziție poate fi perfect controlată de unde trebuie; iar în fruntea politicii românești, Johannis, adică nimeni: un om fără personalitate, fără partid solid care să îl susțină, fără autonomie și fără alte idei decât aceea că… trebuie să fim aliații cei mai fideli ai SUA, NATO și UE. Un asemenea lider nu creează nici un risc de autonomizare față de directivele occidentale; el va fi totdeauna cel mai disciplinat executant al acestor directive…”

***

• Adevarul/ George Damian: NOUL RASISM ANTI-ROMANESC

Campania pentru funcţia de preşedinte al României s-a desfăşurat în mare parte în jurul identităţii etnice româneşti. Până la urmă era inevitabil acest lucru de vreme ce unul dintre foştii candidaţi nu este etnic român – au mai existat candidaţi la preşedinţia României care nu erau etnici români, însă nici unul nu a ajuns în turul al doilea cu şanse de victorie.

Am rămas nelămurit după această campanie electorală. Atribuţiile preşedintelui României sunt destul de clar prevăzute în Constituţie – există bineînţeles o amplă dezbatere asupra rolului acestei funcţii, există ambiguităţi şi nelămuriri funcţionale, însă de principiu ştim cam cu ce se ocupă sau ar trebui să se ocupe preşedintele. Însă campania electorală nu s-a prea referit la aceste chestiuni, nici măcar la problemele reprezentate de ambiguităţile mai sus menţionate. Dezbaterea a avut două subiecte principale: identitatea etnică şi votul românilor stabiliţi în străinătate. Nu există nici o îndoială că orice cetăţean român major are dreptul să voteze, iar statul român este obligat să creeze condiţiile optime pentru ca acest lucru să se întâmple. În mod normal nu ar trebui să existe o discuţie asupra dreptului de vot, cu atât mai mult o dezbatere – iar faptul că dreptul de vot şi organizarea procesului electoral este o temă centrală de dezbatere ţine de domeniul absurdului din punctul meu de vedere.

În plus, apare şi o discuţie la fel de absurdă: „Cutărescu” este preşedintele românilor din afara ţării, sau este preşedintele „judeţelor roşii”, apar hărţi în care România este sfârtecată cu o furie separatistă, apar exprimări încărcate de ură la adresa unor categorii sociale defavorizate. Senzaţia generală este de sfâşiere fără nici un fel de şansă de reconciliere, de bătălie finală care aruncă totul în aer. Însă nici lipsa dezbaterii reale, nici deturnarea atenţiei către votul din străinătate nu mi se par atât de îngrijorătoare pe cât mă sperie de-a dreptul violenţa unui rasism anti-românesc ce transpare în toate discuţiile care au dominat această campanie electorală. Totul a pornit de la implicarea factorului etnic şi religios într-o dezbatere politică. Unii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au implicat în această campanie electorală şi ar trebui sancţionaţi de forurile bisericeşti pentru asta.

În acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva şi reprezentanţii altor culte au avut opinii politice pe care le-au transmis credincioşilor lor. Tratarea acestei chestiuni poate ar fi asigurat un minim de echilibru în dezlănţuirea mediatică împotriva Bisericii Ortodoxe Române.

Tonul general al mesajelor transmise a fost unul de damnare veşnică a etniei române. Pur şi simplu românii sunt incapabili de modernizare, românii nu fac parte din lumea occidentală, tot ce este românesc (dar există ceva cu adevărat românesc?!?!) are o importanţă marginală. Românii sunt destinaţi periferiei şi mocirlei. Creştinismul de rit ortodox poartă o mare vină pentru această înapoiere culturală a românilor, pentru lipsa modernizării. Revenind: lipsa modernizării este scuzabilă la alte popoare (care după eforturi susţinute se mai mişcă oarecum), dar românii pur şi simplu nu pot fi modernizaţi. Nu că nu ar vrea, mulţi dintre români îşi doresc „o ţară ca afară”, dar nu sunt capabili de aşa ceva.

Farul călăuzitor vine de la românii emigraţi în Occident, care s-au modernizat şi îi privesc dispreţuitor pe „asistaţii social” din satele lipsite de curent electric, lipsite de canalizare, lipsite de orice. Cu superioritatea şi convingerea neofiţilor, unii dintre aceşti români buni din Occident se mândresc cu faptul că au depăşit stadiul de larvă şi acum s-au transformat în fluturi. Sfaturile curg şiroaie, sfaturi bune, care dacă ar fi urmate ar îndepărta influenţa Bisericii Ortodoxe Române – fără îndoială, principala instituţie vinovată pentru lipsa canalizării şi a curentului electric de la sate.

Toată această linie de argumentare este una profunda rasistă. Nu poţi băga în aceeaşi oală milioane de oameni şi să îi treci în clasa unor fiinţe inferioare doar din cauza etniei sau a religiei. Problema principală este reprezentată de faptul că acest gen de discurs doar şi-a atins apogeul în decursul campaniei electorale, însă el exista mai dinainte şi va continua să persiste în spaţiul public indiferent de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Iar cel mai grav lucru este că mulţi români chiar au început să creadă că a aparţine acestui popor reprezintă un dezavantaj, îţi impune o stare de inferioritate fără de scăpare. Românii au reuşit cumva să scape de delirurile propagandei comuniste, însă această formă de rasism a început să fie însuşită de un număr din ce în ce mai mare de oameni, care chiar încep să se simtă scârbiţi de ghinionul de a se fi născut români.

• ArgumenteSiFapte/ Adrian-Paul Iliescu: Cheia geopolitică a alegerilor prezidențiale din România

Alegerile prezidențiale din România au multe aspecte relevante, dar cheia principală a problemei este una geopolitică. Cine și-a imaginat că ele erau de la bun început deschise oricărui rezultat (că ar fi putut câștiga oricare dintre candidații principali) s-a înșelat – și s-a înșelat tocmai pentru că a ignorat miza geopolitică a acestor alegeri.

Care este această miză? România are (iar) nenorocul istoric de a fi plasată geografic la linia de confruntare între Rusia și marile puteri occidentale. Aceasta îi conferă o importanță strategică deosebită,  în total contrast cu lipsa ei de importanță economică și militară. În contextul conflictului cu Rusia, cine anume conduce România și cât de disciplinată va fi România în executarea unor directive americane, ale NATO sau ale UE devin lucruri vitale pentru marile puteri. Cu cât țara are o mai mare autonomie, cu atât ea se poate disocia de unele strategii concepute la Washington sau la Bruxelles (fie în centrul Bruxelles fie la Evere…) Or, o politică autonomă (axată pe interese naționale, și nu pe prioritățile NATO) este ultimul lucru pe care și-l dorește Occidentul, care are deja mari probleme, în acest sens, cu state ca Turcia și Ungaria. Un lider relativ independent, cum e Viktor Orbán la Budapesta sau Erdogan la Ankara, care cenzurează directivele occidentale funcție de interesele naționale pe care le reprezintă, este o mare sursă de probleme pentru puterile ce vor să controleze lumea. Ar fi fost un coșmar pentru marile puteri să aibă și la București un lider politic relativ autonom sau cu un grad apreciabil de independență. De asemenea, ar fi fost foarte neplăcut ca în România conducerea să manifeste ezitări în intransigența față de Rusia, așa cum manifestă, de exemplu, Sofia.

Tocmai din acest motiv, nici SUA nici NATO nu puteau fi dispuse să accepte orice rezultat al alegerilor prezidențiale. Întrebarea care se pune este însă: de ce nu putea fi Victor Ponta omul potrivit pentru a coordona aplicarea politicii occidentale de către România? Pentru că e un om corupt, sau un impostor (din punct de vedere academic) sau un prieten al Rusiei? Nimic din toate acestea. Prea puțin contează, din punct de vedere geostrategic, plagiatul lui Ponta sau corupția PSD-istă. Defectul capital al lui Ponta, din unghiul de vedere geopolitic, este pur și simplu prea marea putere a PSD. De ce nu iubește Vestul PSD-ul? Pentru că e corupt, sau dictatorial, sau pentru că e „de stânga”(?) ori chiar „neocomunist”? Nici vorbă – toate acestea sunt simple sloganuri electorale. Corupția există în toate partidele și instituțiile românești, iar dacă Vestul ar opta să colaboreze doar cu politicieni nepătați el ar fi silit să se adreseze exclusiv sfinților și mucenicilor din Calendarul Ortodox… De fapt, SUA au colaborat perfect cu numeroase regimuri corupte (vezi nenumărate exemple din America latină și centrală), cu dictaturi nemiloase (vezi chiar Arabia Saudită, marele aliat arab al Vestului), și chiar cu regimuri de stânga (dacă acestea erau ascultătoare…). De ce, atunci, SUA și NATO refuză să facă din PSD aliatul lor principal în România? Oare nu s-a dovedit PSD-ul destul de docil? Ba bine că nu… el și-a dovedit de multe ori disponibilitatea de a executa fără murmur directivele. Și atunci?

Marele defect al PSD este forța sa politică, mult prea mare pentru a fi pe placul oricui vrea să dirijeze lucrurile în România. PSD-ul are un electorat constant, de multe milioane de votanți, putere organizatorică, rădăcini solide în teritoriu, numeroși susținători cu bani (indiferent că sunt numiți „baroni” sau „oligarhi”), și deci o anumită autonomie. Ne place sau nu, PSD este (încă) singurul partid solid, cu bază de masă, din România (nu va mai fi multa vreme… DNA, instituția prezidențială și alte forțe mai puțin vizibile îl vor demonta treptat). Or, un atare partid constituie un risc major pentru politicile construite peste granițe, el putându-se lesne replia în strategii naționale/naționaliste neconvenabile pentru marii actori strategici. Din nou, Ungaria, Turcia și chiar Bulgaria atestă clar că mișcări politice solide pe plan intern constituie obstacole pentru aplicarea lină a directivelor SUA, NATO sau UE. De ce e Vestul așa de supărat pe Viktor Orbán? Pentru radicalismul său de dreapta? Nicidecum, acesta ar fi chiar pe placul republicanilor neoconservatori din SUA și al multor altor forțe de dreapta occidentale. Inacceptabil la liderul maghiar este faptul că el pune interesele maghiare mai presus decât prioritățile marilor puteri. Acest lucru nu îi va fi iertat. Cea mai bună dovadă a intransigenței occidentale față de regimurile „autonomiste” (care manifestă independență națională în raport cu marii actori strategici) este, așa cum indică analiștii, subminarea sistematică de către SUA a regimurilor arabe modernizatoare din Africa de Nord și Orientul Apropiat. Toate aceste regimuri erau nu doar orientate spre modernizare, ci și naționaliste, adică susceptibile de a iniția politici autonome. Este exact ceea ce nu li s-a iertat, și ceea ce a dus la subminarea lor, chiar cu prețul (constatabil azi) al exploziei radicalismului islamic al grupărilor ce s-au impus în locul lor în aceste regiuni.

Pe scurt, marile puteri occidentale nu au nevoie de regimuri politice relativ autonome, care să își poată negocia („precupeți”) colaborarea cu Vestul; ele au nevoie de regimuri politice complet docile, care să execute disciplinat directivele de peste graniță. PSD-ul este încă prea puternic pentru a se putea conta pe completa sa docilitate; evenimentele din vara anului 2012 au dovedit că PSD, și forțele aliate cu el, pot provoca surprize… Se poate spune că încă de atunci partidul lui Ponta și aliatele sale și-au pecetluit soarta. Nici la Washington, nici la Bruxelles nu se tolerează veleitățile de autonomie politică, și era clar că ele sunt cu atât mai puțin tolerabile cu cât se proiectează un război cu Rusia. Orice promisiuni ar fi făcut Ponta americanilor, el nu prezenta încredere; acțiuni imprevizibile, ca acelea din 2012, s-ar putea repeta și singura garanție contra lor este nu cuvântul de onoare psd-ist, ci pur și simplu neputința PSD-ului de a le relua.

Iată de ce, dacă nu vor surveni evenimente-surpriză, este de așteptat ca PSD-ul să fie în continuare demontat treptat. Odată redus la insignifianță, nu va mai exista în România nici o forță politică cu veleități (măcar marginale) de autonomie națională. Tonul politicii va fi dat de mass media, de ONG-uri „apolitice” (gen GDS) și think tank-uri „academice” a căror finanțare vine de unde vine și a căror poziție poate fi perfect controlată de unde trebuie; iar în fruntea politicii românești, Johannis, adică nimeni: un om fără personalitate, fără partid solid care să îl susțină, fără autonomie și fără alte idei decât aceea că… trebuie să fim aliații cei mai fideli ai SUA, NATO și UE. Un asemenea lider nu creează nici un risc de autonomizare față de directivele occidentale; el va fi totdeauna cel mai disciplinat executant al acestor directive. (Să nu-l confundăm pe Johannis cu Ferdinand I de Hohenzollern, după cum nici Ponta sau Băsescu nu pot fi confundați cu Ionel Brătianu…).

Bineînțeles, rezultatele alegerilor nu se explică pur și simplu printr-o conspirație a străinilor îndreptată contra poporului român.  Mulți votanți (disperați, ca totdeauna, de ineficacitatea instituțiilor românești, de corupție și sărăcie) au investit speranțe într-un nou președinte (așa cum au făcut-o și în 2004… istoria se repetă). Românii disperați au contribuit și ei, masiv la aceste rezultate. După cum au contribuit toți cei care, supuși manipulării, credeau că aici se confruntau două persoane, cu meritele și lipsurile lor – când de fapt a fost o competiție între inițiativa autohtonă și decizia marilor puteri. Soluția Johannis” nu este o soluție de origine românească: fără organizarea marilor actori strategici, ea n-ar fi avut nici o șansă. Johannis este prea lipsit de personalitate, prea lipsit de conexiuni politice de partid, și prea puțin cunoscut de masa electoratului pentru a dobândi așa repede un succes răsunător.Totuși, să nu uităm că el a prezis în mod genial și a anunțat explicit (cu o surprinzătoare aroganță, pentru un om până mai ieri necunoscut milioanelor de alegători români) sfârșitul carierei lui Ponta… cum s-o explica asta? O fi Johannis vreun clarvăzător, a primit el mesajul decisiv din lumea  spiritelor? Da, el a primit un mesaj. Dar nu din lumea spiritelor, ci de acolo de unde se iau deciziile. După modelul doamnei Nuland, cineva i-o fi transmis poate lui Johannis: „F… the voters! Ponta is finished, you are the new President!”

Cea mai clară dovadă a faptului că Ponta și PSD-ul nu aveau nici o șansă să câștige alegerile prezidențiale o reprezintă pregătirea minuțioasă a unor tulburări de stradă modelate după modelul celor din timpul „Primăverii arabe” și ale celor de pe Maidan-ul din Kiev. Aceeași mobilizare a ONG-urilor și mass mediei „pro-occidentale”; aceeași „schimbare la față” bruscă a unor lideri de opinie (până mai ieri anti-Băsiști, iar în timpul campaniei brusc aliați ai lui Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu și ai tuturor celorlalți servanți ai „Președintelui Jucător”); aceeași convocare insistentă pe rețelele de socializare, aceeași isterie pe Facebook: „suntem la marginea prăpastiei!”, „acum ori niciodată!”, „înfruntarea decisivă dintre Bine și Rău!” etc. (Că PSD-ul a colaborat perfect cu SUA și cu NATO, girând acceptarea României în alianța euro-atlantică, nu mai conta; el a devenit deodată „Răul” – și va continua să fie asta câtă vreme va fi mai puternic decât se dorește la Washington și la Bruxelles – Evere!) Aceleași grupuri de „protestatari” dispuși să provoace dezordini de stradă, pentru a dovedi că nu votul alegătorilor contează, ci cauza „Binelui” (definit de cine trebuie și unde trebuie… nu de către alegători); aceleași amenințări cu „Revoluția” (amenințări care îl lasă pe cetățeanul român interzis… el credea că e pur și simplu vorba de alegeri prezidențiale, nu de răsturnări ale regimului) etc.

Dacă, în ciuda tuturor presiunilor, Ponta ar fi obținut mai multe voturi decât Johannis, ar fi urmat scenariul clasic: contestarea alegerilor, acuzații de fraude masive, ocuparea Pieței Universității, provocări și violențe etc. Până când? Până când diplomații occidentali le-ar fi spus clar PSD-iștilor că „nemulțumirea populară” îi obligă să se retragă. Așa că cei care sperau că Ponta și PSD-ul ar putea câștiga alegerile se înșelau – datorită necunoașterii intereselor geopolitice implicate.

