COPIII – AI NOSTRI ORI AI STATULUI? Cum se instaureaza, sub pretextul interzicerii pedepselor fizice, o reala POLITIE A FAMILIEI

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

COPIII – AI NOSTRI ORI AI STATULUI?

Statul ne vrea copiii cu gelozie. Vrea sa-i transforme in instrumente docile pentru instituirea  secularismului si a agendei lui si destramarea familiei. La majoritatea dintre noi nu ne trece prin minte aceasta posibilitate si ni s-ar parea imposibil de realizat, mai ales in Romania. Dar o astfel de strategie de separare a copiilor de parinti exista si este aplicata in diferite tari occidentala intr-o masura mai mult sau mai putin agresiva. Celor sceptici le amintim ca statul occidental deja a confiscat casatoria si familia si acum vrea sa ne confiste copiii.

Familia si casatoria au fost reconfigurate dupa chipul si asemanarea statului secular si e logic ca urmatorul pas sa fie reconfigurarea relatiilor dintre parinti si copii in conformitate cu ideologia de stat. Sfintele Scripturi spun copilului “cinsteste pe mama si pe tatal tau”, iar statul secular “cinsteste pe statul secular si valorile lui”.

In spatele reconfigurarii drastice a familiei, casatoriei, si a relatiilor dintre parinti si copii stau, cum veti vedea mai jos, niste ideologii extreme, gandite si devizate de o elita intelectuala occidentala care in vasta ei majoritate nu are copii, nu a avut niciodata copii, nu stiu cum se cresc copiii, si prefera uciderea lor in pantecele mamelor lor in loc de a se naste. Este o elita care incearca sa ridice un zid de despartire intra parinti si copii sa-i foloseasca pentru atingerea obiectivelor ei seculare – secularizarea radicala a societatii si dezradacinarea totala a societatii traditionale de trecutul si radacinile ei crestine care i-au dat sens. Vi se pare radicala ori ireala aceasta ipoteza? Nu tocmai. 

Stiri din doua capete opuse ale lumii

Saptamina trecuta au parvenit doua stiri similare din doua extreme geografice si culturale ale lumii care insa tintesc in aceasi directie – subminarea autoritatii parentale. In traditia romana, la fel ca, de fapt, cea universala, si, in cazul exemplelor noastre, anglo-saxone, parintii au avut totdeauna autoritatea de a-si disciplina fizic copiii. In traditia anglo-saxona si dreptul anglo-saxon parintii totdeauna au avut autoritatea sa-si pedepseasca copiii, inclusiv cu bataia. Fie ca vorba de “smacking” ori “reasonable discipline”, acesti termei au denotat dreptul parintilor de a-si disciplina copiii inclusiv, cum s-ar spune in traditia romana, cu “cureaua” ori “nuiaua.”

In Africa de Sud, pe 19 octombrie, un tribunal din Johannesburg a decretat ca doctrina “reasonable chastisement” (“pedepsirea rezonabila” a copiilor)  nu mai include dreptul parintilor de a aplica pedeapsa corporala copiilor lor. “Reasonable chastisement” a fost declarat neconstitutional. Iar in Scotia, tot pe 19 octombrie, Parlamentul a initiat o lege care ca interzice parintilor sa mai aplice pedeapsa corporala copiilor lor. Initiata de un reprezentant al Partidului Ecologist (“Greens”), initiativa are sprijinul Guvernului scotian. De fapt, Scotia, in opinia unor comentatori, e in primele randuri cind e vorba de uzurparea suveranitatii familiei si a drepturilor parentale. Cu ani in urma, Scotia a lansat un proiect de lege care prevede desemnarea pentru fiecare copil a unei persoane terte, adica o persoana care nu este de loc inrudita cu copilul, care sa urmareasca binele copilului de la nastere pina la varsta de 18 ani. Aceste persoane sunt nimite in proiectul legislativ “named persons”, adica “persoane desemnate”. Ele ar avea autoritatea sa supravegheze modul in care parintii isi cresc copiii, educatia care o primesc acasa, si aspecte similare ale vietii de familie care de la inceputul omenirii au fost autoritatea exclusiva a parintilor biologici. Pina in prezent, insa, legea nu a fost adoptata. 

