CARE SUNT SANSELE IZBUCNIRII UNUI RAZBOI MAJOR SI CUM NE VA AFECTA?/ “Lebedele negre” ale Orientului Mijlociu. Despre BALCANIZAREA Siriei si Irakului/ ISRAELUL SE TRANSFORMA INTR-UN REGIM EXTREMIST SIONIST-RELIGIOS?/ Alte previziuni 2016: CONFLICTUL TURCIA – RUSIA SE VA AGRAVA; HILLARY CLINTON PRESEDINTELE SUA – cu ajutorul entuziast al lui SOROS; posibila interventie americana in POLONIA dupa MODEL ROMANESC

2-01-2016 26 minute Sublinieri

ERDOGAN EVOCA POZITIV REGIMUL HITLERIST/ MERKEL – OUT DE LA CONDUCEREA GERMANIEI?

War_Pigs___Wallpaper_by_vhm_alex

  • Hotnews:

Erdogan evoca Germania nazista condusa de Hitler, ca exemplu al sistemului pe care vrea sa il instaureze in Turcia

Presedintele islamo-conservator al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a evocat Germania nazista condusa de Adolf Hitler ca model pentru sistemul prezidential pe care intentioneaza sa il instaureze in tara sa, a relatat vineri presa turca, citata de AFP.

“Intr-un sistem unitar (precum Turcia), un sistem prezidential poate exista perfect. Avem exemple in lume si, de asemenea, avem exemple in istorie. Vedeti si exemplul din Germania lui Hitler” a declarat Erdogan joi seara, la intoarcerea dintr-o vizita de lucru in Arabia Saudita.

Recep Tayyip Erdogan, care conduce Turcia din anul 2002, mai intai ca prim ministru si apoi ca presedinte, intentioneaza sa modifice Constitutia, astfel incat rolul presedintelui sa se transforme dintr-o functie simbolica intr-un conducator cu puteri extinse, dupa modelul Statelor Unite, al Rusiei sau al Frantei.

Liderul turc intentioneaza sa initieze in societatea turca o dezbatere pentru a intruni “consensul social” in legatura cu ambitiile sale privind prerogativele prezidentiale.

Planul celui mai puternic om din Turcia privind tranzitia la un sistem prezidential a revenit in prim-plan dupa victoria clara (49,5% din voturi, 317 deputati) al partidului lui Erdogan, Partidului Justitiei si Dezvoltarii (AKP) la alegerile parlamenare din 1 noiembrie.

VIDEO Unda de soc in Israel, dupa ce au fost difuzate imagini de la o nunta in care era sarbatorita moartea bebelusului palestinian ars de viu impreuna cu parintii sai

Imagini care prezinta extremisti evrei sabatorind moartea bebelusului palestinian ars de viu alaturi de parintii sai in Cisiordania ocupata, in iulie, a relansat joi dezbaterea privind violenta evreilor in Israel, relateaza AFP.

Aceste imagini, filmate in urma cu zece zile in timpul unei nunti, arata o multime de tineri evrei ortodocsi care danseaza agitand arme de foc si un cocktail molotov si trecand de la unul la altul o fotografie a lui Ali Dawabsheh care este strapunsa de cutite.

Acest copil de 18 luni a fost ucis impreuna cu parintii sai in iulie dupa ce locuinta lor a fost incendiata in localitatea Duma, in Cisiordania ocupata. Din familia Dawabsheh nu a supravietuit decat un copil de patru ani, cu arsuri grave si care este in continuare internat intr-un spital din Israel.

Imaginile, difuzate miercuri seara de canalul 10 al televiziunii israeliene, au fost preluate pe larg pe retelele sociale. Autoritatile israeliene au anuntat ca au deschis o ancheta.

“Imaginile socante care au fost difuzate la televizor (…) arata adevaratul chip al unui grup care reprezinta un pericol pentru societatea israeliana si pentru securitatea Israelului“, a declarat premierul Benjamin Netanyahu, intr-un comunicat.

“Aceste imagini sublininaza cat de importanta este pentru securitatea noastra ca Shin Beth (serviciul de securitate interna) sa fie puternic”, a adaugat el, referindu-se la recentele proteste ale uni factiuni extreme a dreptei israeliene impotriva metodelor folosit de Shin Beth impotriva suspectilor evrei in incendiul de la Duma.

Acest incediu criminal a reprezentat unul dintre factorii declansatori ai valului actual de violente din Israel si din teritoriile ocupate.

Potrivit presei israeliene, mirele este un membru cunoscut al extremei dreapta israeliene si care a fost interogat in trecut asupra rolului prezumtiv pe care l-a avut in acte de terorism. Invitatii erau prietenii sai sau rude ale suspectilor arestati in cadrul anchetei privind incendiul din Duma.

Mai intai au construit coloniile, apoi au ucis solutia celor doua state, iar acum sunt liberi sa se intoarca spre noua tinta. Putem anunta deja castigatorul. Ultranationalismul religios, care se ascunde sub numele “sionismului religios”, a castigat masiv. Prin numirea noului comisar al politiei, sef al Mossadului si asteptata numire a Procurorului General, fiecare apartinand taberei lor, au capturat posturi de putere strategica. Acum intreg palierul de sus al sistemului legal si o parte a structurii de aparare este in mainile lor.

Un sef religios al Armatei, un presedinte al Curtii Supreme si un premier de aceeasi factura sunt doar o chestiune de timp. Totul pare sa coincida si piesele puzzleului se imbina perfect. Acestea sunt pline de absolventi yeshiva (invatamant religios – n.n.), purtand o kippa sau nu, dar cu un puternic numitor comun, in ciuda diferentelor.

Odata cu victoria, vine si gustul pentru mai multa putere: aroganta si intoxicarea de la putere devin tot mai pregnante. Yoaz Hendel, unul din ei, chiar si fara kippa, a trasat liniile sectorului sau: Tel Avivul secular a devenit irelevant, a spus el. Toata lupta dintre liberali si conservatori din societatea israeliana este dusa astazi cu sionismul religios. Aceasta este noua elita, si nu mai e dispusa la compromisuri. Hendel are dreptate. Cuvintele sale socante sunt legate de realitati. Trebuie sa o recunoastem. […]

Cu contributii neglijabile in societate, economie, cultura, stiinta, literatura si arta; cu un numitor comun ce consta, in mare parte, in credinte mesianice, religioase, rasste si ura fata de celalalt, mai ales cand e arab; cu o dragoste fictiva de tara, izolare fata de lume si o religie folclorica, cu mult kitsch; fara viziune practica; cu un leadership spiritual care isi extrage puterea din incitare la ura si aprobare a varsarilor de sange; la punctele sensibile ale violentei si coruptiei si cu o insuportabila aroganta aceasta miscare a exploatat vaccumul, apatia oribila ce s-a raspandit in societatea seculara, si s-a catarat pana in varfurile puterii.

Au fost singurii dispusi sa lupte pentru un scop colectiv. Nu au exclus niciun mijloc in vederea atingerii obiectivelor. Au exploatat slabiciunea guvernului, sentimentele de vina si confuzia taberei seculare si au castigat. Au facut asta sistematic si inteligent: mai intai, au pus bazele existentei lor, coloniile. Apoi si-au atins obiectivul – uciderea solutiei diplomatice si distrugerea solutiei celor doua state [solutie ce prevede existenta unui stat palestinian – n.n.]  si au fost liberi sa se ocupe de urmatoarea tinta: obtinerea controlului asupra dezbaterilor publice din Israel, schimbarea structurii puterii sale, a caracterului si substantei acestui stat.

Acum sunt pe cale sa culeaga fructele victoriei lor, care sunt mai dulci ca mierea si nocive. Nu mai e cine sa-i opreasca. Cei care au hibernat se vor trezi intr-o alta tara. Vor trebui sa gaseasca vinovati doar in ei insisi.

Anul 2015 a adunat câteva lebede negre pe apele tulburi ale Orientului Mijlociu.

Foarte pe scurt: lebedele negre – conceptualizate în teoria libanezo-americanului Nassim Taleb – sunt acele evenimente rare, greu sau imposibil de prevăzut, care dezvoltă însă urmări covârşitoare.

Două lebede negre au traversat scena geopolitică a Orientului Mijlociu în anul care se încheie. Prima: acordul privind programul nuclear, semnat pe 14 iulie la Viena, între grupul marilor puteri P5+1 (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Rusia, China şi Germania) şi Iran, care – odată cu ridicarea sancţiunilor internaţionale – îngăduie regimului de la Tehran să participe la vedere în jocurile de putere din zonă, pentru prima oară după Revoluţia Islamică din 1979. A doua: intrarea Rusiei, pe 30 septembrie, în războiul prin procură din Siria, în sprijinul preşedintelui Bashar Al-Assad.

Toate desfăşurările ulterioare au fost marcate de aceste două întâmplări excepţionale şi îşi vor pune amprenta, în continuare, asupra evoluţiilor din anul 2016.

Acordul nuclear cu Iranul a stârnit nemulţumirea vehementă a Israelului şi a coborât cu câteva grade spre îngheţ relaţiile Statelor Unite cu aliatul său strategic Arabia Saudită, relaţii care suferiseră o depreciere sensibilă începând cu Primăvara Arabă, când americanii l-au părăsit pe preşedintele Hosni Mubarak, lăsând Egiptul pradă duşmanilor de moarte ai saudiţilor, Fraţii Musulmani. De altfel, după Primăvara Arabă, regimul de la Riyadh a început, pentru întâia oară în istoria sa, o politică externă afişat ofensivă, susţinând grupările jihadiste din Siria, care luptau împotriva lui Al-Assad, susţinând rebelii sunniţi din Irak împotriva regimului şiit de la Damasc, susţinând lovitura militară a generalului Abdul Fatah Al-Sisi împotriva preşedintelui ales (susţinut de Fraţii Musulmani), Muhammed Morsi şi, ulterior, sprijinind financiar Egiptul noului preşedinte.

Atacarea Yemenului face parte din aceeaşi strategie saudită de consolidare a propriei puterii şi restrângere a influenţei Iranului, ca şi iniţierea marii coaliţii islamice anti-teroriste, alcătuită din 34 de state sunnite.

Incidentul din 24 noiembrie, soldat cu doborârea de către aviaţia turcă a unui bombardier rusesc, presupus a-i fi încălcat graniţa aeriană, a dus la reconsiderarea sistemului de alianţe din regiune. Turcia e pe cale de a reconstrui relaţia cu Israelul şi curtează asiduu Arabia Saudită.

Chiar astăzi, preşedintele  Erdoğan a început o vizită de două zile la Riyadh, la invitaţia regelui Salman. Schimburile economice dintre cele două ţări se ridică la un nivel anual de 5 miliarde de dolari, iar viziunile lor politico-strategice, în primul rând în ce priveşte necesitatea restrângerii influenţei Iranului, sunt identice. Problema care trebuie atenuată e Egiptul, respectiv suportul Arabiei Saudite pentru regimul Al-Sisi, cel care l-a debarcat de la putere, în 2013, pe aliatul Turciei, Muhammad Morsi. Diferendul se poate rezolva, câtă vremea interesul primordial al Regatului este de a ţine Egiptul departe de influenţa ruso-iraniană.

Aşa-numita criză a refugiaţilor, care a ţinut pagina întâi a publicaţiilor din întreaga lume, a fost o noutate doar pentru Uniunea Europeană. Lipsită de o politică externă comună, fără o strategie coerentă în Orientul Mijlociu, UE a fost subiectul şantajului turc, atunci când Erdoğan a deschis porţile taberelor de refugiaţi (de a căror soartă europenii se dezinteresaseră total, urmând să plătească acum, cu miliarde de dolari, preţul criminalului lor dezinteres).

Cât despre ameninţarea autointitulatului Stat Islamic – care a pierdut deja aproximativ 25 la sută din teritoriu, dar nu şi-a diminuat forţa – statele din regiune nu par foarte grăbite să-l înlăture, mereu dispuse să pună pe prim plan propriile interese imediate. Prezenţa Daesh urgentează însă punerea în discuţie a Acordului Sykes-Picot din 1916, ducând, în 2016, la trasarea unor graniţe noi şi la redefinirea zonelor de influenţă. Moment în care, probabil, alte lebede negre – strecurate printre cele albe şi gri – vor brăzda apele învolburate ale Orientului Mijlociu.

MAP2

Pe 20 Nov. 2015, Foreign Affairs, publicatia Consiliului pentru Relatii Externe (CFR), a publicat un articol intitulat: “Divide si cucereste in Siria si Irak: De ce Vestul ar trebui sa pregateasca o impartire.” A fost scris de Barak Mendelsohn, profesor asociat la Haverford College si la Foreign Policy Research Institute. In articol, el argumenteaza ca “solutia” crizei curente din Siria si Irak este crearea unui stat independent sunnit (sau Sunnistan), pe langa cea a separarii partilor ce se afla in razboi:

“Singurul mod de a obtine sprijinul indigen este de a oferi sunnitilor o mai mare felie din rezultatul final. Asta inseamna propunerea unui stat sunnit independent care va lega teritoriile dominate de sunniti de pe ambele laturi ale granitelor. Atasamentul Washingtonului fata de demarcatia artificiala a granitelor de la Sykes–Picots, facuta de Marea Britanie si Franta acum un secol, nu isi mai are niciun sens. Putini oameni cred ca Siria si Irak ar mai putea fi puse la loc asa cum au fost pana acum, dupa ce atata sange a fost varsat. O mai buna alternativa ar fi sa fie separate partile care se afla in conflict armat. Desi conflictul sectarian dintre sunniti si siiti nu era inevitabil, a fost, pana intr-un anumit punct, rezultatul unei manipulari a elitelor interesate – acum este o realitate.”

Asa zisa solutie a lui Mendelson pentru regiune este, de fapt, strategia pe care puterile apusene o urmareste in Orientul Mijlociu de ani de zile. Propunerea lui este aproape identica cu rezultatul preferat al crizei din Siria formulat de fostul secretar de stat si membru al CFR, Henry Kissinger, care, in 2013, voia sa vada Siria balcanizata in “regiuni mai mult sau mai putin autonome”

“Sunt trei posibile rezultate. O victorie a lui Assad. O victorie Sunni. Sau un rezultat in care diferitele nationalitati sunt de acord sa co-existe insa in regiuni mai mult sau mai putin autonome, astfel incat sa nu se oprime reciproc. Acesta este rezultatul pe care il prefer. Dar aceasta nu este o perspectiva populara”. De asemenea, cred ca Assad ar trebui sa plece, dar nu cred ca el este cheia. Cheia este, ca in Europa Razboiului de 30 de ani, cand diferite grupuri crestine s-au ucis pana cand au decis sa traiasca impreuna, insa in unitati teritoriale separate.”

Ideea stabilirii unui Sunnistan in regiune a fost, recent, sustinuta de fostul ambasador SUA pe langa Natiunile Unite, John Bolton, in articolul sau din NYT: “Pentru a infrange ISIS, creati un stat sunnit”. Bolton vrea sa creeze un “stat sunnit independent” care sa actioneze ca un parapet intre Assad si Baghdad. Sa nu ne inselam; strategia SUA a fost intotdeauna de a crea un microstat sunnit in Siria de Est si in Irakul de Vest pentru a-l izola pe Assad. Intr-un raport de-clasificat din 2012 a DIA, se arata ca puterile care sustineau opozitia siriana – “tarile vestice, statele din Golf si Turcia”, voiau sa creeze un “principat salafist in Estul Siriei pentru a izola regimul sirian, care este considerat o prelungire strategica a expansiunii siite (Irak si Iran).”

In mod evident, salafismul (despre care unii considera ca e sinonim cu wahabismul, in timp ce altii considera ca wahabismul este o forma extrema de salafism) este o ramura a islamului sunnit. Multi au argumentat ca “violenta” este “centrala” pentru wahabism si salafism, cum ar fi Catherine Shakdam, in articolul sau, “Wahabismul, Al Saud si ISIS – Trinitatea nesfanta”

“Wahabismul nu este altceva decat o perversiune manufacturata, o abominatie care s-a raspandit ca un cancer in lumea islamica si care ameninta, acum, sa distruga toate religiile... Wahabismul nu este islam si islamul nu va fi niciodata wahabism – este o nebunie sa consideri ca islamul ar aproba crima, furtul si barbarisme atroce. […]”

Shakdam continua:

“Wahabismul este doar o expresie gresita a ambitiei politice a unui om – Mohammed Abdel Wahab, un om ce a fost recrutat de Imperiul Britanic pentru a eroda islamul si a sparge unitatea ummah (comunitatii universale musulmane – n.n.). Wahabismul a dat nastere, acum, unei monstruoase abominatii – radicalismul extrem, o fiara care se hraneste din otrava salafita si wahabita, in care se pompeaza miliardele de petrodolari ai Al Saud; o arma exploatata de neoimperialisti pentru a justifica interventiile militare in cele mai bogate colturi ale lumii. Salbaticia obscena a ISIS exalta o violenta ce este centrala wahabismului si salafismului. Si, desi lumea stie acum sursa acestei terori, nicio putere nu a indraznit sa vorbeasca impotriva ei; in schimb, lumea a ales sa urasca victima sa – islamul.”

Fractionarea Irakului

Cat priveste Irakul, planul de a imparti tara in trei parti a fost sustinuta public de oficiali SUA. Presedintele Emerit al CFR, Leslie Gelb, argumenta intr-un articol din 2003, in NYT, ca cel mai bun rezultat in Irak ar fi “solutia celor trei state: kurzii in nord, sunniti in centru si siitii in sud”. In 2006, o harta posibila a viitorului Orient Mijlociu a fost data publicitatii de lt-col Ralph Peters. Aceasta continea un Irak impartit in trei regiuni: un Irak Sunnit in Vest, un Stat Siit Arab in Est si un Kurdistan Liber in Nord.

Actualul vicepresedinte al SUA, Joe Biden, a co-semnat un articol alaturi de Gelb intitulat “Uniti prin autonomie in Irak”. Articolul, din 2006, argumenteaza pentru un stat irakian descentralizat a carui putere sa fie detinuta de trei grupuri “etno-religioase”: “kurzii, sunniti si siitii”. Mai departe, NYT a publicat un articol, in 2013 intitulat “Imaginand o noua harta a Orientului Apropiat. Cum ar putea deveni 5 tari 14“, care infatisa regiunea complet balcanizata. 

Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a numit strategia puterilor apausene din Irak “inacceptabila“. Lavrov a declarat ca aceasta ar insemna “inginerie sociala” si “manipulare a structurii statale din exterior”, adaugand ca Rusia considera ca “irakienii siiti, sunniti si kurzi ar trebui sa decida pentru ei insisi cum sa traiasca impreuna”. 

Strategia elitei apausene este sa creeze un Orient Mijlociu (si o lume, de fapt) lipsit de state puternice, suverane, independente care pot sa reziste expansiunii imperialiste. 

Fractionarea tarilor in feude microstatale asigura ca interesele apusene sa nu intampine entitati coezive care se pot uni colectiv pentru a le opune o forta beligeranta. “Divide et impera”, dupa cum este numit articolul lui Mendelsohn, vechea strategie folosita de puterile imperiale, de la Romani la Britanici, ramane strategia Imperiul Occidental de astazi.

Grupul american de analiză Stratfor a publicat un studiu asupra relațiilor dintre Rusia și Turcia, inclusiv o prognoză asupra evoluției lor.

Relațiile bilaterale vor deveni și mai tensionate în anul 2016, estimează Stratfor. Analiştii americani susțin că Turcia va întreprinde acţiuni mai dure în Siria și va încerca să-și extindă influența în nordul Irakului, pentru a combate Statul Islamic. Stratfor susține că aceste acțiuni vor spori riscul unei confruntări a Turciei cu Rusia sau cu Iranul.

După cum se știe, conflictul dintre Rusia și Turcia a izbucnit în noiembrie 2015, după ce un avion militar Suhoi al Rusiei a fost doborât de un avion F-16 al Turciei, în zona frontierei dintre Turcia și Siria.

  • Cotidianul: 

Într-un discurs din 2012, premierul turc Ahmed Davutoglu, pe atunci ministru de Externe, a spus că zilele regimului sirian condus de Bashar al-Assad sunt numărate și că acesta va fi dat jos în câteva săptămâni sau luni. După aproape trei ani și jumătate, Assad este încă la putere, iar Davutoglu ține discurs emoționant după discurs emoționant despre soarta Siriei”, scrie pentru gatestoneinstitute.org Burak Bekdil, jurnalist la cotidianul secular Hurriyet, critic la adresa regimului Erdogan.

Turcia nu a reușit să conceapă o politică credibilă față de Siria iar acest lucru îi neliniștește pe liderii de la Ankara. Atât Davutoglu, cât și presedintele Recep Tayyip Erdogan au adoptat recent o retorică mai agresivă, dar mai puțin convingătoare, față de Siria. Noua retorică conține multe aspecte ale gândirii sunnite, amestecate cu iluzia măreției otomane.

Pe 22 decembrie, Davutoglu a declarat că ”teritoriul sirian nu este și nu va fi parte a scopurilor imperialiste ale Rusiei”. Este o ușurare să aflăm asta! Totodată, Davutoglu ar fi putut fi mai direct și mai onest și să spună că Siria nu face parte din țelurile imperialiste ale Rusiei, pentru că Ankara dorește ca ea să facă parte din țelurile pro-sunnite și neo-otomane ale Turciei.

Este evident că preocuparea lui Davutoglu nu este aceea ca un teritoriu vecin devine teatru de război sau aceea că războiul servește scopurilor imperialiste ale unei alte națiuni. Îngrijorarea sa este că teritoriul vecin ar putea deveni un teatru de război care să servească scopurilor imperialiste pro-șiite.

”Care este baza prezenței Rusiei în Siria?”, a întrebat Davutoglu. Rușii ar putea răspunde acestei întrebări: ”Lupta împotriva terorismului, în general, și împotriva ISIS, în special”.

Dar Davutoglu susține că Rusia lovește mai mult ”moderații” (a se citi criminali jihadiști, pentru a nu-i confunda cu barbarii care decapitează oamenii și apoi publică imaginile). Traducerea: Rusia lovește mai multe ținte islamiste și mai puține ținte ale ISIS.

O întrebare legitimă pentru premierul Turciei ar putea fi: Care este baza prezenței în Turcia a ”moderaților” islamiști – mai ales că știm că majoritatea luptătorilor ”moderați” nu sunt nici măcar sirieni. Potrivit poliției din Turcia, ei sunt în special uiguri din China, europeni și chiar unul din Trinidad Tobago.

Oare baza prezenței lor in Turcia să fie una religioasă? Ar putea premierul Davutoglu să spună Rusiei că ”moderații” sunt musulmani, iar Rusia nu este musulmană? Însă, pe această logică, ne-am putea întreba: ”Care este baza loviturilor aeriene ale coaliției conduse de SUA?”. De când sunt musulmani americanii, britanicii, francezii și germanii?

În gândirea turcă există o singură diferență între prezența Rusiei nemusulmane în Siria și prezenta aliaților nemusulmani în Siria – rușii nemusulmani amenință dezvoltarea în Levant a conflictului sectar pro-sunnit, pe când prezența aliaților nemusulmani ar putea să favorizeze acest conflict pro-sunnit. De aici și obiecțiile selective ale Turciei legate de actorii nemusulmani din Siria.

În 2015, președintele Erdogan a spus că nu înțelege ce face Rusia în Siria, din moment ce ”nu are granița cu Siria”. Potrivit acestei logici, Turcia nu ar trebui să facă nimic în teritoriile palestiniene, în Somalia, Egipt, Pakistan, Afganistan sau în orice alta țară cu care nu se învecinează și în care s-au manifestat impulsurile sale neo-otomane în ultimii ani. Potrivit acestei logici, Turcia ar trebui să protesteze împotriva oricărei intervenții în Siria a unei țări nemusulmane și, totodată, împotriva oricarei intervenții a unei țări ce nu se învecinează cu Siria, printre care Qatar sau Arabia Saudită.

În concepția imperială și nerealistă turcească, doar Turcia și țările care au ambiții regionale convergente cu cele ale Turciei pot avea dreptul de a modela sau remodela fostele teritorii otomane.

Asemenea gândire categorică nu se poate împăca cu dreptul internațional. Turcii și ambitiile lor imperiale au fost deja respinși de către Libia, Tunisia, Egipt, Liban, Siria și Irak. Iar aceste ambiții nu sunt binevenite în niciun fost teritoriu otoman care se află la vest de Turcia. Dar dacă, așa cum sunt programați să creadă islamiștii turci, ”legăturile istorice și geografice” dau drept unei țări străine să modeleze politica altei țări, atunci ce justificare mai bună pot avea rușii pentru politica lor post-imperială din Crimeea?

Când au câte un moment în care sunt distrași de la războaiele lor împotriva valorilor occidentale, a Vestului, împotriva Israelului, a evreilor sau a infidelilor, atunci islamiștii sunniți și șiiți din Orientul Mijlociu încep să poarte direct sau prin interpuși războaie subtile (dar nu atât de subtile pe cât cred ei) și ingenioase (dar nu atât de ingenioase pe cât cred ei). Și se acuză unii pe alții că promovează politici sectare. Liderii Turciei nu fac excepție.

Previziunile redacției Financial Times. Lumea în 2016

Financial Times continuă tradiția previziunilor pentru anul ce vine, iar o privire retrospectivă arată că estimările jurnaliștilor britanici s-au dovedit mai tot timpul cât se poate de corecte. Prăbușirea prețului petrolului, politica Băncii Centrale Europene și faptul c Putin nu va mai enexa teritorii au fost previziunile de la finalul anului 2014 confirmate în anul ce a trecut.

Iată cum văd anul 2016 jurnaliștii publicației economice britanice.

Va câștiga Hillary Cliton alegerile prezidențiale din SUA?

Da. Vor fi niște alegeri cu suișuri și coborâșuri iar cele mai urâte amintiri ce-i vor rămâne lui Hillary Clinton vor fi cele ale acuzelor ce-i vor fi aduse de republicanul Ted Cruz legate de caracterul ei și de slăbiciunea de care a dat dovadă în fața dușmanilor Americii. O mare parte din electorat va vedea în Clinton simbolul a tot ce este greșit și corupt în America de azi. Dar alegerile se câștigă la centru sau la ce a rămas din linia de centru în politica americană, iar Cruz va fi mult prea spre dreapta pentru alegătorul de la centru. În ciuda sondajelor care o dau la o distanță supărător de mică de Cruz, Clinton va câștiga categoric. Democrații vor redeveni majoritari în Senat. Însă Clinton își va începe mandatul într-o atmosferă foarte polarizata. Si nu va avea parte de o lună de miere.

Va părăsi Marea Britanie UE în urma referendumului din 2016?

Nu. Britaicii vor vota pentru a rămâne în UE. Nu vor fi entuziasmați, dar vor vota în spiritul bunului simț care a prevalat în ultima vreme în Marea Britanie. Să lăsăm deoprate argumenele tehnice prin care premierul David Cameron încearcă să obțină o poziție mai bună pentru Marea Britanie în ce privește tratatele UE sau investitiile și schimburile comerciale mai mari. În cele din urmă, britanicii vor alege între logica calmă a fostului premier John Major si populismul UKIP, condus de Nigel Farage. Dacă nu câștigă logica lui John Major, atunci înseamnă că Marea Britanie va trăi vremuri tulburi.

Va rămâne Bashar al-Assad la putere în 2016?

Da. Assad va rămâne președintele de jure al Siriei în 2016, chiar dacă în realitate a fost redus la statutul unui lider războinic și nu mai este un șef de stat cu adevărat. A fost ridicat din punct de vedere militar de intervenția Rusiei care i-a lovit pe rebeli. Din punct de vedere politic, planul ruso-american din ultimele săptămâni prevede o tranziție de 18 luni. Chiar daca procesul de pace va începe să câștige teren, Assad va face tot ce este posibil pentru a ramane la putere la Damasc.

Va ajunge cel puțin un stat membru G20 să ceară ajutorul FMI în 2016?

Da. Niciun stat dezvoltat membru al G20 nu va avea nevoie de un plan de salvare. Se poate doar ca Italia să ajungă în această situație, din cauza datoriei publice. Însă Banca Centrala Europeană o va sprijini și o va proteja.

 

[…]Va mai fi Angela Merkel cancelar al Germaniei la finalul lui 2016?

Nu. Deși 2015 s-a terminat bine pentru Merkel, care a fost ovaționată la Conferința Uniunii Creștin Democrate, la finalul lui 2016 nu va mai fi cancelar. Aplauzele primite au parut o dovada că poziția sa este sigură – în ciuda presiunii cauzate de sosirea în Germania a peste un milion de refugiati. Însa doamna Merkel a promis să reducă fluxul de refugiați în 2016, iar acest lucru pare irealizabil, având în vedere că imigranții disperați continuă să vină, ajutați de traficanți.

 

[…]Petrolul va depăși 50 de dolari barilul la finalul lui 2016?

Da. În 2015 piața petrolului a fost foarte dură cu cei care credeau într-o revenire a prețului după prăbușirea din 2014. Tenacitatea industriei americane a gazelor și petrolului de șist și sporirea producției în Irak și Arabia Saudită au dus la înecarea lumii în petrol. În 2016, ridicarea sancțiunilor impuse Iranului va aduce și mai mult petrol pe piață. Însă problemele financiare ale producătorilor de petrol îi vor face să renunțe la o serie de proiecte de exploatare, iar aceasta va reduce din producție și impactul va fi vizibil. Petrolul Brent sub 50 de dolari este prea ieftin pentru a permite investiții în noi foraje necesare pentru a satisface o cerere ce va deveni mai mare. Dacă economia globală nu intră din nou în recesiune, este foarte probabil ca prețul petrolului să se îndrepte către niveluri mai sustenabile.

Departamentul de Stat al SUA a publicat joi peste 3.000 de e-mailuri trimise de Hillary Clinton pe vremea când era secretar de stat, între 2009 și 2013, ultimul mare calup de documente difuzat în 2015.

Chiar și așa, Departamentul de Stat tot nu a respectat o decizie judecătorească prin care instituția era obligată să difuzeze 82% din volumul total de e-mailuri trimise de Clinton, după ce s-a aflat că ea a folosit o adresă de e-mail privată pentru chestiuni de interes național atunci când făcea parte din guvern. Departamentul de Stat a dat vina pe perioada de vacanță și a invocat numărul imens de documente pe care trebuie să-l gestioneze.

Într-un schimb de e-mailuri, un fost consilier al lui Clinton îi povestea politicianului democrat cum miliardarul George Soros îi mărturisise că a greșit atunci când l-a susținut pe Barack Obama, în detrimentul lui Hillary Clinton, la alegerile din 2008 din Partidul Democrat pentru desemnarea candidatului formațiunii la Casa Albă. Soros i-a spus lui Neera Tander că regretă decizia luată, că-i place să-și recunoască greșelile, atunci când le face, și că aceasta a fost una dintre ele. Tander i-a scris pe e-mail lui Hillary Clinton că Soros i-ar mai fi spus că “a fost impresionat că se putea întâlni/o putea suna oricând” pe Hillary Clinton pentru a discuta despre chestiuni de politică, dar că încă nu se întâlnise cu Barack Obama.

După ce a încercat fără succes să stabilească o întâlnire cu Obama la Casa Albă, Soros a declarat în 2012 pentru New Yorker că se simte umilit de președitele SUA. Unul dintre apropiații miliardarului a declarat despre acesta din urmă: ”Și-au bătut joc de el… Nu a vrut nimic! Nu a vrut o cină de stat sau o petrecere la Casa Albă – a vrut doar sa fie luat în serios”. Soros a facut donații de 5 milioane de dolari în campania lui Obama din 2008. În campania actuala a lui Hillary Clinton, Soros a donat deja 2 milioane de dolari.

”Apropiații spun că, deși îl susține și acum pe Obama, Soros a fost dezamăgit de el atat politic, cât și pe plan personal”, arată articolul publicat de New Yorker. ”Când Soros a vrut sa se întâlnească cu Obama pentru a discuta despre economia mondială, staff-ul președintelui nu i-a răspuns”. ”Până la urma au stabilit o întrevedere, dar nu la Casa Albă, ci una privata, mai puțin vizibilă, la New York, când președintele urma să se deplaseze acolo. Soros a considerat că acest tratament este frustrant”.

Intr-o analiza privind derapajele antidemocratice ale noului guvern instalat la Varsovia,STRATFOR face o analogie cu presiunile exercitate de SUA asupra Romaniei pentru adoptarea unor masuri de corectie considerate oportune de Washington.

Difuzata in sectiunea jurnal geopolitic in 29 decembrie, analiza porneste de la informatia din publicatia Gazetta Wyborcza care considera ca Statele Unite iau in considerare optiunea de a muta in alta tara summitul NATO programat la Varsovia in 2016. Ziarul citat, apropiat ca orientare de Platforma Civica, formatiunea proeuropeana care a pierdut alegerile, apreciaza ca SUA sunt preocupate de masurile recente ale guvernului polonez care a declansat o reforma a Curtii Constitutionale,anuland dreptul la veto al acestei instante in probleme legislative.

Partidul lui Kaczynski , revenit la putere cu larga majoritate in parlament, detinand si functia prezidentiala, doreste schimbarea rapida din functii a oamenilor fostului regim. Înlocuirea a 5 judecatori de la Curtea Constitutionala, atacurile la politica Uniunii Europene, criticile la adresa Germaniei pentru standarde duble in problema Ucrainei si a refugiatilor, conflictul cu mass-media sunt motive de ingrijorare a aliatilor Poloniei.

STRATFOR apreciaza ca SUA este interesata sa mentina relatiii bune cu Polonia, o tara mare din Europa de Est.”Dar Statele Unite a demonstrat disponibilitatea de a face presiuni asupra aliatilor atunci cand trebuie. ROMANIA ESTE UN BUN EXEMPLU IN ACEST SENS. sublinierea noastra)”. Ca si in cazul Poloniei, SUA considera Romania o TARA PIVOT atunci cand vine vorba de probleme care contin Rusia. Cu toate aceasta valoare ca rol al Romaniei, CASA ALBA nu  a ezitat sa preseze Bucurestiul spre combaterea coruptiei si imbunatatirea transparentei, precum si de a introduce reforme pentru a face mai prietenos mediul de afaceri pentru investitorii straini, mentioneaza Stratfor.

Analiza considera ca daca Polonia alege sa faca relatia cu NATO SI SUA mai dificila, acesta este un motiv de ingrijorare la Washington.O perchezitie facuta recent de politia militara in sediul centrului de contrainformatii NATO din Varsovia indica posibile mutatii in politica de aparare a Poloniei.Concluzia analizei este ca planurile partidului Lege si Justitie sunt susceptibile de a irita investitori si guverne din Europa de Vest si SUA.

CONCLUZIA NOASTRA

Acest dus rece pe care il aplica puterii de la Varsovia analistii Stratfor va fi citit cu mare atentie la Bucuresti unde forte politice si accente din politica Administratiei prezidentiale inclina spre imbratisarea NOULUI MODEL POLONEZ de relatii cu UE care accentueaza nationalismul.

PLASAREA GUVERNULUI DE TEHNOCRATI IMPORTATI IN REGIM DE URGENTA DE LA BRUXELLES, trebuie citita in cheia ingrijorarii fata de extinderea influentei poloneze si a temperarii entuziasmului fata de ideile lui Kaczynski.

PRACTIC, o mutare a Summitului NATO de la Varsovia ar pune pe rol si candidatura Romaniei pentru gazduirea reuniunii, Bucurestiul avand proaspete planurile de actiune folosite in 2008, si mai recent ale mini summitului tarilor membre ale Aliantei din Europa Centrala si de Sud Est.

Realismul politic este cea mai serioasă abordare teoretică a relațiilor internaționale. El nu analizează fenomenele prin prisma valorilor morale (care sunt relative și adesea ineficace practic), a idealurilor politice (totdeauna discutabile, amendabile) sau a normelor juridice (adesea pur formale), ci prin aceea a intereselor fiecărui stat, a conflictelor de interese, a calculului costurilor/beneficiilor acțiunilor, a raporturilor de putere și a evaluării șanselor de succes. Nu este niciodată vorba de „buni” și „răi”, de „progresiști” sau „reacționari”, de civilizații superioare sau inferioare, etc. – ci numai de INTERESE, RAPORTURI DE FORȚĂ, COSTURI și RISCURI pe care statele le iau în calcul pentru a decide strategia de urmat. Pacea nu este văzută ca „stare naturală, normală” sau ca perioadă de „respectare a dreptului internațional”, ci ca perioadă în care fie interesele puterilor potențial beligerante coincid (temporar), fie se realizează un (temporar) echilibru de forțe cu capacitate disuasivă. Spre exemplu, cele patru decenii după cel de-al doilea război mondial (perioada războiului rece) au constituit în spațiul euro-atlantic o perioadă de (relativă) pace deoarece s-a realizat celebrul „echilibru al terorii”: echilibrul dintre capacitățile de disuadare nucleară ale blocului sovietic și ale celui nord-atlantic (între Pactul de la Varșovia și NATO) a descurajat orice primă lovitură militară. După 1990, însă, acest echilibru s-a rupt, și astfel s-a creat o situație nouă în care probabilitatea unor mari războaie s-a amplificat.

În special în cazul marilor puteri, explicarea fenomenelor politice în termenii intereselor și ai raporturilor de forță este extrem de relevantă. Conflictele de interese generează tensiunile, iar dezechilibrele de putere pot împinge tensiunile până la război, deoarece marile puteri ce ajung (fie și temporar) la o superioritate militară tind să o fructifice prin operațiuni active pentru a-și menține sau accentua dominația, în timp ce alte mari puteri aspiră la anularea acelei superiorități și la instalarea propriei dominații.

Într-o analiză a celor două războaie mondiale din sec. XX, realismul politic poate dovedi cum interesele statelor și calculul șanselor unei victorii militare au condus la izbucnirea conflictelor. În primul război mondial, superioritatea militară a Triplei Alianțe în zona Europei centrale (superioritate care a făcut ca până și în prima parte a ultimului an de război,  1918, Germania și Austro-Ungaria să domine militar și să fie aproape de victorie) a condus liderii politici germani și austrieci la concluzia că pot câștiga un război cu adversarii lor (Antanta). Acest calcul a fost principala cauză (deși nu singura!) a primului război mondial, așa cum se recunoaște ades azi:

“The conflict had many proximate causes, but deep down was powered by a prevailing idea: that the strong will, and should, overcome the weak” (Simon Deakin Law and Solidarity: Reflections on August 1914, in Social Europe, http://www.socialeurope.eu/2014/10/law-solidarity-reflections-august-1914/ )

Convingerea că sunt cei mai puternici i-a împins în 1914 pe conducătorii celor două state central-europene la decizia de a declanșa ostilitățile. În același timp, faptul că adversarii lor nu erau atât de slabi încât să fie siliți să cedeze fără luptă a dus la acceptarea de către aceștia a confruntării militare.

În cel de-al doilea război mondial, lucrurile au fost și mai clare: superioritatea Wehrmacht-ului a fost principala cauză a deciziei lui Hitler de a risca un război cu Franța și Anglia. Și, dacă acesta nu făcea eroarea capitală de a ataca URSS (în timp ce lupta cu Anglia continua) iar japonezii nu făceau eroarea capitală de a ataca SUA, nu se știe cât de departe ar fi mers succesele militare ale Wehrmacht-ului și cât ar fi durat ocupația germană în Europa. Mașina de război nazistă n-a fost învinsă de Franța și Anglia (adversarii inițiali), ci de URSS și SUA, care au intervenit ulterior în conflict (și care, în condiții puțin schimbate, ar fi putut să nu intervină)…  În același timp, Anglia și Franța nu erau chiar atât de slabe economic și militar încât să accepte dictatul nazist. Combinația dintre excesul de putere al Germaniei naziste și slăbiciunea militară parțială (iar nu totală) a englezilor și francezilor a constituit amestecul exploziv inițial al ultimului război mondial.

Exemplele ar putea continua, dar concluzia e clară: războaiele mari nu sunt provocate de cei slabi, ci de cei puternici. Războaiele sunt declanșate în primul rând de state care calculează că dețin superioritatea militară și pot, printr-un conflict deschis, învinge puterile rivale. Cei care decid asupra declanșării unui război nu sunt de regulă iraționali: agresiunile se bazează pe calcule atente, plecând de la evaluarea avantajelor militare existente. Aceste calcule sunt, desigur, mascate. Agresorul nu recunoaște că superioritatea sa militară și ambiția de a învinge sunt cauzele acțiunilor sale, ci inventează diverse pretexte. Pretextele pot fi un act terorist (ca atentatul de la Sarajevo, împotriva moștenitorului tronului austro-ungar, din 1914), sau nevoia de spațiu vital (ca în cazul Germaniei naziste, care se pretindea “sufocată“ de lipsa de spațiu). Dar, dincolo de aceste pretexte, ceea ce determină decizia de a declanșa un război este de fapt convingerea agresorului sau a inițiatorului că, având superioritatea militară, îl poate câștiga. Și o putere este cu atât mai tentată să profite de superioritatea sa militară pentru a-și satisface interesele, cu cât această superioritate este mai mare – deoarece amploarea avantajului celui mai puternic face să crească corespunzător șansa unui succes militar deplin. Pe de altă parte, pentru ca explozia începerii războiului să se producă mai este necesar ca alte state să nu se simtă atât de slabe încât să trebuiască să cedeze în fața puterilor dominante.

Așadar, într-o analiză a realismului politic asupra riscurilor de război trebuie plecat de la detectarea puterii sau puterilor ce dețin o superioritate militară și pot fi tentate să o folosească pentru satisfacerea intereselor lor. De asemenea, trebuie analizat dacă alte state (adversare sau doar rivale) sunt chiar atât de slabe în raport cu primele încât să fie silite sa cedeze fără luptă. Or, în prezent cine deține superioritatea militară? Evident, SUA. Superioritatea militară a SUA față de potențialii rivali (Rusia, China) este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât în spatele SUA stă NATO, adică aproape întregul Occident dezvoltat și cele mai multe puteri nucleare mai mici, (Anglia, Franța) și Israelul. Strategii militari americani pornesc așadar de la premisa superiorității militare certe a SUA și a NATO, deci de la evaluarea (corectă, în linii mari) că șansele de a câștiga un război de amploare sunt de partea lor.

Această evaluare, făcută încă din 1990, a stat la baza doctrinei Wolfowitz (elaborată încă din 1992 sub direcția lui Paul Wolfowitz) și a recomandărilor lui Zbigniew Brzezinski, a căror esență este decizia SUA de a nu mai tolera niciodată existența unui rival militar considerabil (așa cum fusese anterior URSS). Implicația acestei decizii este că SUA nu vor acționa neapărat împotriva unui inamic activ, a unei amenințări imediate ori măcar efective, ci vor acționa (eventual militar) ori de câte ori apare riscul apariției unui posibil rival (de ex., China) sau a consolidării forței unui rival mai vechi (ca Rusia) deci vor acționa adesea preventiv (pentru a preveni consolidarea militară a unui eventual concurent), chiar dacă nu există încă un casus belli propriu-zis (un motiv de război de genul agresiunii sau amenințării).

Conform doctrinei Wolfowitz, nu ar fi deci nevoie de vreo agresiune sau de vreun pericol iminent, pentru ca mașinăria militară americană să se pună în mișcare. Este de ajuns ca evenimentele să indice conturarea unei puteri militare concurente, fie și numai într-o zonă critică a lumii. Odată ce spectrul rivalității amenință sau incompatibilitatea de interese devine clară, orice pretext poate fi bun pentru intrarea în acțiune: combaterea terorismului, intervenția umanitară, eliminarea unor dictatori sau apărarea unor principii (chiar principii frecvent încălcate de toate statele) devin justificări ale unei intervenții militare care, în realitate, are drept obiectiv eliminarea sau imobilizarea unui rival de pe scena mondială sau dintr-o regiune sensibilă.

World_GrenadevvqDetailSuperioritatea militară a SUA față de posibilii adversari, în ceea ce privește capacitatea de lovire, este însă cu mult mai mare decât aceea pe care o aveau Germania și Austro-Ungaria în 1914 sau decât avea în 1939 Germania nazistă asupra celorlalte state europene. Capacitatea de lovire nucleară americană, rețeaua de baze militare de pe tot globul, resursele economice și tehnologice, forța armată a NATO determină transformarea decalajului de forțe într-o veritabilă prăpastie: puterea de distrugere militară americană (și a NATO) este incomparabil mai mare decât a potențialilor săi rivali, China sau Rusia. (Nu întâmplător, Putin s-a grăbit să declare că numai un nebun ar putea gândi că Rusia va ataca NATO. Aici, el a spus întâmplător adevărul: cu siguranță, Rusia nu are nici puterea, nici sistemul de alianțe necesar pentru a putea îndrăzni să atace NATO). SUA, în schimb, dețin avantajul unui sprijin internațional neegalat. În timp ce, în 1914, Germania și Austro-Ungaria aveau doar sprijinul Italiei (în cadrul Triplei Alianțe), iar în 1939 Germania beneficia doar de sprijinul (dubios) al Italiei mussoliniene și de ajutorul indirect al Japoniei, SUA au în spatele lor toată capacitatea economică și politică euro-atlantică reunită în NATO. Tocmai această incontestabilă superioritate explică politica americană din ultimii ani, o politică de consolidare militară sistematică și de acțiune împotriva statelor definite drept ostile.

În același timp, state ca Rusia, China sau Iran nu sunt atât de slabe economic și militar încât să se simtă obligate să cedeze fără luptă în fața superiorității NATO. Forța economică a Chinei, dimensiunile uriașe ale populației sale, arsenalul nuclear al Chinei sunt elemente care exclud caracterizarea Chinei ca stat slab, obligat să cedeze automat în fața voinței americane. Rusia, la rândul ei, deține încă un arsenal nuclear important și resurse naturale incomparabile, ceea ce dă politicienilor ruși convingerea că statul rusesc nu este un stat slab. Micile succese tactice ale lui Vladimir Putin (Crimeea, Siria) pot chiar genera iluzia că, sub conducerea lui, Rusia a devenit o putere dominantă (ceea ce, evident, nu este deloc cazul). Iluzia grandorii, care apare la anumiți lideri chinezi, ruși sau (sub impulsul fanatismului teocratic) la lideri iranieni poate juca un rol important în pregătirea amestecului declanșator al războiului global.

Așadar, SUA și NATO dețin o superioritate economico-militară fără precedent în trecutul omenirii, în timp ce China, Rusia și alte state mai mici (Iran, Coreea de Nord etc.) nu sunt atât de anemice încât să trebuiască să accepte direct sau imediat un dictat euro-atlantic. Iată de ce trebuie să constatăm că, în conformitate cu analizele realismului politic, ingredientele principale necesare pentru o explozie globală (un război la scară globală) sunt în prezent, din nefericire, întrunite.

Desigur, un război de mare amploare este un fenomen complex, a cărui izbucnire nu poate fi prevăzută cu precizie matematică. Diverse elemente de conjunctură pot amâna sau diminua pericolul de război, diverse scenarii posibile pot lua locul celui catastrofal. Nu se poate deci trage deocamdată concluzia că războiul mondial este inevitabil. Dar probabilitățile, din nenorocire, sunt mai curând favorabile unei mari confruntări militare: șansele ca în 2016 sau în anii următori să scăpăm de un mare război sunt mai curând mici decât mari.

Cum stăm noi, în caz de război?

Superioritatea economică și militară a SUA și a forțelor nord-atlantice poate fi salutată ca veste bună de noi toți, cei care ne-am obișnuit să desemnăm Occidentul ca bastion al democrației, civilizației și progresului. Oare nu e bine că avantajele sunt de partea statelor democratice, a forțelor lumii dezvoltate?

Ba da, desigur. În principiu, este mai bine ca puterea să fie de partea „bună” a frontului, și nu de partea „rea” (state înapoiate, nedemocratice etc.). Însă, aici există un clenci. Realismul politic, așa cum spuneam, nu analizează scena internațională în termeni de „bine” și „rău” – termeni vagi, relativi și interpretabili.  El analizează eventualitățile și riscurile din perspectiva conflictelor de interese și a capacităților de a impune (politic dar și militar) satisfacerea intereselor proprii. Conform interpretărilor sale, statele cele mai puternice (economic, militar) sunt și cele mai susceptibile să declanșeze conflicte majore, deoarece ele au cele mai bune șanse de a câștiga în confruntările respective și de a-și asigura astfel apărarea intereselor. Așa se explică expansiunea militară a SUA și a NATO în ultimii cincisprezece ani, o expansiune  recunoscută atât de unii politicieni americani, de comentatori, cât și de populația din statele dezvoltate.[i]

După cum se vede, realismul politic nu evaluează moral sau juridic (din perspectiva dreptului internațional) agresivitatea unui stat. Concluzia realismului politic că supremația SUA (mai mare decât a altor mari puteri din trecut) creează condițiile unui mare conflict nu pleacă de la premisa că „americanii sunt răi” sau „agresivi”, că au conducători belicoși sau iresponsabili etc. Punctul de pornire este o evaluare strict tehnică a intereselor existente (de menținere a dominației și controlului SUA asupra scenei internaționale), și a superiorității militare deținute de SUA și NATO asupra posibililor rivali. Tocmai de aceea, analiza realismului politic este solidă teoretic (și nu ideologică sau moralizatoare) iar concluziile ei sunt cu atât mai alarmante: nu defectele liderilor americani, ci un calcul rațional inspirat de dorința de a profita de propria superioritate poate împinge SUA spre acțiuni militare decisive. Nu este deci de așteptat ca alți politicieni americani (viitorul Președinte, de ex.) să manifeste mult pacifism și reținere față de folosirea armelor. Iar cei care și-au pus speranțele, în acest sens, în Obama, s-au convins probabil deja că au greșit. În ansamblu, republicanii sunt desigur mai favorabili recursului la forță decât democrații, dar și printre democrați există un puternic curent de opinie „hawkish” (belicos).

Dar oare populația americană nu va avea nimic de spus? Votul democratic nu va cântări deloc? Nu este oare de așteptat ca populația unui stat puternic să se opună declanșării războiului, război ale cărui costuri (chiar dacă mai mici decât ale altor state) le va plăti ea însăși? Din nenorocire, statele moderne sunt democratice doar într-un sens tehnic (organizează periodic  alegeri, înregistrează alternativa la putere a partidelor politice etc.) , nu într-un sens substanțial. În esență, forța grupurilor de interese (economico-politice) dominante, ce controlează puterea de stat, este mult mai eficace decât opinia publică, iar minoritățile influente („elitele” economice, politice și militare) decid suveran deseori împotriva opiniei majoritare – sau modifică atitudinile majorității în sensul dorit (prin campanii de convingere publică manipulativă). Forța acestor grupuri, forța oligarhiei sau, cum spunea președintele Dwight Eisenhower, forța complexului militar-industrial prevalează, iar opinia publică, în loc de a fi ascultată și respectată, va fi manipulată și înregimentată.

În același timp, opinia publică poate să nu aprecieze costurile ca fiind prea mari, mai ales dacă războiul anticipat se va desfășura departe de granițele țării respective. Spre exemplu, dacă un conflict de amploare se declanșează în Europa  – între SUA, cu sprijinul NATO, și Rusia –  costurile vor fi imense pentru europeni, mai ales pentru cei situați aproape de granițele Rusiei sau Chinei (unde se acumulează tensiunile militare) dar nu la fel de mari și alarmante pentru americani, canadieni sau australieni care vor fi foarte departe de teritoriul principal de conflict. Chiar și englezii se pot simți relativ confortabil, dacă principalele operațiuni militare s-ar desfășura în Ucraina, ori (atunci când războiul se amplifică) în Ucraina, Rusia, Polonia, România etc. Iată de ce americanii, englezii, canadienii vor fi mult mai lesne convinși că un război e necesar, decât ar fi europenii și mai ales est-europenii.

Printre oamenii neavizați, domină convingerea că poziția geografică nu mai contează astăzi, în condițiile existenței rachetelor intercontinentale, a submarinelor cu rază lungă de acțiune și a bombardierelor strategice care pot lovi practic orice țintă de pe glob. Această convingere este profund greșită, deoarece nu ține seama de precauțiile pe care le vor lua marile puteri aflate în conflict. Este extrem de probabil că, cel puțin în fazele non-finale ale conflictului, acestea vor evita să se lovească direct una pe alta și să provoace represaliile nucleare ale părții opuse. Pe cât va fi posibil,  marile puteri vor evita declanșarea războiului atomic total, lovirea reciprocă, decisivă, deoarece o atare strategie ar provoca pierderi incalculabile. Ele vor prefera, cu siguranță, să se confrunte pe teritoriile altor state (așa cum au făcut-o și în trecut)  –  numai în situații ultime (disperate) vor recurge la lovituri reciproce directe susceptibile să declanșeze represalii pe măsură. Până acolo însă, confruntarea va fi (pe cât posibil) localizată, iar pierderile vor afecta în primul rând anumite regiuni sau zone sensibile în care aceasta va avea loc.

Faptul că marile puteri vor amâna cât se poate de mult o confruntare nucleară reciprocă, directă, totală, pe teritoriul propriu, preferând să se lovească în zone strategic semnificative aparținând însă altor națiuni, atrage atenția asupra specificului (destul de dramatic) al situației unor state aflate în zona de „întâlnire” sau, mai bine zis, de confruntare dintre marile puteri, așa cum, din nefericire, este și România (prin apropierea ei de granițele Rusiei și ale Ucrainei). Există la noi, în România, Polonia sau statele baltice o anumită jubilație generată de faptul că tensiunile actuale între Occident și Rusia ne găsesc într-o poziție bine consolidată, apărați de umbrela NATO și situați de partea „bună” a frontului, nu de cea „rea” așa cum am fost până în 1989. Dar, conform analizelor realismului politic, este o jubilație prematură și, într-un anumit sens, iresponsabilă. Că ești de partea „bună” sau „rea” contează în final prea puțin – ceea ce contează infinit mai mult sunt COSTURILE pe care afilierea ta și, mai ales, poziția ta pe front ți le vor impune. Dacă războiul se va purta pe teritoriul tău, sau la granițele tale, costurile pot fi imense, și faptul că ești de partea „bună” nu mai constituie deloc o consolare. Și Vietnamul de sud a fost de partea „bună”, dar asta nu l-a ferit de distrugeri incalculabile în timpul războiului din Vietnam. Ceea ce trebuie deci luat aici în considerare este faptul că marile puteri se confruntă adesea pe teritoriul altora și pe cheltuiala (de resurse și de vieți omenești) a statelor mai mici. În anii ‘60-‘70 ai secolului trecut, URSS și SUA s-au confruntat militar ani în șir, dar nu pe teritoriul lor, ci pe acela al Vietnamului. Prea puțin a contat pentru vietnamezi că erau de partea „bună” (în Sud) sau de cea „rea” (în Nord). Dezastrul a fost total, în ambele părți și pentru toată populația. Mai mult, el s-a extins în Cambodgia și Laos, state vecine. Pentru statele mici, este mai important ca teritoriul lor să nu fie teatru de război (conflictul să nu se desfășoare pe teritoriul lor sau la granițele lor) decât să fie de partea „bună” a frontului.

Așa că aceia care se bucură DOAR pentru că noi ne aflăm sub umbrela protectoare a NATO sunt iresponsabili: cel mai mult contează ce ROL anume jucăm noi în NATO. Dacă vom juca rolul de vârf de lance (contra Rusiei) și de câmp de război, bucuria noastră ar fi nebunească.

Un alt corolar al analizei bazate pe realismul politic este acela că nu e de așteptat ca principiile morale sau normele dreptului internațional să descurajeze declanșarea unui război de proporții de către puterile superioare militar. Dacă o atare descurajare e posibilă și dacă se va materializa, ea va avea o singură cauză: frica. Chiar în condiții de netă superioritate militară, marile puteri nu pot scăpa complet de frică, deoarece orice război implică costuri, riscuri și pierderi, iar rezultatele nu sunt niciodată întru totul previzibile. (Tocmai dorința de a scăpa definitiv de frică a inspirat doctrina Wolfowitz privind eliminarea oricăror rivali: ideea era că, dacă SUA nu vor mai avea rivali, ele nu vor mai avea de ce să se teamă). Cu atât mai mult, statele care nu dețin supremația militară se tem de consecințele confruntărilor. Pentru destinul păcii, prea puțin contează care dintre părți va face (dacă va face!) un pas înapoi de teamă; reținerile sau retragerea pe o poziție submisivă pot avea efecte benefice, înlăturând războiul. În același timp, mutarea principalului conflict într-o altă zonă geografică este de asemenea  benefică pentru acele state de care tensiunile militare se îndepărtează: pentru România, o mutare a confruntării principale din Ucraina în Siria (ca urmare a intervenției ruse împotriva ISIS) ar fi o veste foarte bună, cu toate că nimeni nu poate garanta că războiul nu se va instala pe mai multe fronturi, inclusiv în Europa.

Numai teama de consecințele unui mare război va putea prevala asupra tentației de a profita de superioritatea militară ori de conjuncturi favorabile loviturilor de forță executate de una sau alta dintre părțile susceptibile de a intra în conflict. În perioada următoare, va fi fascinant de urmărit cum se vor confrunta tentația și frica, și mai ales care dintre ele va învinge. […]/ integral pe argumentesifapte.ro


Categorii

Al treilea razboi mondial, George Friedman/ Stratfor, Germania, Irak, Israel, Polonia, Rusia, Siria, SUA versus Rusia, Traduceri, Turcia, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

27 Commentarii la “CARE SUNT SANSELE IZBUCNIRII UNUI RAZBOI MAJOR SI CUM NE VA AFECTA?/ “Lebedele negre” ale Orientului Mijlociu. Despre BALCANIZAREA Siriei si Irakului/ ISRAELUL SE TRANSFORMA INTR-UN REGIM EXTREMIST SIONIST-RELIGIOS?/ Alte previziuni 2016: CONFLICTUL TURCIA – RUSIA SE VA AGRAVA; HILLARY CLINTON PRESEDINTELE SUA – cu ajutorul entuziast al lui SOROS; posibila interventie americana in POLONIA dupa MODEL ROMANESC

  1. Asteptam noua revista “The Economist” la inceput de an …
    Unii speculeaza ca va arata asa: https://i.imgur.com/uPdww6f.jpg

    http://www.economist.com/news/leaders/21684779-disaster-looms-latin-americas-biggest-economy-brazils-fall

    Numai citind comentariile imi aduc aminte de “Confesiunile unui asasin economic ” .

  2. Coperta alora de la “The economist”, pe 2015, a lasat destule enigme nedezlegate, desi promiteau sa ne fie de neuitat (sagetile cu 11.5, 11.3 etc.).
    Din fericire, nu elitele conduc lumea. Asta nu vor ei sa recunoasca.
    Sa dea Dumnezeu sa se aleaga praful de noile lor previziuni funebre, fiindca elitele nu propaga (voalat, prin intermediari ca “the economist” sau direct) decat frica: sa ne fie frica, sa intelegem, sa nu uitam ca TREBUIE sa ne fie frica de ei. Sa fim imobilizati, blocati, paralizati de frica de ei.
    Le urez un an cum nu le-a trecut inca prin cap ca va fi: Dumnezeu sa ii stearga de pe fata pamantului inainte de a-i mai lasa sa faca mai mult rau.

    Uite, eu nu pot sa uit asta: exista garantat moarte si pentru toate scursurile ce s-au suit la carma lumii. Le-as ura, totusi, macar atat: moarte buna; acuma de ei depinde daca o vor mai apuca buna sau dupa cum o merita.

  3. @George

    Tatal lor nu e decat Fiara cea scarboasa .Asta le ofera putere.Parintele Amfilohie si-a dat seama(spre deosebire de altii care cred in continuare ca banii joaca cel mai important rol) ca nu banii motiveaza Elitele .Ci cu totul altceva …

    Oricum,Sfintii ne-au spus cum ne vom descurca:”Scapa cine poate ! ” .Diavolul va fi eliberat si ii se va da “drepturi” .In niciun caz nu va urma o perioada de regenerare morala sau stiu eu ce utopie…

    Pana una alta,coperta a prezis ceva…

    http://vigilantcitizen.com/latestnews/were-the-paris-attacks-predicted-on-the-january-cover-of-the-economist/

    Referitor la FLAUTUL FERMECAT cei de la VIGILANT CITIZEN scriau:

    “Prezența Flautului Fermecat în această temă a coperţii din 2015 este de-a dreptul tulburătoare. Flautul Fermecat din Hamelin este o legendă germană despre un om care a folosit fluierul său magic pentru a duce departe copiii din orașul Hamelin, copii ce nu au mai fost văzuţi niciodată.

    Acest personaj popular datând din Evul Mediu se spune că reprezintă fie moartea în masă, de ciumă sau în urma unei catastrofe, sau o mișcare de imigrație masivă. De asemenea, reprezintă perfect pe tinerii de astăzi care sunt “ademeniţi” și păcăliţi de “vocea” mass-mediei. În mod destul de convenabil, există un băiețel exact sub flautul lui Piper. ”

    Dintre cele insirate mai sus sa fie pana la urma vorba despre o mișcare de imigrație masivă? Sa ne amintim ca numarul celor ce au invadat Europa s-a marit spectaculos dupa chemarea Germaniei.

    Pe coperta, in spatele sau e un membru ISIS?

    Sub el sunt tobe americane. Sigur degeaba n-au fost puse acolo…

  4. Prima carte care m-a introdus(si lamurit in acelasi timp) in literatura “conspirationista” (adica a jurnalistilor nemanipulabili):

    http://www.librarie.net/p/158854/Clubul-Bilderberg-Editie-lux-Cristina-Martin (se poate gasi in format PDF pentru cei interesati)

    “Cristina Martin, autoare specializată în jurnalism politic şi social, este prima care a îndrăznit să vorbească despre unul dintre cele mai controversate subiecte ale istoriei noastre recente. Ea mărturiseşte: “Când am auzit prima dată despre clubul Bilderberg m-au trecut fiorii.Totul părea mai degrabă ficţiune decât realitate. Am contactat imediat un cercetător despre care ştiam că îl urmăreşte de câţiva ani şi al cărui nume nu îl voi dezvălui pentru a-i proteja viaţa. El mi-a spus Bilderberg este ca Big Brother Ochiul care vede şi controlează totul! Şi n-o fac pentru bani, ei sunt deja foarte bogaţi. Adevăratul lor obiectiv este putera absolută, forţa de a ransforma oamenii în sclavi. Putera este ceea ce îi uneşte şi îi detrmină să acţioneze.” Deşi toate acestea pot părea stranii, aşa a început totul şi mai ales, aşa continuă şi astăzi … ”

    Interesanta e si varianta asta: http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=320730

    Dumnezeu sa ne aiba in paza…sa stam uniti ,sa formam comunitati restranse,dar bine inchegate,fara a cadea in sectarism (adica fara excluderea celorlalti oameni care nu fac parte din comunitate) .

    La final va recomand niste conferinte la care a fost invitat parintele Mihai Aldea .

    https://www.youtube.com/watch?v=bwG_Tjj19wE

    https://www.youtube.com/watch?v=uHxFhJwFwqA

  5. Pingback: RUSIA considera “in premiera” SUA o “AMENINTARE LA SECURITATEA NATIONALA”/ Tensiuni intre ARABIA SAUDITA si IRAN dupa EXECUTAREA unui cleric siit/ PROVOCAREA POLONEZA. Ministrul de externe conservator: VREM SA NE VINDECAM DE INDOCT
  6. SUA au provocat agresiv Rusia, atunci cand Turcii au doborat avionul rusesc si au omorat un pilot. Rusii si-au rezervat rapunsul in viitor, promitand ca vor exista efecte serioase.
    Prima provocare a americanilor nefiind urmata de efectele dorite, s-a trecut la a 2 a: omorarea liderului siit din Arabia Saudita. Se doreste un conflict majoe intre siiti (Iran) si siiti. Asta ar oferi si pretextul rezolvarii prin forta a dosarului nuclear iranian.

    Daca liderii iranienilor se vor dovedi temperamentali, planul americano-israelian s-ar putea sa aiba efectele scontate.

  7. Pingback: UN AN DE RASCRUCE – semnale, atitudini, opinii. ASALTUL GLOBALIST TOTALITAR anti-Parlament si anti-partide politice/ REFERENDUMUL pentru familie/ Revolutia tinerilorliberisifrumosi sau … a cretinilor? | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Partea cu adevarat ingrijoratoare a NOII STRATEGII DE SECURITATE a RUSIEI. Kremlinul isi pregateste tara pentru eventualitatea unui RAZBOI NUCLEAR cu SUA. Exercitii masive civile, buncare nucleare reactivate, masti de gaze pentru populatie | Cuvântul Ort
  9. Pingback: O INGINERIE SOCIALA PERVERSA. In timp ce mii de oameni mor, in continuare, in Orientul Apropiat, REFUGIATII triati de GERMANIA au provocat VALURI de AGRESIUNI SEXUALE si TALHARII. Scandal de amploare ce ar putea duce la SFARSITUL EREI MERKEL: presa si con
  10. Pingback: POLONIA – PUSA LA COLT DE COMISIA EUROPEANA DUPA PRECEDENTUL ROMÂNESC. Intre timp, Varsovia taxeaza BANCILE (Video) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Serghei Lavrov: RELATIILE RUSIEI CU OCCIDENTUL NU VOR MAI FI NICIODATA LA FEL/ Marea Britanie si SUA il acuza pe PUTIN de CORUPTIE si CRIMA | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: MAE RUS ACUZA ROMÂNIA CA ”RESCRIE ISTORIA” CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL. MAE român răspunde, dar nu e clar de ce/ RUSIA VA LUA ”MASURI COMPENSATORII” IN RAPORT CU DECIZIA SUA PRIVIND INARMAREA EUROPEI DE EST/ NATO acuza RUSIA de simulari d
  13. Pingback: Alegerile din SUA. TRUMP vs. HILLARY – sau schizofrenia zilelor noastre | Cuvântul Ortodox
  14. Poate merită să parcurgem ce ziceau unii despre aceste lucruri. Cine nu cunoaște istoria…

    “World events do not occur by accident. They are made to happen, whether it is to do with national issues or commerce; most of them are staged and managed by those who hold the purse string.” (Denis Healey, former British Secretary of Defense)

    “Political Zionism is an agency of Big Business. It is being used by Jewish and Christian financiers in this country and Great Britain, to make Jews believe that Palestine will be ruled by a descendant of King David who will ultimately rule the world. What delusion! It will lead to war between Arabs and Jews and eventually to war between Muslims and non-Muslims. That will be the turning point of history.” (Henry H. Klein, “A Jew Warns Jews,” 1947)

    “There have of old been Jews of two descriptions, so different as to be like two different races. There were Jews who saw God and proclaimed His law, and those who worshiped the golden calf and yearned for the flesh-pots of Egypt; there were Jews who followed Jesus and those who crucified Him…” – Mme Z.A. Rogozin (“Russian Jews and Gentiles,” 1881)

    https://books.google.ro/books?id=QD4hAQAAIAAJ&pg=RA1-PA150&lpg=RA1-PA150&dq=Henry+Klein+1947&source=bl&ots=bEu8tqkNAE&sig=_QXH2CNlu-uKWumX1sI3xhQ2-Bc&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwj7jJKbl9TMAhXFfywKHXaHC7UQ6AEIOTAH#v=onepage&q=Henry%20Klein%201947&f=false

    http://www.rense.com/general81/rusgen.htm

    De ce internaționaliștii anti-hristici au fabricat acest nou stat Israel și i-au împins în gura lupului pe cetățenii lui, momiți și adunați mai cu voie, mai fără voie de pe unde trăiau înainte ?
    E ca atunci când ajunge un arici sau o mâță sau ceva în curtea câinilor: până la urmă tot se iscă scandalul. Este o parte necesară și foarte utilă din orice “false flag” – un fond propice conflictului. Atâta timp cât oamenii se animalicizează (și oricare nu e în Biserică și cu Hristos, riscă enorm de mult să ajungă degrabă așa…) deznodământul este previzibil. Pe acest fond instabil și haotic se operează ușor influențe tot mai distrugătoare.

  15. Pingback: SOROSLEAKS. Hackerii au spart siteurile FUNDATIEI PENTRU O SOCIETATE DESCHISA a influentului GEORGE SOROS. Influentarea dezbaterilor electorale, manipularea temelor migrantilor si a crizei financiare din Europa, “consilierea” mai marilor lumii
  16. Pingback: Seful diplomatiei Germaniei: PERICOLUL UNEI CONFRUNTARI MILITARE ESTE CONSIDERABIL. TRAIM O PERIOADA MAI REA DECAT RAZBOIUL RECE/ Rusia a adus rachete ce pot transporta focoase nucleare aproape de Tarile Baltice/ AMBASADORUL RUS DESPRE BRIGADA MULTINATION
  17. Pingback: MARSUL POLONEZ. UE discuta activarea ”OPTIUNII NUCLEARE” impotriva POLONIEI. Capetele de acuzare: lezarea JUSTITIEI, restrangerea AVORTULUI, incurajarea EXTREMISMULUI/ Marsul de Ziua Independentei, prezentat de mass-media drept manifestare a EXTREMEI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare