DE CE VREI SA (MAI) VII LA NOI, DOAMNE? “Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?”/ “X-MAS…” sau ce-a mai ramas din sarbatoarea Nasterii lui Hristos in lumea care a proclamat “moartea lui Dumnezeu”: CIVILIZATIA MURIBUNDA A EUROPEI CARE SI-A DISTRUS SINGURA STALPUL DE SUSTINERE

Va mai recomandam:

***

• Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu:

De ce vrei să Te întrupezi, Doamne?

Ajunul Crăciunului. Hristos stă să Se nască pe pământ. Mă uit la starea lumii, privesc de-a lungul istoriei şi în mine însumi, apoi mă-ntreb:

„De ce vrei, Doamne, să vii printre noi? Ai văzut că din primele momente în care Te-ai aflat în pântecele Maicii Tale Preacurate, Sfânta Fecioară Maria, ai fost în pericol. Dreptul Iosif, cuprins de îndoieli, a vrut să lase în ascuns pe Maica Ta, căci orice femeie acuzată de adulter putea fi ucisă cu pietre… De ce să vii, Doamne, într-un loc în care oamenii sunt atât de cruzi, încât nici vederea unei femei însărcinate nu-i impresionează? Betleemul Te va trimite să Te naşti în ieslea dobitoacelor. Mai mult decât atât, acest popor ales al Tău va căuta să Te ucidă, încă Prunc fiind. Setea de putere a regelui Irod va duce la uciderea tuturor pruncilor din locul naşterii Tale. De aceea, va trebui să fugi pe ascuns în Egipt, să trăieşti în pământ străin. Te vei întoarce şi vei creşte în Nazaret, unde vei stârni multă împotrivire şi multă ură. Cei cu care ai copilărit, cei care Te-au văzut crescând atât de frumos şi de smerit, imediat ce le vei arăta că Tu eşti Mesia, Te vor duce pe creasta muntelui din apropiere ca să Te arunce în prăpastie, să-Ţi zdrobeşti Trupul Sfânt de pietrele acelea ascuţite. Şi vor tot încerca să Te omoare, de-a lungul celor trei ani cât Te vei arăta lor. Tu îi vei vindeca, Tu îi vei slobozi de sub puterea diavolilor, vei învia pe morţii lor, iar ei mai tare Te vor urî. De ce să vii, Doamne, pe un pământ în care bunătatea, milostenia, iubirea sunt răsplătite cu ură, cu invidie, cu planuri de ucidere? Când va veni vremea, Tu Te vei da pe mâinile oamenilor ca să fii răstignit. Îi vei lăsa să Te prindă, să Te batjocorească, să Te umilească, să Te răstignească despuiat de toate hainele. De parcă nu era suficientă toată suferinţa şi bătaia de joc, au mai adăugat şi ruşinea de a Te arăta gol în faţa celor de pe Golgota.

Şi pentru ce această moartea cumplită, pentru ce această jertfă, Doamne? Căci în Biserica câştigată cu scump Sângele Tău vor veni mulţi care doar cu numele vor fi creştini, iar cu faptele lor vor fi iude. În numele Tău, unii vor ucide. Femei care se numesc pe sine creştine vor face avorturi. Mulţi dintre cei ce se vor declara creştini vor lua în râs poruncile Tale. Sigur, vor fi de-a lungul secolelor şi dintre cei care vor crede cu adevărat în Tine şi care vor împlini voia Ta. Dar cei mai mulţi nu vor face asta. Mai ales eu. Căci ce fac eu cu toate darurile pe care Tu mi le-ai dat de când am venit la existenţă, până la cea mai recentă Împărtăşanie? Nimic bun. De ce să vii când vezi că nu Te primesc cu totul, când vezi că nu mă deschid cu adevărat, când vezi că nu Te iubesc? De ce să vii? Ce să cauţi Tu în lumea aceasta? Nebunia şi căderea lumii vor fi atât de mari, încât oamenii Te vor acuza chiar pe Tine pentru că există răul pe pământ”.