Pedepsirea copiilor si autoritatea parentala

Ideea de a nu pedepsi fizic copilul are o oarecare logica si rezonanta, pina cind e examinata mai indeaproape si mai ales in virtutea experientei tarilor care fie ca au interzis-o fie ca vor sa o interzica. Ea loveste in autoritatea parintilor si submineaza suveranitatea familiei. In jurul acestei doctrine se contureaza, de fapt, o politie a familiei, o institutie de stat paralela familiei si parintilor care isi aroga autoritatea de a urmari indeaproape viata de familie si ce se intimpla in familie. Pretextul e bunastarea copiilor dar deja stim bine unde duce pretextul acesta. In Norvegia duce la confiscarea anuala a mii de copii de catre Barnevernet de la parintii lor biologici care sunt redistribuiti altor familii ori plasati in familii sociale. E vorba, de fapt, de o redistribuire demografica facuta de stat. Statul isi aroga autoritatea de a ne spune cum sa ne crestem copiii, ce putem discuta in familie, ce le putem da sa manince, ne priveste cu suspiciune, se interpune intre parinti si copii, ne spune ce inseamna a fi un parinte bun. Reconfigureaza, de fapt, notiunea de parinte si ce inseamna a fi parinte. In opiniile elitei occidentale mamele si tatii nostri, la fel ca bunicii nostri, de fapt, au fost parinti oribili, incapabili de a creste si educa copiii ca lumea.

Considerati pentru un moment implicatiile urmatoarelor incidente. Un tata care isi atentioneaza copilul cind face rau cu o palma, cit o fi ea de lejera, merge la inchisoare, isi are copilul confiscat si dat unui “tata” care nu pune mana pe copil. La fel mama care isi zgaltiie copilul de mina, il trage de ureche, ori ii da o palma pentru ca alearga in fata unei masini. Ori se bate cu fratii si surorile. Ori arunca mancare prin casa. Ori scuipa. Ori injura. Ori se incaiera cu copiii de pe strada. Ori sare de pe gard mai sa isi rupa gatul. Ori o trage pe sora lui de par. Oare astfel de parintii merita sa isi aibe copiii confiscati de stat si ei sa ajunga in inchisoare? Sa isi aibe familiile destramate de autoritatile statului? Oare nu ar fi astfel de rezultate irationale? Ori tocmai astfel de rezultate se petrec in Scandinavia, mai zilnic dupa cum bine stim. Oare parintii care isi disciplineaza copiii fizic o fac din ura ori din dragoste? Oare o palma pe la spate si o usturatura pentru neascultare sa fie ele mai rele pentru un copil decit posibili ani de inchisoare cind devine matur si face crime pentru ca pe vremea cind era minor nu a indraznit nimeni sa puna limite comportamentului lui? Uitam ca disciplinarea fizica poate fi o expresie a dragostei parintesti la fel de mult ca mincarea, imbracamintea, si ingrijirea de nevoile fizice si emotionale ale copilului?

Din nefericire, elita occidentala gandeste altfel si pune in aceasi oala parintii responsabili cu cei iresponsabili. Gandira ei reflecta gandirea statului secular privind cresterea copiilor. Statul spune copiilor “noi va lasam sa faceti ce vreti” si, indirect, “noi suntem mai buni ca parintii vostri care va pedepsesc. Pe cine iubiti mai mult”? In acest fel se produce o expansiune a rolului statului in mintile copiilor si in viata noastra de familie. Parintii devin inamici dubli, ai statului si ai propriilor lor copii. Iar copiii si statul devin aliati impotriva parintilor si a familiei. Impreuna ei submineaza suveranitatea parentala, suveranitatea familiei si viata privata a familiei. Invatam din Politica lui Aristotel ca unitatea fundamentala a societatii e familia (formata din barbat, femeie si copii), ca familia e suverana, ca familii suverane se unesc impreuna pentru a forma societatea civila, civilizatia si statul, si ca suveranitatea si autoritatea statului decurg din suveranitatea colectiva a familiilor. In Occidentul zilelor noastre s-a produs reversul. Statul decide daca si masura in care familia e suverana, dar si in ce masura ne putem exercita drepturile parentale, daca si in ce masura putem impune copiilor nostri valori traditionale si mai ales crestine. [Va oferim un comentariu publicat saptamina trecuta in Spectator privind uzurparea autoritatii parentale prin interzicerea pedepsei corporale a copiilor: https://blogs.spectator.co.uk/2017/10/in-defence-of-smacking-children/] 

Ai cui sunt copiii?

Din cind in cind se publica cite o carte privind subrezirea drepturilor parentale si incercarea statului de a ne confisca copiii. Una din cele mai bune carti publicate recent asupra subiectului, aparuta in 2016, e To Whom do Children Belong? Parental Rights, Civic Education, and Children’s Autonomy (“Ai cui sunt copiii? Drepturile parentale, educatia civica si autonomia copiilor”). Autorul e Melissa Moschella, Profesor de Filosofie la Catholic University of America. Cartea are 180 de pagini si obiectivul ei principal e examinarea diverselor ideologii din ultimele generatii privind educatia copiilor, autoritatea parentala si autonomia copiilor. Ea examineaza si unele decizii judecatoresti ale Tribunalului Suprem al SUA si ale Curtii Europene a Drepturilor Omului privind drepturile parentale. Raspunde si unor intrebari esentiale: de ce, asa cum cred majoritatea parintilor, parintii au dreptul sa dispuna de educatia si cresterea copiilor lor? Care e rationamentul pentru care gandim asa? Ori, avem nevoie de o implicare incisiva din partea statului in viata de familie pentru a asigura autonomia copiilor? Care sunt ori ar trebui sa fie limitele autoritatii statului in educarea copiilor pentru ca ei sa devina cetateni responsabili capabili de a se implica in viatia publica si promovarea democratiei? Moschella e directa privind concluziile ei: educarea si cresterea copiilor e prerogativul primordial al parintilor nu al statului. Parintii au dreptul sa impuna copiilor lor propriile valori.

Invatam de la Moschella de ce parintii au dreptul primordial la cresterea si educatia copiilor lor. In primul rind pentru ca parintii i-au adus pe lume. I-au adus pe lume cu obiectivul, usor de inteles, de a-i creste si de a-i educa, de a deveni o reflectie fidela a parintilor lor, nu doar la nivel biologic, dar mai ales la nivelul valoric. Aceasta congruenta intre copii si parinti poate exista doar intre parintii biologici si copiii lor biologici, nu intre copii si parinti ne-biologici, ori parinti sociali cum sunt ei numiti in tarile occidentale. Invatam deasemenea un alt detaliu interesant – parintii au dreptul la cresterea si educatia copiilor lor pentru ca la inceput au avut obligatia sa-i creasca si sa-i educe. In alte cuvinte, la inceput a existat obligatia parentala si mai tarziu dreptul parental. Obligatia s-a transformat in drept natural, izvorit din natura si firescul lucrurilor. (Paginile 53-73) Moschella da exemple din lumea antica, inclusiv traditia iudaica, crestina, romana si greaca. In aceste traditii parintii aveau obligatia sa isi educe si sa isi creasca copiii. In antichitate statul nu dispunea de resursele necesare pentru ingrijirea, cresterea si educarea copiilor. Aceste obligatii au cazut pe umerii parintilor. Educatia la domiciliu era extinsa la clasele nobiliare din antichitate, mai ales romane. Iar in traditia iudaica parintii aveau obligatia sa invete copiii “legea Domnului”, adica ce e bine si ce e rau, ce e moral si ce e imoral, in conformitate cu prescriptiile revelate de Divinitate.

Cartea lui Moschella e, in opinia noastra, de o valoare deosebita. Explica istoria si manifestarile curentelor pedagogice din ultimele generatii care treptat au erodat autoritatea parintilor. Ideologia anti-parentala, cum o numeste ea, a devenit influenta in legislatie si tribunale. Una din tezele fundamentale ale acestor ideologii este ca de fapt copiii apartin comunitatii, nu parintilor (“the politial community, not the family, holds primary responsibility for and authority over children”). Un exemplu dat de Moschella in acest sens e Germania unde frecvent autoritatile iau cu forta copiii de la familii crestine pentru ca parintii au vrut sa-i educe la domiciliu. Un caz celebru a fost Familia Romeikes care a fost amendata cu 7.000 de euro din acest motiv. Familia a cerut azil politic in SUA. Motivul pentru care a refuzat sa permita copiilor educatia in scolile publice germane a fost indoctrinarea lor in sexualitatea perversa, limbajul vulgar, si marginalizarea copiilor pentru ca acasa erau invatati valorile crestine. [Nota: AFR a inregistrat o nota de protest privind acest caz la Ambasada Germaniei de la Bucuresti]

Daca parintii insista ca au dreptul, in virtutea conectivitatii biologice dintre ei si copii, sa-si creasca copiii si sa-i educe dupa chipul si asemanarea lor, statul, la cealalta extrema insista ca are dreptul si autoritatea sa asigure ca minorii devin cetateni responsabili capabili de a functiona in sociatetea civila si in spatiul public in mod armonios cu ceilaltii membrii ai societatii. Acum aproape 100 de ani Tribunalul Suprem al SUA a enuntat un drept fundamental al parintilor sa-si creasca si sa-i educe copiii cum vor. Au aparut, insa, conflicte privind parintii care au refuzat sa-si dea copiii la scoala dupa terminarea clasei a VIII-a ori altii care au refuzat sa permita copiilor sa participe la cursuri de educatie civica privind homosexualitatea si educatia sexuala in general. Cine detine aici autoritatea suprema? In Europa, in 2006 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca Germania poate interzice educatia la domiciliu pentru ca interesul statului in integrarea copiilor in societate se suprapune drepturilor parentale. Cum e deja evident, secularismul impune plasarea autoritatii statului in directionarea educatiei copiilor deasupra drepturilor parintilor in domeniul valorilor si al educatiei. Unii ideologi cer un echilibru intre autoritatea statului si a parintilor si imbinarea, cit de cit armonioasa, a dreptului parintilor de a dispune de educatia copiilor lor cu autoritatea statului de a crea cetateni responsabili capabili de a se integra in viata civica.

Concluzia lui Moschella, insa, e diferita – drepturile parentale sunt suverane, iar autoritatea statului in domeniul educatiei, inclusiv al celei civice, e subordonata autoritatii parentale. Statul are obligatia de a facilita exercitarea drepturilor parintilor in educatia si cresterea copiilor. (“Parental authority is primary and aims directly at the overall well-being of the child, while the state’s authority over education in most respects is indirect and subsidiary to that of parents.”) (Pagina 5) Autoritatea statului e legitima doar privind aspectele civice ale educatiei copiilor si mentinerea democratiei. Statul are obligatia sa sprijine parintii privind cresterea si educarea copiilor, cu exceptia cazurilor de abuz ori neglijarea obligatiilor parentale. Si chiar privind aspectele civice, autoritatea statului e limitata in masura in care nu poate intra in conflict cu dreptul parintilor de a-si educa copiii dupa cum le dicteaza constiinta. O solutie propusa de Moschella este organizarea de cursuri parentale (“parenting classes”) pentru tinerii casatoriti in care sunt invatati cum se cresc copiii.

Un subiect pe care Moschella il discuta si care e de interes si pentru noi, asa cum e de interes pentru parintii din toata lumea, e educatia sexuala. Cine are, or ar trebui sa aibe autoritatea primara in educarea copiilor privind viata intima? Nu statul, ci parintii. Exista evident o discrepanta radicala intre ideologia statista privind sexualitatea si  valorile parintilor responsabili. Moschella explica in ce privinte. Statul secular s-a dovedit a fi un instrument de promovare a unei perspective reductioniste privind sexualitatea (“reductionist view of sex”). Sexulitatea e o comoditate, o marfa care se vinde si cumpara, fiind disociata de aspectul ei unificator intre parinti ori aspectul ei procreativ. Elita secularista vede sexualitatea ca pe o forma de divertisment si recreatie si, deci, un drept al omului. La polul opus parintii promoveaza in copii puritatea, abstinenta si castitatea, iar cind devin tineri, sexualitatea ca legatura a barbatului cu femeia si legamintul casatoriei in fata lui Dumnezeu.

Ratiunea si firescul ne spun ca parintilor trebuie sa li se recunoasca dreptul primordial pentru educarea sexuala a copiilor lor. Rezultalele educatiei sexuale impuse de statul secualar s-au dovedit a fi un dezastru. Un articol din presa britanica mai devreme in saptamina defineste dimensiunile dezastrului. Printre altele, saptaminal, 50 de copii britanici sunt tratati in clinici pentru confuzie de identitate sexuala, nestiind aca sunt baieti ori fete. In 2009 numarul acestor copii era de doar 2 pe saptamina. [Detalii: https://www.channel4.com/news/factcheck/factcheck-qa-how-many-children-are-going-to-gender-identity-clinics-in-the-uk]

Moschella discuta si situatiile in care statul detine autoritatea legitima sa intervina in viata de familie – neglijarea intentionata a copiilor, abuzul si maltratarea lor. (Paginile 68-69) 

AFR va recomanda: In 2013 Profesorul Moschella a publicat un articol in care expune multe din ideile discutate in cartea ei publicata in 2016:  http://www.thepublicdiscourse.com/2013/04/9880/.