• Mihai Somanescu/ Active News (16 nov.): Se repetă SCENARIUL din decembrie 1989? Coincidenţe EVIDENTE cu evenimentele de acum 25 de ani FOTO & VIDEO

[…]

Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni, de la promovarea insistentă a “segregării” teritoriale pe criterii de vot, până la incitarea deschisă la violenţă şi reprimarea oponenţilor politici, mă duce cu gândul la evenimentele din decembrie 1989.

De ce spun asta?

În primul rând, evenimentele din 1989 nu au apărut aşa, din senin. Ele au fost precedate de o campanie intensivă dusă în presa din străinătate – atunci nu exista altă modalitate – de demonizare a lui Nicolae Ceauşescu. De la afirmaţii fantasmagorice care i se puneau în gură, până la acuzaţii fanteziste de genul “România va fabrica bomba atomică şi va ataca Ungaria“, totul trebuia folosit pentru a se justifica ceea ce s-a întâmplat ulterior.

Nu este foarte complicat să observăm cine au fost “actorii” evenimentelor de atunci, ceva mai greu a fost până istoricii şi-au dat seama de regizorii evenimentelor. Alex Mihai Stoenescu afirmă: “Evenimentele din decembrie 1989 au fost trăite de români după un scenariu decis în afara ţării. Au existat totuşi câteva persoane de la noi care, instruite din timp (cu luni înainte ) au îndeplinit cu precizie actele care au determinat căderea lui Ceauşescu“ (A.M.Stoenescu – De la regimul comunist la regimul Iliescu, Virgil Măgureanu în dialog cu A.M.Stoenescu, Editura Rao, 2008).

Cine a scris “scenariul”: serviciile secrete din URSS, Ungaria, SUA, Occident, cu ajutorul lui George Soros. De altfel, miliardarul a şi recunoscut, recent, pentru CNN, că a finanţat “multe din activităţile disidente” din Europa de Est. Cum pomul se cunoaşte după fructe, a fost lesne de observat, după evenimente, cu cine s-a întreţinut şi pe cine a legitimat George Soros, la prima vizită în România. Iar ţinta lui numărul 1 a fost Grupul de Dialog Social. Primul ONG românesc, înfiinţat pe 31 decembrie 1989. Ca referinţă de timp, trebuie să reţinem că pe 30 decembrie mureau ultimii români, victime colaterale ale “evenimentelor”.

 

De altfel, scenariul de-atunci le-a rezervat românilor rolul de victime şi de idioţi utili, mai ales din şi cu ajutorul singurului canal mass-media al vremii, Televiziunea Română.

Similitudini cu noiembrie 2014

Ceea ce bate la ochi a fost campania de demonizare totală a lui Victor Ponta. Nu discutăm aici despre cât bine sau rău a făcut punctual candidatul PSD, ci maniera în care acestea au fost prezentate, mizându-se nu pe factorul raţional, ci pe STÂRNIREA EMOŢIILOR. Evenimentul declanşator a fost îngreunarea votului pentru românii din diaspora, faţă de care protestele sunt legitime, dar nu mai mult. De fapt, tot acesta va fi şi evenimentul, pretextul, pentru care se va ieşi în stradă, imediat după vot.

Azi, rolul TVR-ului din 1989 a fost luat de alţii: Gândul, Adevărul, Hotnews, România Liberă, Mediafax, B1 TV, PRO TV. Iar când acestea au fost secondate cu brio de reţelele de socializare. Dacă în mass-media nu s-a incitat pe faţă, la crimă, nu au existat astfel de reţineri pe facebook, după cum arăta Patrick Andre de Hillerin, AICI.

Totul a fost sesizat foarte clar de către experţii în comunicare, întreaga operaţiune având un singur scop: TEAMA, FRICA de a exprima îndoieli sau măcar nedumeriri de către cei care nu erau încă convinşi de mesajul revoluţionar.

Asimilarea lui Ponta cu Nicolae Ceauşescu a fost dusă la paroxism de unul din actorii de care spuneam, e vorba de trustul Pro-Mediafax-Gândul, al lui Adrian Sârbu, “întâmplător”, şi el actor la evenimentele de acum 25 de ani (foto STANGA). Pe canalele media ale acestui post s-au difuzat mesaje patetice, în care evenimentele din 16-17 decembrie 1989 erau evocate, sugerându-se ideea că flăcara protestelor din acest an, trebuie preluată, ca şi atunci de întreaga ţară, cu îndemnul “Fiţi eroi în turul doi”.

Mai mult, declanşatorul acelor evenimente din Timişoara, pastorul reformat Laszlo Tokeş, s-a implicat şi el în campanie, recitând mesajul anti-Ceauşescu, pardon! anti-Ponta de rigoare. Nici George Soros, prin GDS nu a făcut excepţie: Pleşu, Liiceanu, Şora, Tismăneanu, Macovei, etc, s-au raliat “cauzei”. Soros este prezent în stradă şi pe reţelele de socializare, prin mişcarea “Uniţi, salvăm”, cea care a organizat protestele, în special în oraşele din Vestul ţării. Alături de aceştia, găsim întreaga “societate civilă” sorosistă: de la Miliţia Spirituală la revista 22. Până şi Brucan este prezent, prin Lucian Mândruţă, pupilul său.

Un element extrem de important al evenimentelor din 1989, pe lângă demonizarea lui Ceauşescu, a fost întărâtarea populaţiei revoluţionare împotriva celor consideraţi a fi susţinătorii regimului, dar şi duşmanii noilor lideri. Atunci, rolul a fost atribuit Securităţii, care de la terorişti la otrăvirea apei la Timişoara şi…Sibiu, a fost acuzată de toate relele posibile. Coincidenţă?

Apropo de Sibiu, este bine de ştiut că oraşul lui Klaus Iohannis a dat, în decembrie 1989, 99 de morţi, fiind depăşit la acest capitol doar de Bucureşti. Pe locul trei în acest clasament macabru este Timişoara.

Revenind la zilele noastre, rolul Securităţii din decembrie 1989 este atribuit Bisericii Ortodoxe Române. Plecând de la două cazuri din Nordul ţării şi de la decorarea unui “acolit” al regimului Ponta/Ceauşescu, maşina de propagandă a ajuns să pună în gura preoţimii orice aberaţie, la fel cum se întâmpla în decembrie 1989 cu DSS.

Orice “anonimă” care loveşte în preoţi este considerată literă de adevăr, în timp ce reacţiile Patriarhiei sunt ignorate, dacă nu sunt trecute la categoria “şi altele”. Nu întâmplător, zilele acestea a venit şi lovitura de graţie din partea Curţii Constituţionale: majoritatea religioasă a acestei ţări a fost pusă la completat formulare pentru a-şi exercita un drept consfinţit de legea supremă a ţării.

Finalul a fost sesizat deja de o parte a clerului, care acuză că a început o adevărată Prigoană anti-ortodoxă. 

Pe lângă BOR, sunt distruşi mediatic toţi cei care îşi exprimă o opţiune politică, care nu coincide cu cea exprimată la fel de democratic de Pleşu sau Liiceanu. Aici intră Tudor Gheorghe, Radu Beligan, Gabriela Szabo, Dorel Vişan, Raed Arafat,etc. Nu mai contează vârsta, competenţa, rezultatele, totul trebuie maculat.

Peste toate însă, atârnă ameninţarea făţişă cu dezmembrarea ţării, în cazul în care rezultatele “evenimentelor” nu coincid cu cele dorite de “scenarişti”. Nu mai devreme de vineri, steagurile Transilvaniei şi Moldovei, ca entităţi independente, fluturau falnic în primele rânduri ale manifestaţiei de la…Timişoara. Alături de acestea era, ca prin coincidenţă şi  tricolorul românesc, găurit! Dacă în 1989 acesta avea un sens, acum ce logică poate avea acest drapel găurit? (FOTO, de la stânga la dreapta- captură din video JOS).

Acestea nu sunt evenimente izolate, fapt demonstrat de declaraţia lui Cristian Tudor Popescu, acest Teodor Brateş al Gândului, care afirma pe 5 noiembrie: ”Privind însă harta alegerilor, se vede că secera a rămas, o seceră roşie a vechiului Regat, Moldova şi Muntenia, care împresoară Transilvania albastră şi galbenă de 25 de ani încoace.Şi care într-o zi ar putea s-o taie”. 

A urmat protestul de la Cluj, în care am văzut defilându-se cu un banner în care regiunea de vest şi centru a ţării era “viitoarea diasporă” şi de care nu s-a lepădat nimeni. Nici de susţinerea autonomiştilor Zsolt Szilagyi şi Sabin Gherman nu s-a dezis nimeni. Ba dimpotrivă, a fost folosită din plin, mai ales pe reţelele de socializare.

Nu am spus nimic despre implicarea din exterior, pentru că este clar că SUA şi Germania susţin “revoluţia”. Am arătat acest lucru aici şi aici.

De altfel, doamna Merkel nu s-a putut abţine şi a lăsat şi un indiciu mai mult decât arogant: în scrisoarea de susţinere către Iohannis, aceasta a folosit sintagma Siebenburgen, referindu-se la Transilvania, adică vechea denumirea a provinciei. Doamna Merkel putea folosi cu uşurinţă cuvântul “Transsilvanien”, dacă nu chiar Rumanien,  dar a preferat denumirea care se regăseşte pe vechea stemă a defunctului principat, una în care românii nu erau reprezentaţi. O altă coincidenţă?

Pentru succesul evenimentelor din 1989, esenţială a fost trecerea Armatei de partea “revoluţiei”, prin actul de la 22 decembrie, atunci când Generalul Victor Athanasie Stănculescu l-a evacuat pe Nicolae Ceauşescu din clădirea Comitetului Central, deposedându-l de puterea de a comanda Forţelor Armate. Stănculescu a cerut atunci, revocarea ultimului ordin al lui Ceausescu, acela de a trimite soldaţii în stradă, întorcându-i în cazărmi.

Ce atitudine va avea Armata? Dar serviciile de informaţii? Mandatul lui Traian Băsescu expiră pe 21 decembrie.

• Voxpublica/ Costi Rogozanu: Antena 3 a luat bătaie de la Facebook. Sentimentul cenzitar al fiinţei

Diferenţa principală dintre televiziune şi facebook e că prin televiziuni încearcă unii să ne manipuleze, prin facebook ducem manipularea  la capăt singuri. În aceste alegeri, după cum ştiţi, mi-am declarat de la bun început completa neutralitate. Pur şi simplu nu m-a interesat un show cu floricele şi scenete civice după 4-5 ani de austeritate.

Un lucru mi-e însă destul de clar. Am pus ieri pe pagina mea „Antena 3 a luat bătaie de la Facebook”. Unii au tendinţa de a privi drept o singură tabără drept negativă. Ambele au avut un rol nociv, au transmis mesaje murdare către spaţiul public. Prezentarea lui Iohannis drept victoria civilizaţiei face uitată o campanie în care foarte mulţi susţinători de dreapta au sărit grav calul.

Antena3, Romania TV şi echipa candidatului Ponta au lucrat la unison după nişte reţete absolut reprobabile. Minciunile cu tăiatul pensiilor au fost doar de încălzire. Vîndutul de copii, frişca tabloidală. Sfătuitori precum Bogdan Teodorescu şi alţii au o problemă: ei dispreţuiesc electoratul PSD aproape şi mai mult decît îl dispreţuiesc cei din nucleul dur de dreapta. Altfel nu se poate explica insistenţa pe naţionalism prăfuit, ortodoxism, ameninţarea maghiară şi alte teme ridicole faţă de prezent [nu, nu sunt nicidecum ridicole, si nici lipsite de relevanta politica; au fost instrumentate oportunist, insa asta e altceva – nota noastra].

Televiziunea funcţionează cam aşa: închide oameni într-un acvariu, toţi cred că sînt mari manipulatori pentru că fac audienţă. Însă parte din audienţă le-a fost ostilă. De altfel, de-a lungul celor 10 ani Antena 3 a reuşit să antagonizeze la maximum telespectatori şi să activeze şi oameni altfel indiferenţi la jocul politic. Audienţă nu înseamnă vot.

Fanii lui Iohannis, mulţi alcătuind un bloc comun pe reţelele de socializare. Spre deosebire de televiziuni, facebook-ul nu a creat un curent critic, deşi au folosit şi ei arme dintre cele mai jegoase. În spatele reclamelor luminoase cu anticorupţie, au circulat fluvii de jeg mult mai viu, mai nociv, decît oboselile pontiste. La asta au contribuit şi cei din presa de dreapta care au încurajat un soi de sentiment cenzitar al fiinţei. Babe ştirbe, ţărani proşti care vînd votul, sărăcanii pesedişti, asistaţii social [si BOR – aflata si ea pe lista neagra, cu tot cu credinciosii sai, insa ea este ignorata consecvent de autorii de stanga, desi e centrala in discursul urii practicat de “dreapta” – nota cuvantul-ortodox.ro], toate locurile comune pe care s-a sprijinit retoric programul de austeritate au revenit violent în faţă.  Am ataşat un afiş de o prostie violentă care totuşi exprimă o realitate pe care preferăm să o ascundem după papioane, eleganţă şi mirajul vestic. Iohannis ar trebui să înţeleagă că aceste motoare trebuie rapid dezactivate:

În acelaşi timp, partea online PSD crede că funcţionează cumpărarea likeului la kil şi tratează publicul de pe reţelele de socializare tot ca o masă de manevră. E o masă de manevră comercială. Nu e aşa uşor să construieşti grupuri de influenţă politice. Pentru că alea politice funcţionează cu motoare care de obicei stau offline. E totuşi comic că fanii Iohannis asasinează publicul cu civlizarea lor şi spiritul democratic în timp ce practic au cerut dreptul la vot, dar doar la votul „cum trebuie”.

Să discutăm puţin dreapta şi ACL-ul. Ajutorul venit din zona civică – cu ocazia asta s-a distrus orice urmă de speranţă de la mişcări civice active în 2012-2013 – nu e nou. Şi PDL şi PNL au stat mult la putere în tot acest deceniu. Iar sărbătorirea în stradă a încă 5 ani pentru dreapta la preşedinţie, ca şi cum am fi reuşit să schimbăm lumea, mi se pare de un ridicol total. Vorba lui Ciprian Şiulea: rezultatele au fost 55% Caragiale, 45% Urmuz.

După  toate tîmpeniile comise de dreapta, după cădere dramatică în sondaje, au reuşit să-şi încapsulelze forţele în DNA şi societatea civilă. Ca de obicei, mare parte din societatea civilă şi-a oferit imediat serviciile pentru occidentalizare şi civilizare la dreapta. Trupa şchioapă a lui Băsescu s-a adăpostat sub aripi de oengişti şi intelectuali care abia ce ieşiseră din programe de stipendiere. Vor reveni curînd probabil.

Şi Ponta a curtat dreapta cît a putut. Le-a oferit bani angajatorilor, a încercat aburirea unor grupuri vulnerabile. Însă el a crezut că se cumpără totul la bucată şi a neglijat un imens potenţial în electoratul de stînga. Unul care a fost complet nereprezentat în acest an. Unii bagatelizează ideologicul. Niciodată hegemonia dreptei n-a fost mai evidentă şi nicodată circul de legitimare „civică” şi civilizare ritualică.

• Adevarul/ Pr. Marcel Radut: România protest(antă)

[…] Importantă (pentru mine, ca preot ortodox) este semnificaţia religioasă, civică şi morală, precum şi consecinţele asupra pentru relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Statul Român ale acestui rezultat paradoxal: un Preşedinte germanic şi luteran conducător al naţiunii latine române şi ortodoxe.

Înainte de toate, sunt dator să recunosc creştineşte: da, m-am înşelat când am afirmat că apartenenţa la credinţa creştină ortodoxă va conta în alegerile prezidenţiale 2014. Românii au reacţionat după un tipar pe care nici măcar preoţii ca mine (îndrăznesc să spun că eu cred că mă regăsesc în rândul acelor preoţi care nu s-au enclavizat într-un confort căldicel al bunăstării lumeşti obţinute prin negustorie de Hristos şi nici în peştera vreunui fundamentalism naţionalist-ortodox stupid!) nu au avut capacitatea să-l intuiască. Implicarea elementelor de natură ortodoxă nu l-au ajutat pe Victor Ponta, dimpotrivă au provocat o iritare imensă în rândul a zeci de mii de români, mai ales tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind (paradoxal!) creştini ortodocşi, măcar prin Sf. Botez, dacă nu şi prin practică.

Apare aici un prim element, cu semnificaţie religioasă şi morală, care trebuie analizat – dorinţa insistentă a tot mai multor români ca Biserica să practice o severă şi enclavizantă neutralitate faţă de viaţa politică. Se cere Bisericii să nu facă politică, cuvântul de ordine fiind o nouă lozincă scandată pe străzi, în aceste zile, de susţinătorii clujeni ai Preşedintelui ales Klaus Iohannis: „În Biserică nu facem politică!”

Care ar fi, în contextul unei republici laice şi în curs de secularizare, aplicarea curată dogmatic şi corectă din perspectivă civică a poruncii „Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca XX, 25)?

Au respectat sau au încălcat această poruncă Martirii Închisorilor Comuniste, dintre care cei mai mulţi preoţi şi mireni creştini ortodocşi, atunci când au decis că Partidul Comunist şi regimul democraţiei populare (forme de viaţă politică) sunt atât de nocive pentru Naţiunea Română încât trebuie renunţat la „simfonia bizantină” şi reacţionat direct, prin predică şi faptă? În vremurile noastre de relativă libertate şi democraţie, respectăm sau încălcăm această poruncă dacă păstrăm tăcerea, ca Biserică, şi nu reacţionăm atunci când conducătorii cetăţii (clasa politică) aruncă poporul (pe cetăţeni) în sărăcie, boală, desfrânare, apostazie etc.?

De fapt, ce este „a face politică”? O definiţie găsită pe Internet ne spune că Politica este „ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor umane, prin care se menţine ordinea internă şi se garantează securitatea externă a comunităţilor respective”, iar A face politică înseamnă „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului.”

Relaţionarea Bisericii noastre cu viaţa politică post-decembristă s-a întemeiat pe teza „simfoniei bizantine”. Aceasta ne-a ajutat, în anii 90, să recuperăm o parte din drepturile pe care dictatura comunistă le răpise Bisericii. Procesul de aderare la Uniunea Europeană şi apoi, după 2007, procesul de integrare în această structură suprastatală, au adus însă un element nou în viaţa cetăţii româneşti, anume acela al exigenţei ca Statul Român să devină absolut laic, societatea să accepte secularizarea, iar Biserica naţională să fie treptat separată de stat şi exilată din agoră, în sfera vieţii private. Ierarhia Bisericii noastre a avut naivitatea să creadă că va reuşi să perpetueze la nesfârşit „simfonia bizantină”, că va evita acest deznodământ, acceptând ritmul impus de politicieni, care au solicitat tot mai mult şi mai insistent asumarea unor felurite compromisuri în schimbul unor drepturi legitime pe care le-au recunoscut Bisericii, după 1989 până în prezent.

Această interpretare naivă, însoţită uneori de aplicarea arogantă a „simfoniei bizantine” în relaţia Bisericii cu clasa politică, ne-a îndepărtat treptat de o parte din popor şi am ajuns la momentul 16 noiembrie 2014, când un val periculos de agitat al antipatiei faţă de Biserica naţională a cuprins un număr mult prea mare de români creştini ortodocşi, încât să fie ignorat ori considerat a fi o întâmplare. Trebuie ca ierarhia Bisericii să renunţe la această aproape fariseică atitudine că „noi, slujtorii Bisericii nu facem politică”!

Biserica trebuie să facă politică, în sensul definiţiei de „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului”, ale comunităţii! O „politică a lui Hristos”!

Altfel spus, să ne regăsim curajul de a promova, în temeiul valorilor moralei creştine ortodoxe, o relaţie vie, activă, duhovnicească, dinamică, blândă ori severă cu clasa politică, în funcţie de conţinutul şi efectul faptelor acesteia asupra Naţiunii noastre, indiferent de orientarea ideologică ori de bunăvoinţa/reaua-voinţă a vremelnicilor conducători ai statului, ţelul suprem fiind slujirea lui Hristos şi păstorirea Naţiunii Române pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. O atare reaşezare a relaţiei noastre cu clasa politică este cu atât mai necesară, cu cât laicizarea Statului Român şi secularizarea societăţii româneşti reprezintă (rezultatul alegerilor din 16 noiembrie sunt o dovadă în acest sens) un proces ireversibil.

Un al doilea element dezvăluit atât de reacţiile controversate ale unora dintre reprezentanţii Bisericii, cât şi de criticile vehemente aduse la adresa Bisericii în legătură cu susţinerea mai mult sau mai puţin făţişă a candidatului creştin ortodox Victor Ponta, cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale, este precaritatea agendei publice a Bisericii noastre.

Dacă ierarhia Bisericii Ortodoxe îşi asuma deschis, public, o serie de principii şi criterii clare cu privire la viaţa politică (nu doar interdicţia, folositoare de altfel, ca preoţii să facă politică de partid), la modul în care aşteaptă de la politicieni, în temeiul poruncilor lui Hristos, să conducă Statul Român şi comunităţile noastre, dacă mărturiseam permanent (chiar cu riscul de a-i deranja pe activiştii lui „political correctness”) că pentru noi este important ca liderii politici să exprime, proporţional, atât opţiunile politice ale cetăţenilor români, dar şi adeziunea la credinţa creştină-ortodoxă, majoritară în România, dacă aveam tăria de a atenţiona cu fermitate că dăm Cezarului cele ale Cezarului câtă vreme Cezarul nu se atinge de cele ale lui Dumnezeu, altfel spus, dacă aveam îndrăzneala duhovnicească de a refuza invitaţia la masa Cezarului atunci când acesta mănâncă „de dulce-n Post”, la alegerile prezidenţiale 2014 am fi fost liberi să ne exprimăm dorinţa (încă la începutul campaniei electorale, când erau mai mulţi candidaţi!) ca poporul să aleagă un candidat care fie posesorul, alături de calităţile umane, civice, europene etc., şi al calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe Române.

Agenda publică a Bisericii noastre este însă formată doar din activitatea filantropică (tot mai substanţială în ultimii ani, datorită atragerii de fonduri europene, dar cu prea puţină ştiinţă a PR-ului prezentată şi ca atare, cu atât mai puţin crezută de marele public!), din activitatea de ctitorire de biserici (iarăşi, precar prezentată şi argumentată, provocând reacţii adverse în diferite medii ale societăţii româneşti) şi din mărturisirea lui Hristos făcută prin predici, studii teologice etc. atemporale, cu prea puţină legătură cu realităţile societăţii româneşti, o pastoraţie în care se amestecă cuvinte de învăţătură în forme venite parcă din vremuri medievale şi coborând spre o Românie mioritică şi rurală, bucolică şi tradiţionalistă – de fapt, o Românie care nu mai există de peste o jumătate de secol – cu atitudini moderniste atât de lumeşti în conţinuturi şi manifestare încât criticii Bisericii noastre le suspectează a fi expresia unui mercantilism mamonic.

În Biserică pot fi aflate numeroase exemple de mărturisire vie, deopotrivă idealistă şi pragmatică, a lui Hristos. Avem ierarhi şi preoţi (am bucuria să cunosc astfel de oameni în Arhiepiscopia Craiovei) care ştiu să se folosească de cele ale lumii pentru a dărui Bisericii şi credincioşilor cele ale credinţei, schimbând faţa lumii după chipul lui Hristos. Bunele lor practici trebuie studiate şi concluziile astfel obţinute pot modela agenda publică a Bisericii.

Ceea ce lipseşte cel mai mult acestei agende publice bisericeşti este însă o atitudine clară şi o reacţie imediată, ambele întemeiate pe Dogmele şi Canoanele Bisericii noastre, la marile probleme actuale ale Statului Român şi societăţii româneşti.

Un mecanism administrativ, birocratizat şi anchilozat, afectat de un fel de autosuficienţă a „pântecului sătul”, iar în unele cazuri o lipsă de eficienţă a comunicării între membri ierarhiei Bisericii, nu ne permit să reacţionăm la situaţiile de criză cu care se confruntă creştinii ortodocşi români în vieţuirea lor în Statul Român sau în cuprinsul lumii. Credincioşii noştri au început să uite că Biserica le poate oferi sfat şi îndrumare, ajutor şi susţinere în situaţiile dificile în care Statul ori alte forţe lumeşti îi ispitesc ori le fac viaţa amară.

Totuşi, chiar dacă agenda publică a Bisericii noastre se va modela treptat în conformitate cu exigenţa de a rezona mult mai bine cu credincioşii noştri, atât de greu ispitiţi şi încercaţi în aceste vremuri încurcate, rămân de rezolvat slăbiciunile unui al treilea element din componenţa a ceea ce ar fi mecanismul de interacţiune a Bisericii cu lumea: clerul ortodox.

Alegerea germanicului luteran Klaus Iohannis ca Preşedinte al Republicii şi recenta decizie a Curţii Constituţionale a României îndreptată împotriva orei de religie din şcolile româneşti sunt două semne care ne spun că a sosit vremea ca noi, preoţii creştini ortodocşi să ne trezim din autosuficienţă, să ieşim din enclavizare şi să ne scuturăm de ispita traiului tihnit.

Preotul care nu priveşte nici măcar peste gardul bisericii unde slujeşte, spre viaţa parohiei sale, aşteptând doar ca „lumea să vină la biserică, pentru Liturghie, acatist şi pomelnic, botez, nuntă, înmormântare şi pomană, că aşa e tradiţia noastră din moşi-strămoşi”, nu-şi merită locul. Valul de antipatie îndreptat împotriva Bisericii în aceste zile nu a fost provocat doar de cele câteva gesturi de susţinere publică a candidaturii creştinului ortodox Victor Ponta făcute de unii ierarhi sau preoţi. Există în rândul multora dintre credincioşii noştri o tensiune acumulată împotriva noastră în curgerea anilor în care preoţia a fost transformată treptat, de către mulţi dintre noi, slujitorii altarelor, din vocaţie aducătoare de mântuire, în meserie generatoare de profit.

Nu vom reuşi să-L mărturisim pe Hristos şi să schimbăm lumea, dacă nu ne asumăm şi nu îndreptăm căderile noastre. Preotul creştin-ortodox nu este un funcţionar care oficiază un serviciu, nu este un teolog cu simbrie care tipăreşte cărţi cu învăţături pe care puţin le înţelege şi aproape deloc le urmează. Preotul creştin-ortodox este mărturisitorul lui Hristos, noi, preoţii „împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem,” iar credincioşii noştri, parohia, eparhia „sunt ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel III, 9)

România ortodoxă s-a transformat, deocamdată, în România protest(antă), căci românii au protestat împotriva vechilor rânduieli politice şi au ales să creadă că vor fi salvaţi de protestantul neamţ Klaus Iohannis. O lecţie pe care Biserica noastră trebuie să o înveţe bine.

Creştineşte este să încheiem rugând pe Dumnezeu să-l lumineze pe Preşedintele ales Klaus Iohannis şi să-i dăruiască puterea de a rămâne loial promisiunilor făcute Naţiunii Române. Dumnezeu să ne ajute!