Atunci, Domnul mi-a spus: „Ştiu prea bine, Dumnezeu fiind, că se vor întâmpla toate acestea. Am ştiut când Adam şi Eva au ales să Mă scoată din inima lor. Nu eu i-am alungat din Rai, ci ei au alungat raiul din inima lor. Am ştiut că omul va muri şi nu am putut să sufăr aceasta. Iubirea Mea nu are o limită. Iubirea Mea nu începe şi nu se termină undeva, nu are început şi nu are sfârşit. Iubirea Mea pentru om nu poate să fie stăvilită de nimic. Nu puteţi voi pune stavilă în calea iubirii Mele, decât una singură: libertatea voastră. De ea nu Mă voi atinge. Căci dacă M-aş atinge de libertatea voastră, ar însemna să nu vă mai iubesc, să nu vă respect alegerile. Voi veni pe pământ dacă voi găsi o singură femeie atât de curată, încât să poată să nască pe Fiul lui Dumnezeu. Şi care să spună: «Fie». Nu trebuie ca toate femeile să fie aşa, e de ajuns una. Voi veni acolo unde sunt primit, Mă voi bucura de orice locşor în care aş putea să fiu găzduit. Dacă nu Mă vor casele Betleemului, iar staul dobitoacelor Mă primeşte, acolo voi veni. Nu am pretenţii de la nimeni. Dacă Mi se dă locul acela la care nu râvneşte nimeni, locul acela în care nu stă nimeni, ce-ţi pasă ţie? Căci cine ar sta în miros de grajd?… Iar dacă nu vă trebuie un loc, daţi-Mi-l Mie, nu cer altceva. Eu nu vin la voi să vă stăpânesc, ci Mă bucur să Mă plec în faţa voastră şi să vă pot spăla picioarele. Nu cer nici un efort din partea voastră, lăsaţi-Mă pe Mine să vă slujesc vouă. Nu vă cer să-Mi daţi ceva, ci doar să primiţi de la Mine toate câte am. N-o să vă împovărez cu nimic. Dacă vor veni unii să-Mi aducă daruri precum magii, o vor face din proprie iniţiativă. Eu însă Mă voi smeri şi voi fi cât se poate de discret pe pământ. Nu voi cere ca Numele Meu să fie slăvit, nici faptele Mele minunate să fie trâmbiţate. Dacă cineva Mă va striga, Eu îl voi ajuta. De ce să nu vin măcar pentru cei care au nevoie de Mine, pentru cei ce strigă la Mine? Cine va voi să stea în întuneric, va putea să stea şi în continuare. Nu-l voi deranja, nu-l voi obliga, nu-l voi forţa să vină la Lumină. Dar dacă undeva, într-un colţişor de lume, va fi cineva care va dori să Mă primească în inima şi-n casa lui, de ce să nu vin? Iar suferinţele Mele de pe Cruce, ce sunt ele prin comparaţie cu durerea pe care o am când văd pe tot omul mergând în iad (şeol)? Prefer să sufăr Eu, decât să-i văd pe ei suferind. Dacă vreodată tu sau alţii vor dori să vină la Mine, să afle odihnă, Mă vor găsi în Biserica Mea. Daţi-Mi locul cel mai sărăcăcios din inima voastră şi acolo voi veni. Lăsaţi-Mă să vin în cele de care vă scârbiţi. Daţi-Mi ce nu vă mai trebuie şi vă voi copleşi de daruri. Asta înseamnă să iubeşti. Iar Eu Iubire sunt”.

Atât a spus Domnul şi a tăcut. Iar eu nu mai pot să spun nimic. Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?…

***

Pr. Sebastian Schipor

Merry X-mas!

De-ar ninge…

Sub briza uscată a cafenelei, în care aparatul de aer condiționat bâzâie sec, fără sughițuri, stau și privesc spre ea. Spre lume. Cât de altfel o poți vedea de sus, de la al cincilea etaj… Ca o machetă uzată a ne-timpului, ca o liliputană împărăție a celor ce-ți stabilesc valorile după înălțimea tocurilor.

De la al cincilea etaj… Oare cum ne-o privi Dumnezeu de la etajul ultim al lumii, de deasupra Universului? Ne vede oare mușchii încordați și privirile nemulțumite, îndreptate spre cer, încrâncenarea și înverșunarea noastră de creaturi cu demnitate și drepturi? Ne vede oare rictusurile de dispreț atunci când ‒ o, sancta simplicitas! ‒ vreun biet ignorant își face cruce în fața unei biserici? Ne citește oare, de acolo, de pe tronul Său maiestuos, rândurile noastre îngroșate, sloganurile noastre de oameni moderni, independenți, maturi, prin care Îi decretăm moartea și ne declarăm stăpâni ai lumii noastre?

Dar ce sunt oamenii? Trasează urme, dungi vizibile sau nu prin lume, prin viață, iar dungile dispar ca roua, ca fulgii de zăpadă pe pământul prea cald, mult prea cald pentru ei. Și dungile dispar ireversibil, și fulgii se topesc, căci nu e vremea lor…

Și te apucă o tristețe deznădăjduită să-i vezi cum merg șontâc-șontâc, purtând în minte sloganuri de-o lună, ce se schimbă odată cu următoarea campanie publicitară, dar care promit, și promit, și promit o fericire care nu mai vine: „În tine stă totul!”, „Tu poți!”, „Tu meriți!”. Asaltați din toate părțile de rețete de succes, stau și mănâncă zi de zi același terci nesățios al zilei de azi, cu gândul la bogăția de mâine. „Creaturi minuscule”, cum spune Eminescu, strivite de imensitatea lumii și umbrite de întunecimea unui roi de știri și informații de sub care ne temem să ieșim, la fel ca gândăcelul lui Emil Gârleanu, de sub firava lui frunză. Dar e mai călduț câteodată într-o lume a rutinei, în care siguranța ne e dată de programul de la birou și de cifrele contului, în care nu trebuie să te gândești decât la tine. E greu să contempli lumina, să ieși de sub imanența cunoașterii paradigmatice de azi, să cauți mai presus de ea și s-o privești, chiar dacă, pentru o clipă numai, ochii ar simți durerea ne-luminii. E greu să vezi cum ea se răsfrânge din tine spre alții, să vezi cum te privezi tu însuți și pe alții, dacă te mulțumești să rămâi opac.

Mă uit la oamenii care stau la semafor, așteptând semnalul de a începe iarăși fuga. Mai toți, posomorâți sau, mai rău, zâmbind colocvial, cu ochii îndreptați spre aceleași reclame, neschimbate în mesajul lor elitist, din magazinele de bijuterii. Un oraș german care-și consumă din trecut și care se hrănește din vechea sa celebritate. Rucsacuri greoaie, omniprezentele geci Jack Wolfskin, multifuncționale, și smartphon-urile lipite de mâini. Două-trei tatuaje moderne și vreun cercel atârnând de urechea unui bărbat încărunțit, care trăiește încă entuziasmul anilor ’90. Doamne tunse scurt, nemțește, cu jeanși unisex, așteptând o pensie pentru a-și începe viața. Și cam atât… Ai vrea să le citești pe chip și altceva, să vezi o altă rază, un senin de sfânt.

Cobor să mă uit mai de aproape. Oricum, am stat cam mult cu o ceașcă de cafea dinainte. Achit nemțește și cobor în stradă. Valul grăbit al mulțimii mă duce aproape negândit spre centru, spre mai demult deschisul Weinachtsmarkt. E jumătatea lui decembrie, iar oamenii sărbătoresc ceva. O tradiție locală, un frumos vis al copilăriei? Poate. Dar ți-e greu să crezi că așteaptă Nașterea Domnului. Te străduiești să găsești printre zecile de chioșcuri de poveste un exponat care să semene cumva cu scena Nașterii, un chip al Maicii Domnului sau al Pruncului, însă e ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. În final, am zărit undeva, într-o căsuță plină de sculpturi din lemn, câteva scene ale Nașterii, lucrate cu bun gust. Pe de altă parte, abundență de oameni de zăpadă de toate soiurile, de moși crăciuni, de reni, și, pe lângă toate acestea, nelipsitele statuete cu Buddha, cu Shiva și așa mai departe. La un chioșc mi s-a părut că zăresc cruci de argint și m-am apropiat cu familiaritate. Erau cruci, dar întoarse, laolaltă cu mult-căutatele pentagrame. Peste toate, o prescurtare mai veche, dar cu sens nou, corect politic, tronează împăciuitor: Merry X-mas. În multe țări europene și-n cine știe câte altele din lumea largă, în magazinele de haine îndeosebi, acestă prescurtare, puțin uzitată la început, a devenit acum extrem de populară: „Aveți bani? Înlocuiți voi X-ul cu ce vreți”.

Unde e, oare, Mesia în toate acestea? Îmi amintesc și că de Paști, din curiozitate, am intrat într-un chioșc de reviste, poate cel mai mare din oraș, ca să văd titlurile: oare se salută și aici, măcar în ziar, cu „Hristos a înviat!”? Când colo, nici măcar un articol de primă pagină nu vorbea despre Marea Sărbătoare a Paștilor, iar când, plimbându-mi privirea și peste titlurile revistelor, am zărit icoana Mântuitorului, m-am bucurat prea repede. Mai jos, sub titrajul acelei reviste așa-zis științifice, răsărea o întrebare extrem de la obiect: „A fost Iisus budist?”.

În centrul târgului, tradițional, e totuși așezată scena Nașterii. Dacă însă vreți să vedeți cum e o scenă de Crăciun pe placul autorităților, priviți decorurile cu statuete, amenajate în marile orașe. Ele prezintă un Dumnezeu fără chip, nepersonal, mumificat, care să nu deranjeze omul modern nici cât o buburuză. Altfel, te poate privi în ochi. Și conștiința strigă atunci, e strigătul sămânței de Dumnezeire sădită în noi aprioric, e strigătul chipului lui Dorian Grey, care nu se mai poate reflecta în cel al Creatorului.

Mircea Eliade spunea că fiecare popor din istoria omenirii, pentru a supraviețui, pentru a nu-și pierde echilibrul, își poartă un axis mundi cu sine, pune în centrul casei, al orașului, al țării sau Imperiului un stâlp, un munte sau o biserică legând cerul de pământ. Unele populații, precum tribul Akilpa din Australia, își purtau acel stâlp sacru cu ei. Odată, stâlpul acela s-a rupt. Nenorocirea s-a produs. Membrii tribului au înghețat de spaimă, simțind deznodământul. Au rătăcit o vreme, au căutat o scăpare, un alt stâlp de care să se mai poată prinde, dar, încet, apoi, s-au așezat pe pământ și s-au lăsat să moară.

Omul dintotdeauna a gândit: „Ce mi-e că mor acum sau mai târziu, dacă tot țărână mă voi face și nimeni nu va mai ști că am trăit pe lumea aceasta? Dacă însă, cumva anume, mă voi împărtăși de veșnicie, voi învinge timpul și natura mea cea atât de vremelnică, viața mea dobândește un rost, merită să trăiești și se cuvine să fii atent cum trăiești”. Pentru creștini, pentru întreaga lume creștină, vârful muntelui cosmic, stâlpul care face legătura dintre cer și pământ este Golgota, este Crucea. Atunci când Îl renegi pe Mântuitor, pe Cel Care ți-a adus mântuirea prin Jertfă, frângi de bunăvoie Crucea, îți frângi de bunăvoie singurul drum, singura scară care duce spre Cer. Din ziua în care civilizația modernă a proclamat „moartea” lui Dumnezeu și domnia atotputernică a omului, a unui sistem politic sau a unei doctrine de sorginte omenească, și-a început agonizanta rătăcire. A căutat apoi dumnezei străini: supraomul, progresul, feluritele ideologii și dictatori, trupul ca obiect de închinare, banii și celebritatea ‒ dar echilibrul vieții nu-l mai găsește! Fără căință, fără să conștientizeze fărădelegea, fără lacrimi și jertfă, stâlpul nu se mai reface. Iar lacrimile izvorăsc greu din ochii care nu mai vor să înțeleagă.

Trecând prin târgul acesta, traversând strada și privind în urmă, încep să înțeleg momentul istoric al lumii noastre: civilizația Europei, mărețul om modern și independent se așază singur jos, în fund, și așteaptă să moară. Mai face glume seci, mai zâmbește cu superioritate și cu ironie spre ceilalți, mai are vârful nasului îndreptat în sus și ochii deschiși, holbați spre viitor, dar fiorul rece al sfârșitului îi urcă deja pe șira spinării: catapeteasma templului s-a mai rupt o dată. L-am ales iarăși pe Baraba.

Legaturi: