IPS Serafim Joanta la Radio Vatican: TOTUL ESTE APROAPE COMUN INTRE ORTODOCSI SI CATOLICI…
IPS SERAFIM JOANTA DESPRE VIZITA PAPEI IN GERMANIA
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Traducere:
“E o bucurie, inainte de toate, sa-l intalnesc pe Papa. El este foarte aproape de ortodocsi, in primul rand prin teologia noastra, modul de organizare a Bisericii, Tainele, totul este aproape comun. Si atunci este bine sa comunicam pe aceste subiecte comune ale noastre si, astfel, sa ne intarim credinta. Bineinteles ca problemele de etica familiala si etica sociala sunt absolut aceleasi, noi suntem absolut uniti in acest sens. Si prin aceasta, cred ca este, pentru cele doua biserici, o marturie comuna mai puternica pentru societate decat daca fiecare biserica ar avea propria sa pozitie, specifica.
Bineinteles ca ecumenismul trebuie sa mearga intotdeauna mai departe pentru a-si atinge scopul, iar scopul este unirea bisericilor crestine, ca toate bisericile sa marturiseasca aceeasi credinta. Acest lucru il subliniem noi, catolicii si ortodocsii. Asta nu inseamna ca trebuie sa avem acelasi rit, aceeasi traditie, nu: riturile, traditiile raman, insa trebuie, totusi, sa marturirism aceeasi credinta. Sigur ca nu este usor, mai ales in dialogul cu protestantii, pentru ca diferentele teologice intre ortodocsi si catolici de o parte, si protestanti, de cealalta parte, sunt destul de importante. Si atunci noi subliniem mereu ca trebuie sa revenim la situatia din primul mileniu cand Biserica era una. Nu este vorba sa ne intoarcem [in trecut], nimeni nu se gandeste la asta, ci la revenirea la aceeasi credinta. Iar asta nu e atat de greu daca, asa cum spunem noi si o spun si catolicii, este o apropiere mai mare de unitatea credintei din partea protestantilor. Destul de delicat…”
Nota noastra:
Asadar, pentru IPS Serafim Joanta, practic, ortodocsii si catolicii sunt aproape… una, deja, factual! Se vede din modul in care se raporteaza la dialogul “ecumenist”, unde ortodocsii si catolicii sunt, pentru Inaltul Serafim, mereu de aceeasi parte, impartind aproape TOTUL, inclusiv la nivel teologic (deci dogmatic!), pe cand protestantii se afla “de cealalta parte”…
Unitatea in diversitate este o alta idee ecumenista adoptata fara rest de IPS Serafim Joanta, precum si ideea ca Biserica nu ar mai fi una, lucru contrar invataturii ortodoxe si Crezului: Intr-UNA soborniceasca si apostoliceasca Biserica…
Trista inselarea in care a ajuns (si pe care nu inceteaza de cativa ani sa o si semene) arhipastorul nostru cel atat de iubit candva de tinerii din tara si care pornise, vai, atat de bine,cu atat de multe daruri incontestabile si, mai ales, cu o dragoste autentica si cu o putere de jertfa misionara… ce au fost insa deturnate in Germania, ca si in cazurile altora, de catre viclenia fara seaman a catolicilor si protestantilor.
Sa nu-l hulim insa, ci sa-l purtam CU DURERE in rugaciunile noastre, pana la sfarsit, pe IPS Serafim, rugandu-l si pe Dumnezeu, dar si direct pe IPS sa, sa redevina cel de la inceput si in convingerile curat ortodoxe, sa se intoarca la Predanie si la ascultarea de duhovnicii nostri. Ar fi pacat sa se piarda si sa devina sminteala multora un ierarh de o asa simplitate si caldura a sufletului cum rar se vazuse pe la noi.
DOAMNE MILUIESTE!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“E o bucurie, inainte de toate, sa-l intalnesc pe Papa.El este foarte aproape de ortodocsi, in primul rand prin teologia noastra, modul de organizare a Bisericii, Tainele, totul este aproape comun.
Daca privim lucrurile precum cocosul si nu precum vultrul si avem o intelegere la nivel de gradinita putem spune si asa: avem 7 Sfinte Taine, si catolicii tot 7. Avem preoti, Liturghie, si ei la fel. O cinstim pe Maica Domnului, si catolicii la fel. Avem sfinti, si ei au, etc. In concluzie avem atatea puncte comune, hai sa ne unim si sa pastram fiecare traditia sa. Ne pare rau ca despre protestanti nu putem sa spunem chiar acelasi lucru. Ei au mai putine Taine, cu sfintii si Maica Domnului mai trebuie sa-si revizuiasca credinta, dar cine stie poate odata si odata…
Si mai apoi, ce interesant mi se pare ca apare pe agenda globalizarii cuvantul “traditie”. Pe toate planurile, inclusiv religios deci, se pare ca se face apel la “traditie”, la ceea ce ne caracterizeaza si ne defineste, la ceea ce vine din trecut, si ne leaga cu acesta, si concomitent se merge spre nivelare. Adica se privesc doar punctele tangentiale, ignorandu-se integralitatea fiintiala. Oamenii, neamurile si religiile sunt reduse la un plan discret, fara sa se tina cont de continuitatea, de rotunjimea lor duhovniceasca.
Rând pe rând toţi se duc de cealată parte,puţini tot mai puţini vor rămâne neclintiţi în Drepta Credinţă Ortodoxă cea lăsată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli.
Să ne rugăm pentru ei şi pentru noi ca să nu-l părăsim şi noi pe Hristos aşa foarte uşor sub pretextul dulceag a “iubirii de fraţi şi de aproapele”
Doamne luminează-ne calea şi dă-ne credinţă statornică, tare şi adevărată.Amin!
De fapt, Biserica Ortodoxa este si catolica (soborniceasca). Dar la noi nu este chestiune de titlu, ci sobornicinatea este pentru noi o realitate.
IPS Serafim Joanta a studiat si predat in strainatate din 1982 pana in 1990, ca preot necasatorit. Este tuns in monahism la varsta de 42 de an si la nici o luna in 1990 este hirotonit intru arhiereu.
IPS Serafim Joanta, date biografice conform Wikipedia:
Serafim Joantă, născut Romul Joantă, (n. 4 septembrie 1948, satul Boholţ, judeţul Făgăraş) este un mitropolit român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
A crescut într-o familie ortodoxă fiind cel mai mic dintre cei cinci copii. A absolvit gimnaziul şi liceul în oraşul Făgăraş. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu între 1970-1974 şi la încheierea lor a susţinut examenul de licenţă în 1974. Între 1982-1985 face studii de doctorat la Institutul Saint Serge din Paris, Franţa. Printre profesorii care i-au marcat pregătirea teologică se regăsesc Olivier Clement, Boris Bobrinskoy şi Konstantin Andronikoff. În 1985 obţine titlul de doctor în teologie cu o lucrare despre tradiţia românească a curentului isihast: “Roumanie – tradition et culture hésychastes”. După obţinerea titlului de doctor în teologie este, între anii 1986-1989, lector la Institutul Saint Serge. Ţine prelegeri despre “Istoria sinoadelor ecumenice” şi “Istoria bisericilor ortodoxe”. Revine în România cu puţin timp înainte de revoluţia din decembrie 1989. În perioada 1989-1990 a fost asistent la Facultatea de Teologie din Sibiu.
Preot necăsătorit în Pojorâta, Făgăraş, între anii 1974-1975, apoi muzeograf şi preot la Catedrala Episcopală din Alba Iulia, între anii 1975-1982. La data de 17 februarie 1990 este tuns în monahism şi hirotesit arhimandrit. Este hirotonit întru arhiereu la 11 martie 1990 de către mitropolitul Antonie Plămădeală şi de soborul episcopilor coslujitori fiind numit Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului cu titlul de Făgărăşanul. Această funcţie a împlinit-o până în 1994, pe atunci a fost responsabil cu misiunea, cateheza şi activitatea filantropică a Mitropoliei Ardealului. Paralel predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu cursuri de Misiune Creştină şi cursuri de Spiritualitate Ortodoxă. Primeşte o însărcinare specială din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care îi încredinţează conducerea activităţii Asociaţiei Misionare Ortodoxe “Oastea Domnului” care număra în acea perioadă circa 300 000 de membri.
La data de 16 octombrie 1993 este ales Arhiepiscop al Berlinului şi Mitropolit pentru românii din Europa Centrală, de către o Adunare eparhială întrunită la Aachen. Se pare că un rol hotărâtor în acea alegere l-a avut harisma proprie de predicator. Este confirmat de Sfântul Sinod la 12 ianuarie 1994, instalat la München la 5 iunie 1994 când a preluat efectiv conducerea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord purtând titlul de Arhiepiscop de Berlin şi Mitropolit pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord. În responsabilitatea lui canonică intrau la acea vreme 15 ţări din Europa. Sarcina lui principală a fost aceea de a aduna în jurul Bisericii Ortodoxe pe românii risipiţi în diaspora, de a întări parohiile existente şi de a organiza noi misiuni ortodoxe în ţările aflate sub jurisdicţia lui în fruntea cărora să găsească preoţi capabili de a coordona activitatea din străinătate. Toate aceste activităţi au fost desfăşurate doar prin donaţile credincioşilor fără a avea o bază financiară asigurată.
La data de 5 iulie 1994 este numit de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române drept locum tenens al Arhiepiscopiei Române pentru Europa Occidentală cu sediu la Paris. Coordonează activităţile Arhiepiscopiei din Paris până în 1998.
IPS Serafim Joanta a studiat si predat in strainatate din 1982 pana in 1990, ca preot necasatorit. Este tuns in monahism la varsta de 42 de an si la nici o luna in 1990 este hirotonit intru arhiereu.
@ Antuza:
Nu ni se pare aceasta relevant. Unul dintre noi, dar si multi altii l-am cunoscut in alta perioada si stim ca a fost un om duhovnicesc autentic, un ierarh pe cinste, un misionar devotat, jertfelnic, iubitor de rugaciune si extrem de apropiat de oameni si de calugari, apreciat ca atare si de multi duhovnici. Inca in primii ani in Germania, cand avea acolo mult de suferit si putine bucurii, isi pastrase neatinse convingerile sanatoase ortodoxe si inima buna. Partea umana se pare ca este si acum teafara, e unul dintre putinii episcopi cu care poti sa vorbesti deschis, care se poarta foarte simplu si smerit cu oricine, caruia ii pasa de durerile marunte ale altora… Dar cum au reusit sa-i speculeze naivitatile (mari!) si sa-l reeduce ecumenist acolo si cum a ajuns sa gandeasca… e deja alt film, unul de groaza. In niciun caz nu sustinem ideea ca ar fi fost dinainte asa cum este acum. Oricine l-a cunoscut cu adevarat pana prin 98, cel putin, poate depune aceasta marturie. E mare pacat, o imensa tragedie.
@admin,
Eu am facut un copy/paste dupa biografia publica de pe wikipedia. Nu l-am acuzat de nimic. Reiese doar ca a stat foarte multi ani in strainatate, si nu doar ca simplu mirean, sau preot, ci si ca inalt ierarh. Din aceasta postura pot doar sa banuiesc ca presiunile care se exercita sunt imense, dar in acelasi timp foarte subtile. Eu nu-mi pot permite sa-l invinovatesc de nimic, cu atat mai mult pentru ca nu il cunosc, doar constat pericolele la care sunt expusi ortodocsii in occident, mai ales cand au functii de rang inalt. Dumnezeu sa ne fereasca pe toti.
Dumnezeu sa-i randuiasca intoarcerea la “dragostea cea dintai”, cum stie El, Bunul!
Sunt indurerat. Sunt unul dintre cei care au avut parte de ajutor de la IPS Serafim pentru “durerile mele marunte”. Un om integru, plin de solicitudine. Cateva scrisori primite in tara de la IPS sa dupa un contact in pribegia mea printr-o tara straina prin ’94 stau marturie. O mare durere sa-l vad adancindu-se in aceasta tradare a lui Hristos. Doamne, intoarce-l pe Parintele Serafim!
Nu e interesant ca si un alt ierarh (Sofronie Drincec), plimbat si el si instruit in Europa (in Anglia, pe cand era inca doar mirean a fost gazduit in camera mea saracacioasa, cat facea un tur al locasurilor ortodoxe in timp ce cauta sa-si slefuiasca limba engleza) a avut aceeasi ascensiune rapida spre pozitia de episcop? PS Sofronie era ucenicul chiar IPS Sale Serafim. Cat ii admiram pe amandoi atunci!
In contextul presiunilor de care vorbiti, aceasta declaratie poate fi doar o simpla lectura a unei hartii nu o adeziune sufleteasca reala la catolicism. Cu atat mai mult cu cat IPS evita strategic sa afirme clar ideea topirii ortodoxiei in catolicism. Desigur, revenirea papistasilor in toate mintile si la Biserica mama, adica ortodoxa, este tot o forma de unire, singura corecta si un deziderat al oricarui ortodox. Nu vad unde afirma IPS contrariul, chiar am citit cu atentie si termenii in care se exprima cu privire la unirea bisericilor sunt ambigui.
Sa ne rugam, dragii mei ! Sa ne rugam pentru fiecare suflet, ca fiecare suflet este al lui Dumnezeu !
Mircea
@ Anonyma:
E vorba despre faptul ca nu vede, practoc, nicio diferenta majora intre ortodoxie si catolicism, afirmand ca avem deja aproape totul in comun.
@ Cristian:
Da, extrem de dureros. Totusi cazurile nu seamana, dupa parerea noastra. E o uriasa diferenta intre cineva pornit cu multa ambitie de ascensiune, ca un veleitar – caruia ii placea sa se si laude peste tot cu sefia de promotie cu 10 la medicina – si care a dovedit apoi din plin, CA OM, un caracter demn de a fi plans (ca sa fim foarte retinuti in limbaj!), si nobletea daruitoare, smerita si simpla a Inaltului Serafim. Amandoi ecumenisti acum, dar nicio asemanare intre ei, ca oameni. Si poate asta, macar in al XII-lea ceas al vietii, va trage la cantar inspre izbavirea celui din urma, precum talharul de pe cruce macar sau chiar precum destui masoni pocaiti (sa nu se inteleaga insa ca e mason, dar am pus cazul cel mai grav).
“… Papa. El este foarte aproape de ortodocsi, in primul rand prin teologia noastra, modul de organizare a Bisericii, Tainele, totul este aproape comun.” – exprima o asemanare dureroasa (pentru unii dintre noi) intre papa si cel ce-a ajuns ocupantul functiei de Patriarh (posibil si Patriarhia ca institutie compatibila cu institutia papalitatii).
Totul debordeaza de sete de putere si tot ce e asociat acesteia.
As dori sa spun ceva despre IPS Serafim. Este un om cu totul deosebit, care cred ca este intr-un anume fel singur, sau, poate, inconjurat de prieteni nesinceri, iar pe de alta parte supus unor presiuni groaznice. Iata o intamplare care pe mine m-a facut sa-mi spun ca de fapt nu cunosc oamenii, nu cunosc… In urma cu cativa ani l-am intalnit, absolut intamplator, pe IPS Serafim impreuna cu insoţitorii sai din Germania la o manastire athonita. In trapeza a vorbit Staretul manastirii in fata obştii, inchinatorilor şi musafirilor din Germania. In cuvantul lui Staretul l-a atentionat direct, fara politeturi, ca un adevarat athonit pe mitropolitul nostru asupra intalnirilor ecumeniste din Occident. Reacţia IPS Serafim a fost de o smerenie extraordinara (daca nu juca teatru, dar e totusi greu de crezut). A zis aproximativ urmatoarele:”Va multumesc parinte Staret pentru ca imi atrageti atentia asupra acestor greseli; asa este normal ca si preotii, chiar si simplii credinciosi să-i atraga atentia episcopulului cand greseste, asa este bisericeste, iar noi episcopii avem nevoie de acest lucru…” .
@ Nikos D.:
Nu credem ca a jucat teatru. Nu se smerea numai in fata duhovnicilor mari, ci, asa cum il stiam noi, si in fata celor mici, unde majoritatea celorlalti episcopi, cu 3-4 exceptii doar, sunt “zmei”. Avea momente cand parea sa inteleaga, pana ce se intorcea acolo si reintra sub “vraja”. Oare sa scoatem ghilimelele? Sa ne rugam inca, si poate sa-si scriem , cu multa durere, cu mahnire, ca unui parinte… ratacitor.
Cei ce ii sunteti cunoscuti si apropiati I.P.S Serafim, scrieti-i despre toate acestea! Trebuie incercat cu dragoste. Si apoi trebuie multa rugaciune!
Orice s-ar spune, raman la convingerea ca IPS Serafim (pe care l-am cunoscut personal)este un crestin adevarat si un ierarh autentic. Iar daca, in anumite privinte, opiniile sale nu coincid cu ale unora dintre noi, nu cred ca e cazul sa folosim cuvinte de genul “parinte ratacitor”, “imensa tragedie” etc. Sa nu uitam ca “Duhul sufla unde vrea” si, asa cum spunea P. Adrian F.”Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba”.
Revin cu o completare. Celebrul teolog rus P. Evdochimov spunea: “Intre fanatismul care separa si sincretismul care amesteca se situeaza misterul lui Hristos, care deosebeste fara sa desparta si uneste fara sa amestece”. Cred ca aceaste cuvinte descriu intr-un mod inspirat si foarte sugestiv atitudinea launtrica pe care ar trebui sa o avem atunci cand intalnim oameni care apartin altor confesiuni, sau chiar altor religii. Cred ca in duhul cuvintelor lui P. Evdochimov gandeste, simte si actioneaza si IPS Serafim.
@Daniel Popescu:
Problema nu e ca
ci ca opiniile si actiunile sale nu coincid, ba chiar se opun, uneori, cu ale Bisericii.
Si tocmai ca nu il judecam vorbim despre o tragedie, pentru ca participarea sa la astfel de actiuni politico-masonice provin dintr-o ratacire ce poate sa fie de moment.
Apropo de Evdokimov, ecumenismul nu are nicio legatura cu atitudinea pe care noi, crestinii-ortodocsi, trebuie sa o avem fata de eterodocsi. Ecumenismul este o actiune programatica, institutionala, bazata pe premise care contrazic Biserica si menita atingerii unor scopuri opuse celei ale Bisericii. Astfel, daca Biserica vrea ca tot omul sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga, ecumenismul vrea unitate in diversitate. Adica totul sa se piarda, considerand ratacirea sa drept adevar.
.. Iar Duhul nu poate sufla in directia ereziei si a minciunii. Nu Duhul Sfant. Altfel facem din toate o apa si un pamant. Adica inspre un relativism sau subiectivism total.
Intr-adevar, depimde ce intelegem prin ecumenism…
Exista si un sens pozitiv al unitatii in diversitate, caci si Sfintii sunt diferiti unul de altul si totusi sunt uniti in Hristos.
@Daniel Popescu:
Aceea se intampla in cadrul Bisericii celei Una, adica a Bisericii Ortodoxe.
@admin
Sa intelegem ca IPS Serafim Joanta actioneaza impotriva propriei vointe?Se pratica oare o reeducare atat de infioratoare?
@cristi_g:
Nu impotriva vointei sale propriu-zis, ci prin amagirea sa… Si da, reeducarea poate fi intr-atat de infioratoare.
@ Daniel Popescu
Sa recapitulam ce a spus Evdokimov:“Intre fanatismul care separa si sincretismul care amesteca se situeaza misterul lui Hristos, care deosebeste fara sa desparta si uneste fara sa amestece”.
Fanatismul si sincretismul sunt vazute deci, ca doua extreme, si prin urmare nu sunt cai de a ajunge la Hristos, la Care putem sa ajungem incercand sa pastram un echilibru.
Ecumenismul, sau “unitatea in diversitate”, nu poate fi vazut ca o cale de mijloc si nicidecum situandu-se in Taiana(mistrul) lui Hristos. De altfel, cred ca daca Evdokimov a lasat sa se subinteleaga ca ar fi vorba despre ecumenism, atunci ar fi o idee falsa din punct de vedere teologic.
Sa luam un exemplu: despre trupul si sufletul omului putem spune ca acestea coexista, deosebindu-se fara sa se desparta, si fiind unite fara sa se amestece. Omul fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, vedem bine ca aceasta existenta fiinteaza intru adevar. Si as accentua aici ca este vorba despre un singur trup, unic.
Ecumenismul, insa, presupune reuniunea mai multor Biserici (Atentie: Biserica est Trupul lui Hristos) avand toate (oare?) Cap pe Hristos. Acest lucru este de la sine inteles ca nu este firesc, ba este chiar nefiresc, si deci… impotriva firii, impotriva Adevarului.
Adevarata Biserica este intr-adevar Trupul Lui Hristos. Dar acest Trup este o realitate duhovniceasca;iar daca e sa fim seriosi ar trebui sa recunoastem ca numai Hristos stie (absolut neindoielnic) cine face parte deja din acest Trup. Adevarata BISERICA ORTODOXA nu are nimic de-a face cu separarile care se fac pe criterii pur exterioare (institutionale, confesionale, etc.)
IPS Serafim :
–vorbeste destul de clar despre scop – e vorba de “revenirea la aceeasi credinta”. (daca IPS Serafim sustine “unitatea in diversitate” fiti buni si aratati-mi unde. )
—care credinta ? cea “din primul mileniu”. evident credinta ortodoxa.
—vorbeste despre “diferentele teologice intre ortodocsi si catolici”
—sminteala porneste de la afirmatia IPS Serafim “trebuie sa revenim la situatia din primul mileniu cand Biserica era una.”
admin a tradus aceasta afirmatie ca insemnand ca pentru IPS Serafim “Biserica nu ar mai fi una, lucru contrar invataturii ortodoxe si Crezului: Intr-UNA soborniceasca si apostoliceasca Biserica…”
poate i-a scapat din vedere faptul ca IPS Serafim se referea la O SITUATIE, si anume situatia din primul mileniu, cand CREDINCIOSII din vestul si estul europei faceau parte din ACEEASI Biserica, Biserica Una. deci iarasi, nu vad unde a gresit IPS Serafim
trebuie sa revenim la situatia din primul mileniu cand Biserica era una.
@cn:
Totul porneste de la ideea ca noi, cu catolicii, suntem, practic, acelasi lucru. Pana si teologic… Si chiar trebuie sa ne mintim serios ca sa nu intelegem ca viziunea expusa de IPS Serafim, aici, tine de o viziune ecumenista standard. Exact acelasi lucru il spun si catolicii – vezi documentul, astazi inactual, de la Ravenna – ca trebuie sa revenim la credinta din primul mileniu. Fals. Trebuie sa se revina la credinta autentica, ce exista si astazi si pana la sfarsitul veacurilor: ortodoxia.
@Daniel Popescu:
Opinia dvs. nu are niciun temei patristic… Biserica este o realitate duhovniceasca, dar asta nu inseamna ca este ”invizibila”. Biserica este localizabila, tangibila, intrupata, altfel negam cumva chiar evenimentul atat de concret si vizibil al Intruparii Domnului. Evenimentul mantuirii nu a fost lucrat de Dumnezeu pentru a ne lasa o realitate vaga, abstracta, nevazuta, ci o mantuire concreta si identificabila.
Iata, mai jos (lamurit de par. prof. dr. Ioannis Romanidis, care a luat pozitie, alaturi de Sf. Munte, fata de Acordul de la Balamand), de unde vine erezia (pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit)! Cum ne luptam cu ea? (Parerea mea este ca, desi s-a condamnat, dupa scandalul mitrop. Corneanu, intercomuniunea, nu s-a condamnat si erezia conform careia romano-catolicismul ar fi Biserică alaturi de Biserica Ortodoxa [erezia Bisericilor surori, impreuna pastratoarea a unei unitati/unicitati pierdute dupa 1054; Biserici surori nu pot fi numite decat Bisericile Ortodoxe] si ar avea si ea continuitate apostolica, preotie si „Taine” lucratoare!!! Faptul ca cineva crede intr-o invatatura vadit eretica nu este de trecut cu vederea doar pentru ca nu se si impartaseste cu oarece eretici [asa cum spun cei care sustin ca daca inca nu s-a ajuns la intercomuniune nu este o problema]. Mai precis, daca un episcop care face parte canonica din Biserica Ortodoxa marturiseste ca Filioque nu este erezie [asa cum gasim la stiti dumneavoastra cine in interviul smintitor cu Doru Braia] sau ca, de-a dreptul, crede in Filioque [slava Domnului, pe aceasta nu am auzit-o spusa si sper sa nici nu o spuna vreodata cineva], nu cred ca este nevoie neaparat sa se si roage sau sa se si impartaseasca cu filioquistii pentru ca sa consideram ca exista o problema. Cu atat mai mult cu cate erezia nivelatoare ecumenista zice ca nu conteaza din ce confesiune esti si ca nu este neparat nevoie sa te imparasesti cu catolicii sau protestantii, de vreme ce, oricum, si tainele/sacramentele lor si Tainele noastre sunt lucratoare/valide in mod egal. Este, undeva [nicio analogie nu este perfecta si sunt constient de lipsurile celei de fata], ca o casatorie in ascuns, neconsumata fizic [prin intercomuniune euharistica], dar de care cei doi sunt constienti, chiar daca inca nu au voie sa recunoasca in public semnarea actului casatoriei sau sa traiasca impreuna. Intrucat conslujirea, slava Domnului a fost abolita – desi inca nu se vad roade in cazul arhim. Ieronim Cretu [conslujirea din insula Patmos savarsita de acesta DUPA condamnarea data de Sinodul BOR cu ocazia scandalului mitrop. Corneanu]-, este mare nevoie ca in scolile teologice sa se lamureasca problema Acordului de la Balamand cu romano-catolicii. Acest acord este fantoma care bantuie, inca, mintile unor teologi si clerici, ba chiar, iata, ierarhi! Cred ca trebuie sa cerem Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa lamureasca pozitia sa fata de semnarea acum aproape 20 de ani a acestui „acord” in care ortodocsii au fost in mod vadit pacaliti de iezuiti cu bomboana descurajarii uniatismului [greco-catolicismului]. Va rog sa cercetati si sa confirmati si ce teologie propovaduiesc/traiesc anumite persoane din clerul important de pe langa Mitrop. Serafim! Am aflat mai demult de la un alt cleric din Germania ca o astfel de persoana, mai’nainte apropiata si de par. Teofil Paraianu [care stiti ce invatatura gresita avea in acest sens], persoana pe care inca nu o numesc, se spovedea la preotul-calugar catolic Gabriel Bunge de multi ani, de dinainte de convertirea lui Gabriel Bunge, si ca se impartasea la catolici. Iertati-ma, dar cred ca este profund necesara rejectarea oficiala a Acordului Balamand – daca dorim ca lucrurile acestea sa fie lamurite cu adevarat si sa se inceteze cu aceste practici si declaratii si, desigur, cu sminteala provocata de ele!):
„In a joint communiqué, signed on June 29, 1995, Pope John Paul II and Patriarch Bartholomew expressed their acceptance of the Balamand principles. Their communiqué includes the following statement: “The Joint Commission [which met at Balamand] was able to proclaim that our Churches are recognized mutually as Sister Churches, responsible together for the preservation of the One Church of God.”
From the official publication of the Œcumenical Patriarchate,
“Episkepsis,” No. 520, July 31, 1995, p. 19
(SURSA PT CELE DE MAI SUS) http://orthodoxinfo.com/ecumenism/ea_balamand.aspx
(ADRESA UNDE ESTE PUBLICATA CRITICA TEOLOGICA a Acordului de la Balamand la care, atentie, “The Patriarchate of Jerusalem, and the Churches of Georgia, Serbia, Bulgaria, Greece, and Czechoslovakia were not represented.”; insa, AI NOSTRI AU SEMNAT!) Astept feed back de la domniile voastre!: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/frjr_balamand.aspx
A Critique of the Balamand Agreement
by Fr. John Romanides
I. Introduction
1) Representatives of nine Orthodox Churches signed an agreement with representatives of the Vatican contained in a document entitled, “Uniatism, method of union of the past, and the present search for full communion.” This was produced by members of the Orthodox-Vatican Dialogue at their VIIth Plenary Session 17-24 June 1993 at Balamand, Lebanon.
2) Six Orthodox Churches did not send representatives. Some boycotted this meeting in protest against the Vatican’s anti-Orthodox and anti-Moslem responsibilities for the war in Bosnia, and other anti-Orthodox actions in parts of Eastern Europe and the Middle East. Some Orthodox Churches have come to realize the Vatican’s centuries old “pattern” or “tactic” of “simultaneous war and dialogue” which it had transformed in the 1960s into “simultaneous attacks of Love and dialogue in public” and “underhanded activities in private.”
3) The classic example of this earlier tactic was the dialogue between the Franco-Latins and the Roman Orthodox at Bari, Italy, in 1098. The Franco-Latins had just completed the expulsion of the Roman Orthodox from the Papacy in 1009/12-1046. This was followed up by William the Conqueror’s capture of England in 1066 and by his appointment of the Lombard Lanfranc as the first Franco-Latin Archbishop of Canterbury with the blessings of the Lombard Pope Alexander II in 1070. Lanfranc and his Franco-Latin bishops got their apostolic succession by dismissing all their Celtic and Saxon predecessors en masse(1). They condemned them as heretics and schismatics and sentenced them to prison for life where they were tortured and starved to death(2). Lanfranc’s successor in 1093 was the Lombard Anselm of Canterbury who was the chief exponent of the Franco-Latin positions at the above mentioned 1098 dialogue meeting at Bari.
4) No longer able to use this type of medieval military power, which it was still using openly up to the French Revolution, the Vatican learned by the middle of this century to attack in public by means of “love and dialogue” and “underhanded activities in reality.” Thus the sincerity of the Vatican’s public “love” and “dialogue,” imposed upon it by the modern spread of democracy, is in need of much more substantiation to become convincing. Even the Bosnian Moslems have learned this by tragic experience after their prayer session with the Pope himself.
II. The so-called Schism (3)
5) Behind this agreement are Latin specialists familiar with modern research on the military, political and social nature of the schism with the East Romans which the Franks and their allies deliberately provoked. Doctrine played the role of the chief Franco-Latin weapon against the East Romans who had provoked revolts among the West Romans against Teutonic oppression (4). Of course the Balamand Latins had no need to touch upon this kind of research.
6) Ignoring the above, the Orthodox at Balamand accommodated the Latins by joining them in using the context of medieval Franco-Latin propaganda about the schism with a more or less Orthodox content, a combination which had been dominating Orthodox schools for a long time.
7) This agreement thus avoids the implications of the fact that since the 7th century the Franco-Latins usually received their apostolic succession by exterminating their West Roman, Celtic and Saxon predecessors having reduced the West Romans to serfs and villeins of Frankish Feudalism. This happened not only in Gaul, but also in North Italy, Germany, England, South Italy, Spain and Portugal.
8) The birth of Frankish Civilization is described in a letter of St. Boniface to Pope Zacharias (natione Graecus(5)) in 741. The Franks had rid the Church in Francia of all Roman bishops by 661 and had made themselves its bishops and clerical administrators. They had divided up the Church’s property into fiefs which had been doled out as benefices according to rank within the pyramid of military vassalage. These Frankish bishops had no Archbishop and had not met in Synod for eighty years. They had been meeting as army officers with their fellow war-lords. They are, in the words of St. Boniface, “voracious laymen, adulterous clergy and drunkards, who fight in the army fully armed and who with their own hands kill both Christians and pagans.” (6)
9) Already in 794 and 809 the Franks had condemned the East Romans as “heretics” and “Greeks,” at the councils of Frankfurt and Aachen, in other words some 260 years before the so-called schism of 1054. The Franks had begun calling the East Romans by the names “Greeks” and “heretics” in order that the enslaved West Romans may gradually forget their fellow-Romans in the East.
10) The Franks then also split the Greek speaking and Latin speaking Roman Fathers into so-called Latin and Greek Fathers and attached themselves to the so-called Latin ones. They thus created the illusion that their Franco-Latin tradition is part of an unbroken and continuous tradition with the Latin speaking Roman Fathers. Because the enslaved West Romans had become the serfs and villeins of Franco-Latin feudalism they stopped producing Church leaders and Fathers and all but a few recorded saints.
11) During 1009-1046 the Franco-Latins completed their expulsion of the Orthodox Romans from the Church of Old Rome and finally replaced them with themselves, thus inventing today’s Papacy.
12) The 8th century Franks began their anti-Roman heresy hunting on the questions of Icons and the Filioque when they were illiterate barbarians. The then Roman popes protested. But they did not yet condemn the Franks. They imagined that they would eventually prevail upon the Franks like one does with stubborn children. Little did the Romans of Old and New Rome suspect that the Franks were deliberately provoking the schism between themselves and the free Romans as part of their permanent defensive strategy against the East Roman Empire and their own plans for world dominion.
13) The Roman popes had no choice but to tolerate Frankish tyranny in the interest of alleviating their enslaved fellow West Romans and of guaranteeing their own freedom and that of the Roman citizens of the Papal States.
14) But Roman Pope John VIII took part in the 8th Ecumenical Council of 879 in New Rome which condemned the Frankish heresies on icons and the Filioque, without however naming the heretics for fear of reprisals. (7)
15) With the appearance of the Pseudo-Isidorian Decretals by 850 the Roman Popes began to feel strong enough to aggressively demand that the Frankish leadership accept civilized standards of behavior. But these efforts finally backfired. The Franco-Latins reacted forcefully to the popularity of these Decretals by expelling the Romans from their political and Church leadership in Rome and the Papal States. The Franco-Latins began their final attack on the freedom and Romanity of the Papacy in 973-1003 and completed the subjugation of the Roman Papacy and the freedom of the Papal States between 1009 and 1046.(8) Thereafter the Popes are all members of the Franco-Latin nobility who use the name Roman Pope and Roman Papacy in order that the West Romans may continue to believe that they still had a Roman Pope.
16) From all the above it should be clear that the fixing of the date of the schism in 1054, within the fabricated distinction between “Greek East” and “Latin West,” is not correct. The schism was between the Franco-Latins and the West and East Romans. 1054 was only one of the later manifestations of a schism which had already existed from the time the Franks decided in 794 to provoke the schism with the so-called “Greeks” for political reasons. The Church of Old Rome fought heroically to remain united to New Rome up to 1009.
17) From 809 onward the Franks never deviated from their position that the East Romans, i.e their Greeks, are heretics. Up to 1009 the Church of Old Rome vigorously resisted this deliberate Frankish policy which was finally imposed by force.
18) That this tradition continued into the middle of the 20th century was so evident during this writer’s youth. In Latin books on Apologetics the Orthodox were vehemently described as heretics and without saints. Evidently this was due to the Filioque controversy which broke out in earnest prior to the Eight Ecumenical Council of 879. So supposedly the Orthodox had no Fathers of the Church after St. John of Damascus (circa 675-749) and St. Theodore of Studium (759-826). (9)
19) But the Franco-Latins and their Papacy continued their conquests accompanied by the extermination and/or expulsion of the Orthodox bishops and abbots and the reduction of the faithful to the status of serfs and villeins by completely taking over their properties. This the Moslem conquerors, neither Arab nor Turk, never did.
20) But even up to early part of this 20th century the Vatican was still doing its thing. In 1923 Italy took possession of the Dodecanese ( The Twelve) Islands from Turkey. The Orthodox bishops were re-placed by Tuscano-Frank and Lombard bishops, who since 1870 were posing as Italians. The Vatican hoped that the Orthodox faithful would accept clergy ordained by these Vatican bishops or else be left without sacraments. The situation changed when Greece took possession of these Islands. The exiled Orthodox bishops returned under the oversight of the Orthodox Patriarchate of Constantinople.
21) But then the Vatican made an about face and produced Vatican II’s unilateral recognition of Orthodox sacraments. The question remains: Is this transformation from War to Love real? Or is it still the love of the wolf now dressed up in sheep’s clothing out to catch its traditional prey? The Vatican’s invasion of Orthodox countries with so many clerics hunting for prey seems to speak for itself.
22) What the Vatican is doctrinally up to will depend on what it will do with all its Ecumenical Councils. At least on the primacy and the infallibility of the pope Vatican II continues to maintain that it is a matter of divine revelation and not of cannon law.
III. Ecclesiology
23) Neither from the 7th century till 1054, nor since, have the Franco-Latin bishops and popes have had the slightest knowledge of, or interest in, the cure of the human personality via the purification and illumination of the heart and glorification (theosis). They still have a magical understanding of apostolic succession which many Orthodox have also have been accepting since the so-called reforms of Peter the Great.
24) The Balamand agreement is also based on an interpretation of our Lord’s prayer in John 17 which is not part of the Patristic tradition. Christ prays here that His disciples and their disciples may in this life become one in the vision of His glory (which He has by nature from the Father) when they become members of His Body, the Church, which would be formed on Pentecost and whose members were to be the illuminated and glorified in this life. The Old Testament prophets saw in their own glorification the pre-incarnate Lord of Glory. Likewise the disciples had seen Christ’s uncreated glory which He has by nature from His Father up to and before Pentecost, but not as members of His Body. Pentecostal glorification (theosis) was part of the Old and New Testament Church’s becoming the Body of Christ. Thus this final form of glorification constitutes the core of the history of the Body of Christ which is the real core of Church history. Christ’s prayer in John 17 is for the fulfillment of His Old and New Testament prophecies, teachings and promises, especially those recorded in John’s Gospel and especially in 16:13. This final glorification is what is repeated in the life of each of the saints in history and which can neither be added to nor improved upon, especially since this experience transcends words and concepts, even those of the Bible. This is how the Fathers understand this prayer.
25) This prayer is not for the union of the members of the Body of Christ with those who are not in the states of purification, illumination and glorification (theosis). Of course this prayer implies the entry into these states of cure by non-members of the body of Christ, but it is certainly not a prayer for the union of churches. That John 17 can be applied to Churches which have not the slightest understanding of glorification (theosis) and how to arrive at this cure in this life is very interesting, to say the least.
26) This agreement takes advantage of those naive Orthodox who have been insisting that they are a “Sister” Church of a Vatican “Sister” Church, as though glorification (theosis) can have a sister otherwise than herself. The Orthodox at Balamand fell into their own trap since this presupposes the validity of Latin sacraments. This is a strange phenomenon indeed since the Latins never believed that glorification in this life is the foundation of apostolic succession and the mysteries (sacraments) of and within the Body of Christ. Even today the Latins and the Protestants translate 1 Cor. 12:26 as “honored” instead of “glorified.”
27) But Vatican II had also set its trap of unilaterally recognizing Orthodox mysteries (sacraments) into which the Balamand Orthodox fell according to plan.
28) More important than the validity of mysteries is the question of who participates in them. Glorification is God’s will for all, both in this life and in the next life. But God’s glory in Christ is eternal life for those who are properly cured and prepared. But this same uncreated glory of Christ is eternal fire for those who refuse to be cured. The one group is glorified and the other becomes forever happy in their selfishness like the “actus purus god” they believe in. In other words everyone will be saved. Some will be saved by their participation in glorification and in all the Truth. The rest will be saved by knowledge of all the truth which for them will be the vision of Christ’s uncreated glory as eternal fire and outer darkness. This is the state of actus purus happiness for which they strived for all their lives. In other words mysteries can be valid and not participated in at the same time. Thus, as important as valid mysteries are, one’s participation in these mysteries leading to purification and illumination of the heart, and glorification in this life—the central reality of the mysteries—is also essential. This holds true for non-Orthodox and Orthodox equally.
29) It would seem that the Orthodox may legitimately and dutifully wish and hope out of love that Latin and Protestant mysteries are indeed valid and efficacious, but leave the matter in the hands of God. But to pronounce them valid, 1) when the Latins do not accept glorification (theosis) in this life as the central core of apostolic tradition and succession and 2) when they believe instead that happiness is one’s final end, is indeed strange. One does not need valid mysteries in order to become eternally happy.
30) Franco-Latin official teachings on the mysteries have been historically not only un-Orthodox, but anti-Orthodox. On this most Protestants agree in principle with the Orthodox, i.e. that communicated saving grace is uncreated. The Latin heresy that communicated grace is created has not yet been rejected by the Vatican.
IV. The raison d’ etre of Uniatism ceases to exist
31) The representatives of the Vatican proposed this captioned position and the Orthodox at Balamand accepted it. However, the Orthodox at Balamand were supposedly specialists who knew that this proposal was made within the context of both the Latin dogma about the pope and officially also within the context of all the Vatican’s Ecumenical Councils. But an Orthodox position on this question is not evident from this agreement. Therefore, the impression is created that the Orthodox, at least implicitly, accepted the Latin dogma about the pope and that of all the Vatican’s Ecumenical Councils.
32) At the time of Vatican II the New York Times had announced on its title page that the schism between the Orthodox and the Vatican had supposedly ended. This was due to the fact that the Latins understood the lifting of the anathemas of 1054 as a lifting of the excommunication. Constantinople lifted, as it seems, only anathemas. For the Latins this was in keeping with Vatican II on the validity of Orthodox mysteries. This made it possible for Latins to take communion at Orthodox Churches and, according to the Latins, vice versa. The Orthodox had difficulties refusing communion to Latins and the Vatican temporarily suspended the practice.
33) This Balamand agreement has been accepted by the representatives of nine out of 14 Orthodox Churches but not yet by their Synods nor by a Pan-Orthodox Council. In the mean time the Vatican may once again encourage Latins and Uniates to take communion at Orthodox Churches while encouraging the Orthodox to do likewise. The very fact that the Orthodox at Balamand have extended full recognition to Latin mysteries means that the impression could be easily created that only bigotry could be the reason for refusing inter-communion and con-celebration.
34) It is also possible that the pope at some point may desist from appointing a successor to at least one of his current Uniate Archbishops or even Patriarchs and put his local Uniate faithful under the spiritual leadership of the local Orthodox Archbishop or Patriarch as a trial test.
35) Since at least 1975 the WCC has been carefully and very successfully cultivating the image of the Orthodox as lacking Christian love for refusing communion to others. A likely refusal of the Orthodox to accept Uniates under one of their Archbishops or Patriarchs may become part of a similar practice of picturing the Orthodox as indeed bigots, especially since in this case they would be refusing communion to and con-celebration with clergy whose mysteries they fully recognize.
36) Now that the Balamand agreement has become a candidate to become a sequel to Vatican II and in which case Uniatism will no longer have any reason for existing, the Orthodox will be faced with the consequences of their continued refusal of communion with the Latins and Uniates.
37) What is most interesting is the fact that according to the Balamand agreement mysteries are valid whether one accepts 7 or 22 Ecumenical Councils and their teachings and practices. The impression will be certainly created that only lack of love could be the reason why the Orthodox may continue to refuse inter-communion and con-celebration with the Vatican.
V. The Question
38) It seems that the Orthodox at Balamand are attempting to introduce an innovation in regards to Biblical mysteries. Up to now the Orthodox Churches usually accepted into their membership individuals or Churches by means of either exactitude (akribeia) or economy (oikonomia).
(a) By Exactitude one is accepted by baptism, chrismation and profession of the Orthodox Faith accompanied by rejection of former errors.
(b) By Economy one is accepted by chrismation and profession of the Orthodox faith and the rejection of former errors.
39) Neither of these two means of entry into the Church is in itself a judgment on the validity or non-validity of the sacraments of the Church of origin, since there are no mysteries outside of the Body of Christ. One is either a member of the Body of Christ by his baptism of the Spirit, i.e. illumination and/or glorification in Christ or one is still in the state of purification by his baptism by water unto forgiveness of sins and in the process of becoming a member of the Body of Christ and a temple of the Holy Spirit. One may be a believer in Christ without belonging to either of these categories. This holds true for nominal Orthodox also. It is up to each Synod of Orthodox bishops to decide the status of each group of those who are seeking communion within the Body of Christ.
40) In regard to the cure of purification, illumination and glorification there is no difference between Latins and most Protestants since, or if, they are not engaged in this cure which has nothing to do with mysticism*. This holds true for nominal Orthodox also. The reason for the increase of the numbers of the latter (especially since Peter the Great) is that professors of Orthodox faculties became no longer aware, and many are still not aware, of this Biblical/Patristic tradition of cure and are therefore prone to copy from non-patristic or non-Orthodox works to write their teaching manuals. The result has been the appearance of large groups of clergy who no longer see any important difference between the Latin and Orthodox understandings of the Mysteries within the Body of Christ.
41) The basic question before us is clear: Is dogma 1) a protection from speculating quack doctors and 2) a guide to the cure of the purification and the illumination of the heart and glorification (theosis), or not?
42) “Let each person test himself, and thus eat of the bread and drink of the cup. For one who eats and drinks not discerning the Body eats and drinks his own judgment. For this reason many among you are weak and sick and many are dead” (1 Cor. 11:28-30). In other words one tests himself to see whether he is a member of the Body of Christ by being in the state of illumination, i.e. with at least kinds of tongues. Otherwise one shares in the bread and the cup “unworthily” (1 Cor. 11:27). In such a case one is still “weak” or “sick” and even spiritually “dead” (1 Cor. 11:30), i.e. not sharing in the resurrection of the inner person and so not yet communicating at the Eucharist unto life in Christ, but rather unto judgment. One should not use the Eucharistic gatherings as occasions to simply eat. This one does at home. “If we examine ourselves, we will not be judged. Being judged by the Lord we are instructed, so that we are not condemned with the world” (1 Cor. 11:31-32). In the states of illumination and glorification one is instructed in his spirit by Christ Himself. This is the cure which Paul explains in detail in 1 Cor. 12-15:11. (10)
VI. Formulations of dogmas not to be confused with the mystery of God
43) It was only to keep the faithful within this tradition of cure in Christ that heresies were condemned by the dogmatic formulations of Ecumenical and Local Councils. These formulations have nothing to do with the Augustinian and Franco-Latin analogia fidei and analogia entis, i.e. with theological and philosophical speculations based on a supposed similarity between the created and the uncreated. Belief in such a similarity was the basic characteristic of heresies and which has become common among some Orthodox also. The only purpose of dogmatic formulations is to serve as guides to the cure of the human spirit in and by Christ Himself.
VII. The Mysteries
44) Franco-Latin doctrines on the sacraments and created grace are based on Augustine’s Christology and his quest for Neo-Platonic happiness. He unknowingly rejected the First and Second Ecumenical Councils’ identity of Christ with the Old Testament Angel of God, Him Who is, the God of Abraham, Isaac and Jacob Who appeared to Moses in the burning bush and the Lord of Glory, the Lord Sabbaoth, the Pantocrator, and the Angel of Great Council Who appeared to the Old Testament prophets. Augustine was misled into believing that this identity was the teaching of the heretical Arians alone. He did not know this was also the teaching of the Fathers of the First and Second Ecumenical Councils. Whereas the Arians and Eunomians believed that this Lord and Angel of Glory was created by God, the Orthodox Fathers knew from their own glorification in Christ and from the Bible that He is the uncreated Son of God and consubstantial with His Father. To his ignorance of this identity of Christ with the Old Testament Lord of Glory, Augustine also added his personal quest after Neo-Platonic happiness which has nothing to do with God’s glorification of the apostles and prophets.
45) Augustine is the father of the strange teaching of the Franco-Latins whereby God brings into existence creatures to be seen and heard by the prophets and the apostles and which He passes back into non-existence after each specific revelation. (11) Thus the aforementioned Old Testament Angel of God and the fire in the burning bush, the pillar of fire and cloud, the bird at Christ’s baptism, the glory and rule of God in both Testaments, and even the tongues of fire at Pentecost, are supposed to have been all brought into existence and then passed out of existence. In other words the linguistic symbols used by the writers of the Bible to indicate glorifications/revelations and the action of the grace of God are transformed into temporary creatures which pass into and out of existence. Indeed for the Franco-Latins this is supposed to be the lowest form of revelation which is superseded by God’s revelations made directly to the intellect.
46) This was the teaching of Barlaam the Calabrian who came from the West having become Orthodox not knowing the faith of the Church on these matters. After arguing with Orthodox monks and defending these Franco-Latin positions his teachings were condemned by the Ninth Ecumenical Council (12) of Constantinople of 1341. It became known a bit later that his teachings were the originalities of Augustine followed by the whole Franco-Latin Church. It was evidently for this reason, and not only for his Filioque, that Augustine was put on the sidelines of patristic authority. In contrast the Church celebrates the feast day of St. Gregory Palamas on the Second Sunday of Lent as a Second Sunday of Orthodoxy for the chief role he played against the Franco-Latin heresies of Barlaam and in order to protect the faithful on their road to uncreated grace by their purification, illumination and glorification in Christ. God makes Himself known to His saints by glorifying them. They thus become gods by grace and see God in his Logos made flesh and by the Holy Spirit.
Endnotes
*The author kindly sent me this clarifying addendum in response to a question I had regarding his use of the term “mysticism”. This remark was not in the original text: “By mysticism is meant the attempt to bypass or transcend the material aspect of reality by contemplating the immaterial archetypes in a divine intellect as though God is like an architect who executes His mental plans. The Neo-Platonic form of this tradition made its way into the Franco-Latin tradition by way of Augustine. This became the foundation of Augustinian monasticism which replaced Orthodox monasticm as represented by Sts. Patrick, John Cassian and Benedict based on purification and illumination of the heart and glorification which was not only for monks but for all laypersons as well.
“From this viewpoint there is no real difference between Protestants and Latins since neither of them know the tradition of purification and illumination of the heart and glorification or theosis. The real difference between these children of Augustine is that Luther rejected Augustinian mysticism and the monasticism which derives therefrom. From this position we have the Latin distinction between the contemplative and active lives. Protestants choose the active life and on the whole left the life of contemplation to the Latins.
“Because they are children of Augustine both Latins and Protestants have been cut off from glorification and with them the Orthodox victims of Peter the Great.
“All Latins I know of have been presenting mysticism as an integral part of the so-called Greek Fathers since they have reading them by means of their Augustinian glasses. Because of this St. Diosysius the Areopagite’s Greek chapter on ‘Mystike Theologia’ is mistakenly translated ‘Mystical Theology’ instead of ‘Secret Theology.’ He calls this chapter ‘Secret Theology’ because the uncreated glory of God in ones glorification cannot be described in words nor understood with concepts. It is from the glorification of the saints that we know there is no similarity between the created and uncreated and that ‘it is impossible to express God and even more impossible to conceive God.’ (St. Gregory the Theologian). Also Vladimir Losky’s title of his Book The Mystical Theology of the Eastern Church has added quite a bit to the confusion.”
1. For documented sources of the details of the murder of the Celtic and Saxon Bishops and abbots and their replacement by nobles from the Frankish realms of Francia, i.e. Gallia, Germania and Italia see Auguste Thierry, “Histoire de la Conqute de l’Angleterre par les Normands,” Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).
2. Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140).See also J. S. Romanides, “Church Synods and Civilization,” in Theologia, Athens, vol. 63, issue 3, 1992,p. 427-428.
3. In addition to the work mentioned in note 1 see J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society,” Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.
4. Ibid., pp. 11-14.
5. I.e. a native of the Roman province Magna Graecia in Southern Italy
6. Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.
7. J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine,” pp. 19-20.
8. Ibid., pp. 20-38.
9. See for example vol. 2, pp. 314-349, of F. Cayr, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Beginning from p. 351 of vol. 2 and onward we are told about the Scholastic Successors of the Fathers and then the Great Successors of the Fathers and finally beginning on page 661 we are told about the “General Decadence of Scholasticism.
10. See study referred to in note 1.
11. See for example his De Trinitate Books II and III.
12. According to Roman Law.
Published in Theologia, the periodical of the Church of Greece, Vol. VI 1993, Issue no. 4, pages 570-580.
For those interested in reading more about the historical and theological background for Fr. John’s critique I highly recommend his book Franks, Romans, Feudalism, and Doctrine: An Interplay Between Theology and Society (Brookline, MA: Holy Cross Press, 1981). It is indispensable for a proper understanding of the so-called Great Schism and its aftermath.
Pentru cei inca nelamuriti, vedeti si protestul Sfintei Chinotite a Sf. Munte Athos la adresa Acordului de la Balamand, protest in care sunt adunate si o serie de citate lamuritoare din parintele Dumitru Staniloae (!) – care tocmai trecuse la Domnul la acea vreme:
http://ortodox0.tripod.com/id3.html
Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic 1993
8 decembrie 1993
Dumnezeiestii Sale Prea Fericiri, Patriarhul Ecumenic, Parintele si Stapanul nostru, Chirio Chir Vartolomeu,
Prea Sfinţite Parinte si Stapane:
Unirea Bisericilor sau, mai precis, unirea heterodocsilor cu Biserica noastra cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de dorit si de către noi, ca sa se poate implini rugaciunea Domnului, … ca toti una sa fie (Ioan 17:21). În orice caz, intelegem si asteptam potrivit intelegerii Ortodoxe. Precum ne aduce aminte Profesorul Ioannis Romanides, „Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor deveni madulare ale Trupului Sau, Biserica…”
Pentru aceasta, de fiecare data cand crestinii heterodocsi ne viziteaza, în vreme ce le oferim dragoste si ospitalitate intru Hristos, suntem constienti cu durere ca suntem despartiti in credinta si, din această pricină, nu putem avea o comuniune ecleziastica.
Schisma, despartirea dintre ortodocsi si ne-calcedonieni, mai intai, si intre ortodocsi si apuseni, mai apoi, reprezinta o drama asupra careia nu trebuie sa pastram tacerea sau nepasarea.
In acest context, apreciem, prin urmare, eforturile facute cu frica lui Dumnezeu si potrivit Traditiei Ortodoxe, ce urmăresc o unire ce nu poate avea loc prin tinerea sub tacere sau deprecierea invataturilor Ortodoxe, sau prin ingaduirea invataturilor false ale heterodocsilor, deoarece nu ar fi o unire in Adevar. Si apoi, in cele din urma, nu va fi primita de catre Biserica, nici binecuvantata de Dumnezeu, intrucat, potrivit zicerii patristice, „Un lucru bun nu este bun daca nu este dobandit pe o cale buna.”
Dimpotriva, va aduce noi schisme si noi diviziuni si nenorociri asupra deja dezbinatului trup al Ortodoxiei. Ajunsi aici, am dori sa spunem ca in fata marilor schimbari ce au loc in tinuturile cu o prezenta Ortodoxa, si inaintea atator împrejurări schimbătoare la scara mondiala, Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, cu alte cuvinte cea Ortodoxa, ar trebui sa intareasca unitatea Bisericilor locale si sa se daruiasca ingrijirii madularelor ei îngrozite si intaririi lor duhovnicesti – pe de o parte, si in constiinta ei [ca Una Sfântă Biserică], ar trebui sa sune din trambita puterii şi Harului ei răscumpărător unic, vădindu-l omenirii celei cazute – pe de altă parte.
In acest duh, dupa masura ingaduită de poziţia noastra monahicească, urmarim indeaproape evolutiile in miscarea si dialogurile asa-zis ecumenice. Luam nota ca uneori cuvantul Adevarului este impartit cu dreptate iar, alteori, se fac compromisuri si concesii privind chestiuni importante ale Credintei.
I
Prin urmare, ne-au pricinuit o adanca intristare declaratiile şi actiunile in care s-au angajat reprezentantii Bisericilor Ortodoxe, de nemaiauzit pana astazi si cu totul impotriva sfintei noastre Credinte.
Vom mentiona mai intai cazul Prea-Fericirii Sale [Parthenie], Patriarhul Alexandriei, care, in cel putin doua dăţi, a afirmat ca noi, crestinii, s-ar cuveni sa-l recunoastem pe Mohamed ca proroc. Pana in ziua aceasta, insa, nimeni nu i-a cerut sa coboare [din Tron], si acest teribil de nechibzuit Patriarh continua sa prezideze in Biserica Alexandriei ca si cum nu ar fi nimic in neregula.
In al doilea rand, mentionam cazul Patriarhiei Antiohiei, care, fara o hotarare Pan-Ortodoxa, a purces la comuniunea ecleziastica cu ne-calcedonienii [monofizitii]. Aceasta s-a facut in pofida faptului ca o problema extrem de serioasa nu a fost inca solutionata. Este vorba de neacceptarea de catre cei din urma a Sinoadelor Ecumenice de dupa cel de-al Treilea si, in particular, a celui de-al Patrulea, Sinodul de la Calcedon, care de fapt se constituie într-o temelie de neclintit a Ortodoxiei. Din nefericire, si in acest caz, nu am vazut nici macar un singur protest al celorlalte Biserici Ortodoxe.
Chestiunea de cea mai mare gravitate, insa, este schimbarea inacceptabila a pozitiei Ortodoxe în declaratia comuna din iunie 1993, la Conferinta de la Balamand, a comisiei mixte de dialog intre Romano-catolici si Ortodocsi. Aceasta a adoptat pozitii anti-Ortodoxe, si indeosebi asupra acestui lucru vrem să atragem atentia Prea-Fericirii Voastre.
Mai intai, trebuie sa marturisim ca declaratiile pe care Prea Fericirea Voastra le-a facut din vreme in vreme, cum că miscarea Uniata este un obstacol de netrecut in calea continuarii dialogului dintre Ortodocsi si Romano-catolici, ne-au linistit pana acum.
Dar documentul de mai sus [de la Balamand] da impresia ca declaratiile voastre sunt eludate. Mai mult, Unia este amnistiata si este invitata la masa dialogului teologic, in pofida deciziei contrare a celei de Treia Conferinte Pan-Ortodoxe din Rhodos, care cere: „retragerea deplina din tarile Ortodoxe a agentilor Uniati si propagandistilor Vaticanului; incorporarea asa-ziselor Biserici Unite si supunerea lor Bisericii Romei inainte de inceperea dialogului, deoarece Unia si dialogul, in acelasi timp, sunt incompatibile”.
II
Prea Fericirea Voastra, cel mai mare scandal, insa, este pricinuit de pozitiile ecleziologice din document. Ne vom referi aici numai la abaterile fundamentale.
La Paragraful 10 citim:
Biserica Catolica… (care a condus lucrari misionare impotriva Ortodocsilor si) s-a infatisat ca singura careia i s-a incredintat mantuirea. Drept raspuns, Biserica Ortodoxa, la rândul ei, a ajuns sa accepte aceeasi concepţie potrivit careia numai înăuntrul ei poate fi gasita mantuirea. Pentru a asigura mantuirea „fratilor despartiti” s-a ajuns chiar la rebotezarea unor creştini si să se dea uitării anumite cerinte ale libertatii religioase a persoanelor si ale actelor lor de credinta. Acestei persoective i s-a acordat puţină atenţie in acea perioadă.
Ca ortodocsi, nu putem accepta acest punct de vedere. Faptul că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a inceput sa creada ca detine in mod exclusiv mantuirea nu a fost o reacţie impotriva Uniatismului, ci a crezut aceasta inainte ca Unia sa existe, de pe vremea Schismei, ce a avut loc din pricina dogmelor . Biserica Ortodoxa nu a asteptat venirea Uniei pentru a dobandi constiinta ca este continuatoarea neprihanita a Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici a lui Hristos, intrucat a avut dintotdeauna aceasta constiinta de sine, aşa cum a avut si constiinta ca Papalitatea se afla in erezie. Daca nu a folosit termenul de erezie mai des, a fost pentru ca, potrivit Sfantului Marcu al Efesului, „Latinii nu sunt doar schismatici ci si eretici. Insa Biserica a tacut despre aceasta, căci neamul lor este mare si mai puternic decat al nostru… si nu am dorit sa cadem in triumfalism asupra Latinilor ca eretici ci sa primim intoarcerea lor si sa cultivam fratietatea”.
Dar cand Uniatii si agentii Romei s-au dezlantuit asupra noastra, in Rasarit, pentru a face prozelitism printre Ortodocsii aflati in suferinta, indeosebi prin mijloace ilegale, aşa cum fac pana si astazi, Ortodoxia a fost silită sa declare acel adevar, nu cu scopul prozelitismului, ci spre a ocroti turma.
Sfantul Fotie a înfăţişat adesea Filioque ca fiind o erezie, si pe cei ce cred in ea ca fiind cacodocsi [rau-credinciosi].
Sfantul Grigorie Palama spunea de apuseanul Varlaam, că atunci cand acesta a venit la Ortodoxie „nu a primit apa sfintitoare de la Biserica noastra… ca sa spele intinaciunea [sa] apuseană”. Sfantul Grigorie il consideră în chip vădit un eretic ce are nevoie de har sfintitor, pentru a veni in Biserica Ortodoxa.
Declaratia din paragraful in discutie asaza in mod nedrept responsabilitatea asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a reduce responsabilitatile Papistasilor. Cand au incalcat Ortodocsii libertatea religioasa a Uniatilor si a Romano-Catolicilor, botezandu-i impotriva vointei lor? Si, daca au existat unele exceptii, Ortodocsii care au semnat documentul de la Balamand uita ca cei care au fost rebotezati impotriva voii erau urmasi ai Ortodocsilor care au fost facuti cu forta Uniati, asa cum s-a petrecut in Polonia, Ucraina si Transilvania. (Vezi Paragraful 11)
In Paragraful 13 citim:
De fapt, indeosebi de cand au inceput Conferintele Pan-Ortodoxe si de la al Doilea Conciliu Vatican, redescoperirea si acordarea valorii cuvenite Bisericii ca comuniune, atat din partea Ortodocsilor cat si a Catolicilor, a schimbat profund perspectivele si, prin urmare, atitudinile. De fiecare parte se recunoaste ca ceea ce Hristos a incredintat Bisericii Sale – profesarea credintei apostolice, participarea in aceleasi sacramente, deasupra tuturor preotia unica celebrand unica jertfa a lui Hristos, succesiunea apostolica a episcopilor – nu poate fi proprietatea exclusiva a uneia dintre Bisericile noastre. In acest context, este clar ca orice forma de rebotezare trebuie evitata.
Noua descoperire a Bisericii drept comuniune de catre Romano-Catolici are, bineinteles, o anume importanta pentru ei, care nu gasesc iesire din dilema ecleziologiei lor totalitare, si, astfel, trebuie sa isi intoarca sistemul de gandire inspre caracterul comun al Bisericii. Astfel, opus unei extreme, cea a totalitarismului, ei asaza o alta, cea a colegialitatii, motivata intotdeauna la acelasi nivel centrat pe om. Biserica Ortodoxa, insa, a avut pururi constiinta ca nu se gaseste intr-o comuniune simpla, ci intr-una teantropica sau o „comuniune de indumnezeire [theosis]”, precum spune Sfantul Grigorie Palama in omilia sa asupra purcederii Duhului Sfant. Mai mult, comuniunea de indumnezeire nu este doar necunoscuta, ci si ireconciliabila cu teologia Romano-Catolica, care respinge [invatatura despre] energiile necreate ale lui Dumnezeu care alcatuiesc si sustin aceasta comuniune.
Date fiind aceste adevaruri, cu mare tristete a trebuit sa confirmam ca aceste paragraf [13] face Biserica Ortodoxa egala celei Romano-Catolice care zace in cacodoxie [credinta gresita].
Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul si infailibilitatea papala, harul creat etc. primesc amnistie, si este nascocita o unire fara nici un acord in dogma.
Astfel sunt dovedite presimtirile ca unirea planuita de Vatican, in care, precum spunea Sfantul Marcu al Efesului, „vointa este manipulata fara de voie” (adica, ortodocsii, care astazi traiesc si sub circumstante ostile etnic si politic si sunt robiti catre neamuri de alte religii), este silita a se petrece fara sa existe o intelegere privind deosebirile de doctrina. Planul este ca unirea sa aibă loc, in pofida deosebirilor, prin recunoasterea reciproca a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecarei Biserici, si aplicarea intercomuniunii, limitata la inceput, iar apoi extinsa. Dupa aceasta, diferentele de doctrina pot fi discutate doar ca pareri teologice.
Dar o data ce unirea are loc, ce rost mai are discutarea deosebirilor teologice? Roma stie ca Ortodocsii nu vor primi niciodata invataturile ei straine. Experienta a dovedit aceasta, in diferitele incercari de unire de pana in prezent. Prin urmare, in pofida deosebirilor, Roma mestesugeste o unire si nadajduieste, dintr-un punct de vedere umanist (asa cum a fost intotdeauna perspectiva ei), ca, fiind elementul mai puternic, cu vremea il va absorbi pe cel mai slab, si anume, Ortodoxia. Parintele Ioannis Romanidis a expus aceasta in articolul sau „Miscarea uniata si ecumenismul popular”, din Marturia Ortodoxa, februarie 1966.
Am dori sa punem urmatoarele intrebari Ortodocsilor care au semnat acest document:
Constituie filioque, primatul si infailibilitatea [papala], purgatoriul, imaculata conceptiune si harul creat, o marturisire apostolica? In pofida tuturor acestora, este cu putinta pentru noi Ortodocsii sa recunoastem drept apostolica credinta si marturisirea Romano-Catolicilor?
Aceste grave abateri teologice ale Romei sunt erezii sau nu?
Daca sunt, asa cum au fost numite de catre Sinoadele si parintii Ortodocsi, nu implica aceasta invaliditatea Tainelor si a succesiunii apostolice a heterodocsilor si a cacodocsilor de acest soi?
Este cu putinta ca plinatatea harului sa existe acolo unde nu se gaseste plinatatea adevarului?
Este cu putinta a-L diferentia pe Hristosul adevarului de Hristosul Tainelor si al succesiunii apostolice?
Succesiunea apostolica a fost mai intai asezata de catre Biserica ca o intarire istorica a pastrarii neintrerupte a adevarului ei. Dar atunci cand adevarul insusi este deformat, ce inteles poate avea o pastrare formala a succesiunii apostolice? Nu au avut adesea marii ereziarhi acest fel de succesiune exterioara? Cum este cu putinta ca si ei sa fie priviti ca purtatori ai Harului?
Si cum este cu putinta ca doua Biserici sa fie socotite „Biserici Surori” nu pentru obarsia lor comuna pre-Schisma, ci pentru asa-zisa lor marturisire, Har sfintitor si preotie comune in pofida marilor lor deosebiri in dogme?
Cine dintre Ortodocsi poate accepta ca adevarat urmas al Apostolilor pe cel infailibil, pe cel cu primatul de autoritate de a stapani asupra intregii Biserici si de a fi conducatorul religios si lumesc al Statului Vatican?
Nu ar fi aceasta o negare a Credintei si a Traditiei Apostolice?
Ori semnatarii acestui document nu stiu ca multi dintre Romano-Catolicii de astazi gem sub piciorul Papei (si sub sistemul sau ecleziologic scolastic si centrat pe om) si doresc sa vina la Ortodoxie?
Cum se poate ca acesti oameni ce sunt chinuiti spiritual si doresc sfantul Botez sa nu fie primiti in Ortodoxie deoarece se presupune ca acelasi Har se gaseste si aici si acolo? Nu ni se cuvine, in acest moment, sa le respectam libertatea religioasa, asa cum cere declaratia de la Balamand cu alta ocazie, si sa le acordam Botezul Ortodox? Ce aparare vom infatisa Domnului daca tinem deoparte plinatatea Harului de la cei ce, dupa ani de chin si de cautare personala, doresc sfantul Botez al Bisericii noastre Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca?
Paragraful 14 al documentului il citeaza pe Papa Ioan Paul II: „Efortul ecumenic al Bisericilor Surori ale Rasaritului si Apusului, asezat in dialog si rugaciune, este cautarea pentru comuniunea desavarsita si totala, ce nu este nici absorbtie, nici fuziune, ci o intalnire in adevar si dragoste.”
Dar cum este posibila o unire in adevar, cand deosebirile in dogme sunt lasate deoparte si ambele Biserici sunt numite surori in pofida deosebirilor?
Adevarul Bisericii este nedespartit intrucat este Insusi Hristos. Dar cand exista deosebiri in dogme, nu poate exista unitate intru Hristos.
Din ceea ce stim despre Istoria Bisericii, Bisericile au fost numite Biserici Surori atunci cand tineau aceeasi credinta. Niciodata nu a fost numita Biserica Ortodoxa o sora a oricarei dintre bisericile heterodoxe, indiferent de gradul acestora de heterodoxie sau de cacodoxie.
Ne punem o intrebare fundamentala: este cu putinta ca sincretismul religios si minimalismul doctrinal – produsele secularizarii si umanismului – sa-i fi influentat pe semnatarii ortodocsi ai documentului?
Se pare ca documentul adopta, poate intaia data din partea Ortodocsilor, pozitia ca doua Biserici, cea Ortodoxa si cea romano-catolica, formeaza impreuna Biserica cea Una Sfanta sau sunt doua expresii legitime ale ei.
Din nefericire, este intaia oara cand Ortodocsii au primit oficial o forma a teoriei ramificatiilor.
Ingaduiti-ne sa ne exprimam adanca intristare, pe masura ce aceasta teorie vine intr-un conflict strigator cu Traditia si Constiinta Ortodoxa, de pana acum.
Avem nenumarate marturii catre Constiinta Ortodoxa ca singura Biserica noastra alcatuieste Una Sfanta Biserica, ce sunt recunoscute ca pan-Ortodoxe in autoritate. Ele sunt:
1. Sinodul de la Constantinopol, 1722;
2. Sinodul de la Constantinopol, 1727;
3. Sinodul de la Constantinopol, 1838;
4. Enciclica de la 1848 a celor patru Patriarhi ai Rasaritului, dimpreuna cu sinoadele lor;
5. Sinodul de la Constantinopol, 1895.
Acestea au hotarat ca doar Sfanta noastra Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Biserica.
Sinodul de la Constantinopol din 1895 rezuma toate Sinoadele de mai dinainte:
Ortodoxia, adica, Biserica Rasaritului, cu dreptate se lauda intru Hristos ca este Biserica celor Sapte Soboare Ecumenice si a intaielor noua veacuri de crestinatate si este prin urmare Biserica lui Hristos cea Una, Sfanta, Soborniceasca [Catolica] si Apostoleasca, „stalp si temelie a adevarului”. Si actuala Biserica Romana este biserica inovationismului si a masluirii scrierilor Parintilor Bisericii si a deformarii Sfintelor Scripturi si a hotararilor Sfintelor Sinoade. Cu dreptate si pentru buna pricina a fost denuntata si este denuntata atata vreme cat staruie in inselarea ei. „Mai bine un razboi demn de lauda”, graieste Sfantul Grigorie de Nazianz, „decat o pace despartita de Dumnezeu”.
Reprezentatii Bisericilor Ortodoxe au declarat aceleasi lucruri la conferintele Consiliului Mondial al Bisericilor. Printre ei se gaseau teologi ortodocsi remarcabili, precum Parintele George Florovski. Astfel, la Conferinta de la Lund din 1952, s-a declarat:
Am venit aici nu pentru a judeca alte Biserici ci pentru a le ajuta sa vada adevarul, sa luminam gandirea lor intr-un mod fratesc, informandu-le asupra invataturilor Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici, adica a Bisericii Ortodoxe, care este neschimbata din vremea apostolica.
La Evanston in 1954:
In concluzie, suntem siliti a marturisi convingerea noastra profunda ca singura Sfanta Biserica Ortodoxa a pastrat „credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna” in toata deplinatatea si puritatea ei. Si aceasta nu din pricina vreunui merit omenesc al nostru, ci intrucat Dumnezeu este multumit sa pastreze comoara Sa in vase pamantesti…
Si la New Delhi in 1961:
Unitatea a fost rupta si este necesar sa fie redobandita. Caci Biserica Ortodoxa nu este o confesiune, nu una dintre celelalte sau una printre multe altele. Pentru ortodocsi, Biserica Ortodoxa este Biserica. Biserica Ortodoxa percepe si constientizeaza ca structura ei interioara si invatatura ei coincide cu kerygma apostolica si cu traditia stravechii Biserici nedespartite. Biserica Ortodoxa se afla in succesiunea neintrerupta si permanenta a preotiei sacramentale, a vietii sacramentale, si a credintei. Succesiunea apostolica a institutiei episcopale si a preotiei sacramentale, pentru ortodocsi, este cu adevarat o componenta esentiala si, din aceasta cauza, un element necesar in existenta intregii Biserici. Potrivit convingerii ei launtrice si unei constientizari a circumstantelor, Biserica Ortodoxa ocupa o pozitie deosebita si extraordinara in crestinatatea divizata, ca purtatoare si martora a traditiei stravechii Biserici nedespartite, din care provin actualele denominatiuni crestine, prin reductie si separare.
Am putea, de asemenea, prezenta aici marturiile teologilor ortodocsi cei mai remarcabili si de larga recunoastere. Ne vom limita la unul, raposatul Parinte Dumitru Staniloae, un teolog remarcabil nu doar pentru intelepciunea sa, ci si pentru amploarea si cugetul ortodox al perspectivei ecumenice.
In multe locuri din remarcabila sa carte, Catre un ecumenism ortodox, el abordeaza teme ce sunt relevante declaratiei in comun [care este pusa aici in discutie] si poarta marturia Ortodoxa. Prin aceasta, deci, vor fi infatisate dezacordul intre pozitiile luate in document si credinta Ortodoxa:
„Fara o unitate in credinta si fara de comuniune in acelasi Trup si Sange al Cuvantului Intrupat, o astfel de Biserica nu ar putea exista, nici nu ar putea fi o Biserica in deplinul inteles al cuvantului.”
„In cazul celui ce intra in comuniune deplina de credinta cu membrii Bisericii Ortodoxe si devine un madular, iconomia [pogoramantul] este inteleasa ca dand validitate unei Taine savarsite anterior in afara Bisericii.”
„In viziunea romano-catolica, Biserica nu este atat un organism spiritual ce este condus de catre Hristos cat o organizatie nomocanonica care, chiar si in cazurile cele mai bune, vietuieste nu in nivelul divin ci in cel supranatural al harului creat.”
„In pastrarea acestei unitati, un rol indispensabil este jucat de unitatea credintei, deoarece aceasta din urma inlantuieste madularele cu Hristos si unele intre altele.”
„Acei ce nu marturisesc un Hristos intreg si deplin, ci doar anumite parti ale Sale, nu pot dobandi o comuniune deplina nici cu Biserica nici cu altcineva.”
„Cum este cu putinta ca romano-catolicii sa se uneasca cu Ortodocsii intr-o euharistie comuna, cand ei cred ca unitatea provine mai mult de la Papa, decat din Sfanta Euharistie? Poate sa izvorasca dinspre Papa dragostea pentru lume, adica, dragostea ce izvoraste de la Hristosul Sfintei Euharistii?
„Exista o recunoastere crescanda a faptului ca Ortodoxia, ca trupul complet al lui Hristos, cauta intr-un mod concret sa primeasca partile ce au fost despartite.”
Este de la sine inteles ca doua trupuri depline ale lui Hristos nu pot exista.
III
Prea Fericirea Voastra, cineva s-ar putea intreba de ce Ortodocsii au purces sa faca aceste concesii de vreme de romano-catolicii nu numai ca staruie, dar si intaresc eclesiologia lor centrata pe papa.
Este un fapt cunoscut ca cel de-al Doilea Conciliu Vatican [1963] nu numai ca nu a neglijat sa diminueze primatul si infailibilitatea [Papei], ci chiar le-a marit. Potrivit raposatului Profesor Ioan Karmiris, „In ciuda faptului ca al Doilea Conciliu Vatican a acoperit obisnuitele pretentii Latine privind conducerea monarhica absolutista a Papalitatii cu mantia colegialitatii episcopilor, aceste pretentii nu numai ca nu au fost diminuate; din contra, ele au fost reintarite de catre acest Conciliu. Actualul Papa [Ioan XXIII] nu ezita sa le promoveze, chiar si in perioade nepotrivite, cu multa emfaza.”
Si Enciclica Papei, „Catre Episcopii Bisericii Catolice” (28 mai 1992), recunoaste doar Roma drept biserica „catolica” si pe Papa drept singurul episcop „catolic”. Biserica Romei si episcopul ei alcatuiesc „esenta” tuturor celorlalte biserici. Mai mult, fiecare biserica locala si episcopul ei constituie doar expresii ale „prezentei” si „autoritatii” directe a episcopului Romei si a bisericii sale, care „hotaraste din interiorul identitatii ecleziale a fiecarei biserici locale.”
Potrivit acestui document papal, de vreme ce Bisericile Ortodoxe refuza sa se supuna Papei, ele nu poarta deloc caracterul Bisericii si sunt vazute doar ca „biserici partiale” („Verdienen der titer teilkirchen.”)
Aceeasi ecleziologie este exprimata in Ghidul ecumenic („un ghid pentru aplicarea principiilor si a agendei privind ecumenismul”) al Bisericii Romano-Catolice, prezentat de catre Cardinalul Cassidy la intalnirea episcopilor Romano-Catolici (10-15 mai 1993, o luna inainte de Balamand), privind ne-Catolicii si, intr-adevar, Ortodocsii.
Ghidul ecumenic accentueaza faptul ca romano-catolicii isi „pastreaza convingerea ferma ca unica Biserica a lui Hristos subzista in Biserica Catolica, care este condusa de urmasul lui Petru si de catre episcopii ce sunt in comuniune cu el”, precum si ca ”Colegiul Episcopilor il are drept cap al sau pe Episcopul Romei, urmasul lui Petru”.
In acelasi document, se spun numeroase lucruri placute auzului, despre nevoia de a dezvolta un dialog ecumenic si o educatie ecumenica – evident, pentru a tulbura apele si a atrage pe Ortodocsii naivi spre acel mijloc eficace de unire, conceput de Vatican, adica supunerea catre Roma.
Mijlocul, potrivit Ghidului ecumenic, este urmatorul:
Criteriile care au fost stabilite pentru colaborarea ecumenica, pe de o parte, sunt recunoasterea mutuala a botezului si asezarea simbolurilor comune ale credintei in viata liturgica empirica; si pe de alta parte, sunt colaborarea in educatia ecumenica, rugaciunea in comun si cooperarea pastorala, cu scopul de a trece de la conflict la coexistenta, de la coexistenta la colaborare, de la colaborare la partasie, de la partasie la comuniune.
Asemenea documente pline de ipocrizie sunt, insa, in general, primite pozitiv de catre Ortodocsi.
Suntem intristati sa constatam ca declaratia comuna este asezata pe rationamentul romano-catolic de mai sus. Din pricina celor rezultate recent in astfel de termeni, insa, incepem sa ne intrebam daca nu cumva cei ce pretind ca diferitele dialoguri sunt in defavoarea Ortodoxiei ar putea avea dreptate in cele din urma.
Prea Sfinte Parinte si Stapane, in termeni omenesti, prin intermediul declaratiei comune, romano-catolicii au reusit sa dobandeasca din partea anumitor Ortodocsi recunoasterea lor ca urmasi legitimi ai Uneia Sfinte Biserici, cu deplinatatea Adevarului, Harului, Preotiei, Tainelor si a Succesiunii Apostolice.
Dar aceasta izbanda este in propria lor dauna, caci inlatura de la ei putinta de a constientiza si de a se pocai de grava lor boala ecleziologica si doctrinala. Din aceasta pricina, concesiunile facute de Ortodocsi nu sunt filantropice. Ele nu sunt spre binele nici al romano-catolicilor, nici al Ortodocsilor. Ele sar de la nadejdea Evangheliei (Col. 1:23) lui Hristos, singurul Dumnezeu-Om, la Papa, omul-dumnezeu si idolul umanismului Apusean.
De dragul romano-catolicilor si al intregii lumi, a caror singura nadejde este Ortodoxia neprihanita, suntem siliti sa nu primim niciodata unirea sau infatisarea Bisericii Romano-Catolice drept o „Biserica Sora”, sau pe Papa drept episcopul canonic al Romei, sau „Biserica” Romei ca avand Succesiune Apostolica, Preotie si Taine canonice, fara ca ei [Papistasii] sa isi declare renuntarea la Filioque, infailibilitatea si primatul papal, harul creat, si restul cacodoxiilor lor. Caci nu vom privi nicicand acestea ca fiind niste deosebiri neinsemnate sau doar niste pareri teologice, ci drept deosebiri care altereaza in mod irevocabil caracterul teantropic al Bisericii si aduc hula.
Urmatoarele hotarari de la Vatican II sunt caracteristice:
Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor.
Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman, chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.
Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant… In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insesi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.
In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber… Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.
Toate aceste invataturi, Prea Fericirea Voastra, nu cad asupra urechilor Ortodocsilor ca hula impotriva Duhului Sfant si impotriva Ziditorului Dumnezeiesc al Bisericii, Iisus Hristos, singurul Cap al Bisericii vesnic si infailibil, singurul de la Care izvoraste unitatea Bisericii? Nu contrazic acestea Ecleziologia Ortodoxa centrata pe Evanghelie si pe Dumnezeu-Omul, inspirata de Sfantul Duh? Nu subordoneaza acestea pe Dumnezeu-omul, omului?
Cum putem face concesii sau coexista cu un asemenea duh, fara a ne pierde credinta si mantuirea?
Ramanand credinciosi tuturor celor ce le-am primit de la Sfintii nostri Parinti, nu vom accepta nicicand actuala „Biserica” Romana ca impreuna-reprezentanta cu a noastra a Uneia, Sfinte, Sobornicesti [Catolice] si Apostolesti Biserici a lui Hristos.
Credem de trebuinta ca printre deosebirile teologice sa fie notata distinctia intre esenta si energia lui Dumnezeu, si nezidirea energiilor dumnezeiesti, caci daca harul este creat, asa cum pretind romano-catolicii, mantuirea si indumnezeirea omului este anulata, iar Biserica inceteaza a fi o comuniune de indumnezeire [theosis] si degenereaza intr-o institutie nomocanonica.
Adanc indurerati in suflet din pricina celor de mai sus, apelam la voi Parintele nostru Duhovnicesc. Si cu cel mai adanc respect, va chemam si va imploram, cu intelegerea si sensibilitatea voastra pastorala caracteristica, sa luati aceasta chestiune extrem de grava in mana si sa nu acceptati documentul [de la Balamand], si in general sa actionati in toate caile cu putinta spre a impiedica urmarile nedorite pe care le va avea asupra unitatii pan-Ortodoxe, daca cumva unele Biserici il vor adopta.
Mai mult, cerem rugaciunile voastre sfinte si ascultatoare de Dumnezeu ca si noi, smeritii locuitori si monahi ai Sfantului Munte, in vremea aceasta de confuzie duhovniceasca, compromis, secularizare si scadere a acuitatii noastre doctrinare, sa ramanem credinciosi pana la moarte catre ceea ce ne-a fost inmanat de Sfintii nostri Parinti ca un dreptar al invataturii (Rom. 6:17), indiferent care va fi pretul.
Cu cel mai adanc respect, ne închinăm sfintei voastre mâini drepte.
Semnat de: Toti reprezentantii si conducatorii celor douazeci de Sfinte Manastiri ale Sfantului Munte al Atonului
P.S. Aceasta scrisoare a fost trimisa si Bisericilor care au luat parte la dialogul teologic si sunt, prin urmare, interesate in mod direct, precum si celorlalte Biserici spre a le informa.
Este de folos si parcurgerea unei noi scrisori deschise de protest, tot a Sfintei Chinotite, de data aceasta din 1999:
http://ortodox0.tripod.com/id1.html
Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic 1999
SFANTA COMUNITATE A SFANTULUI MUNTE AL ATONULUI
Nr.ref.: F.2/7/639
Kareia, 11/24 mai 1999
Venerabilului si Prea-Fericitului
Patriarh Ecumenic
Bartolomeu
Fanar
Prea-Sfintite Parinte si Stapane,
Pentru inceput, va transmitem, cu adanc respect si evlavie, urarile noastre de fii, pentru Sfanta si Fericita Inviere a Dumnezeului celui Mare si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sporind astfel cinstea care este cuvenita si potrivita Prea-Fericirii Voastre.
Ne bucuram intru Domnul de bucuria invierii, impreuna cu toti cei ai Prea-Sfintei Biserici Ortodoxe, in pofida faptului ca aceasta bucurie este amestecata cu multa tristete datorata necazurilor nedrepte aduse asupra Serbiei de catre puterile Apusene cat si suferintei refugiatilor din Kosovo. Ne rugam ca Domnul nostru Inviat Iisus, Dumnezeul pacii si parinte al celor ce se roaga, sa daruiasca pace acestor oameni in suferinta.
Purcedem, prin urmare, cu tot respectul cuvenit, sa ne exprimam, de asemenea, nelinistea asupra anumitor chestiuni ce privesc sfanta si curata Credinta Ortodoxa, si care, in consecinta, influenteaza mantuirea noastra si mantuirea tuturor parintilor Sfantului Munte.
Fiind pe deplin constienti de responsabilitatea noastra asupra oilor cugetatoare ale Domnului nostru, ce cauta spre Republica Atonita, suntem profund indurerati de urmatoarele:
A
Prima neliniste este legata de discursul Vostru catre Delegatia Romano-Catolica, cu ocazia praznicului Sfantului Andrei, pe 30 noiembrie 1998.
Cu siguranta ca nu este intaia data cand sunt rostite astfel de cuvinte, cu prilejul unor asemenea praznuiri ale Constantinopolului si Romei; am dori sa stiti ca in astfel de prilejuri am fost intotdeauna profund intristati, ca de exemplu, in luna iunie a lui 1998, cand, la Roma, Inalt Prea-Sfintitul Mitropolit al Pergamului a vorbit de cei asa-zisi „doi plamani” prin care respira Biserica Soborniceasca a lui Hristos.
Totusi, in discursul Vostru catre delegatia papala din noiembrie, au fost exprimate anumite puncte de vedere, ce au fost cu desavarsire neasteptate de catre trupul credinciosilor Ortodocsi. Am fost extrem de mahniti si constiinta ni s-a cutremurat.
Tulburarea noastra a sporit si mai tare in urma intrebarilor ce ni s-au ridicat in fiecare zi de catre copiii nostri duhovnicesti si, in general, de catre Crestinii evlaviosi ce ne viziteaza si intreaba daca, intr-adevar, textul discursului Vostru exprima cugetul (phronema) Sfintei noastre Biserici. Faptul tinde sa ia dimensiuni tragice insa, cand vedem pe cei mai evlaviosi dintre credinciosii Ortodocsi plecand la grupari schismatice si facand astfel sa sangereze sfantul trup al Bisericii.
Stiti prea bine, Prea-Fericirea Voastra, ca nu este nimic mai dureros pentru un pastor decat risipirea acestora, oile lui Hristos.
Cum ar trebui sa le raspundem? Cum sa justificam ceva ce este de nejustificat? Cum se ne convingem pe noi insine si pe copiii nostri duhovnicesti ca cuvintele discursului Vostru sunt consecvente Credintei si Traditiei Ortodoxe, cand este vadit ca ele rastoarna Traditia Bisericii si supara constiinta Ortodocsilor?
Cum putem considera urmatoarele declaratii ca fiind consecvente Traditiei Ortodoxe? „Suntem obligati pentru aceasta… sa ne reconsideram politica, sa inlaturam fermentul invechit, sa devenim plamada noua…” si in alt loc, „Pocainta noastra asupra trecutului este absolut necesara.”
Suntem deci obligati, Prea Fericirea Voastra, sa reconsideram Traditia Sfintilor nostri, de la Fotie, Grigorie Palama si Marcu al Efesului, pana la Nicodim Aghioritul si Atanasie de Paros, ale caror lupte impotriva invataturilor heterodoxe ale Romei si a caror ramanere netagaduita in sfintele dogme si ethosul Ortodoxiei constituie mostenirea pe care ne-au lasat-o? Putem trece cu vederea cuvintele lui Grigorie Palama ca: „Marturisirea noastra (de credinta) este intarita in toate si este pentru noi o cununa de marire si nadejdea noastra care nu poate fi rusinata?” [1]
Este, deci, sfanta noastra Traditie „plamada veche” si trebuie ca acum se reconsideram acest cuget (phronema) si sa primim „noua plamada” a unei uniri false cu Roma, de vreme ce ea continua sa ramana heterodoxa? Si nu este descrierea aceluiasi Sfant Grigorie, a dogmelor eretice apusene, inca potrivita vremilor noastre: „Acestea sunt secretele adanci ale Satanei, tainele Celui Rau”? [2] – si cuvintele sale catre Apuseni: „Nu va vom primi nicicand in comuniune atata vreme cat marturisiti pe Duhul a fi si de la Fiul.”? [3]
Mai mult, cum putem indrepta pe potriva constiintei noastre urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Acei dintre parintii nostri de la care am mostenit despartirea aceasta au fost victimele nefericite ale sarpelui care este capul tuturor relelor; ei se gasesc deja in mainile lui Dumnezeu, dreptul judecator.”?
Potrivit Sfintilor Parinti, Papii Romei si reprezentantii lor sunt adevarata cauza a schismei Apusului de la Biserica Soborniceasca (Katholike) Ortodoxa. Prea-Fericirea Voastra, cunoasteti ca Sfantul Marcu a spus literal: „Caci ei au dat pricina schismei, in mod vadit purtand adaugirea… Ne-am rupt mai inainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca avand un cuget (phronema) nepotrivit si necuvios si ca facand adaugirea, in mod irational. Prin urmare, ne-am intors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” [4]. Si in secolul nostru, Sfantul Nectarie scria: „De acum inainte despartirea Bisericilor a inceput, si s-a indeplinit pe de-a-ntregul sub Fotie, de vreme ce Biserica era in primejdie sa se departeze de la Una, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica spre a deveni o Biserica a Romei, sau mai degraba o Biserica papistasa, ne mai profesand dogmele sfintilor Apostoli, ci cele ale papilor.” [5]
Si acesti oameni, fiind pricinile schismei, sunt acum in mainile lui Dumnezeu, dreptul judecator.
Dar este cu putinta ca sfintii Parinti, care cu dreptate au taiat Roma eretica de la trupul Bisericii, asa precum o persoana si-ar amputa o parte incurabila a trupului, si au prins la loc camasa fara de cusatura a lui Hristos – este cu putinta ca ei sa fie „victime nefericite ale sarpelui, capul tuturor relelor”? Ce Crestin Ortodox nu poate decat sa se mahneasca doar auzind vorbele acestea?
Si cum putem atunci primi urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Intrucat fiecare dintre Biserici o recunoaste pe cealalta ca fiind depozitara a harului divin, capabila de a darui mantuire, … incercarea de a rupe credinciosi de la una si a-i adauga la cealalta este cu neputinta”?
Am incetat deci sa credem ca doar Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica?
Ne intoarcem la eclesiologia neortodoxa a documentului de la Balamand, de care Voi insiva ati recunoscut in fata ziaristilor austrieci, ca nu a fost acceptat de nici o Biserica Ortodoxa, mai putin Biserica Romaniei, si care, precum stiti, a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei si respins de catre Sfanta noastra Comunitate si de catre multi episcopi si teologi ca fiind neortodox?
Dar chiar daca cineva ar interpreta declaratia de mai sus ca fiind impotriva prozelitismului Romei prin Uniatism, formularea sa neaga Bisericii Ortodoxe dreptul de a se considera pe sine singura Biserica adevarata.
Condamnam atunci Unia doar pentru ca actiunile ei submina teoria „bisericilor surori” si recunoasterea Romei ca Biserica deplina a lui Hristos care se ridica din aceasta teorie? Nu condamnam Unia pentru ca a fost vrajmasul perfid al Ortodocsilor vreme de secole si pentru ca este cu neputinta, potrivit eclesiologiei Ortodoxe, ca insasi existenta gruparilor Uniate sa fie acceptata?
Cum putem accepta ca fiind consecventa eclesiologiei Ortodoxe declaratia ca „fiecare Biserica locala nu este o competitoare a celorlalte Biserici locale, ci de un trup ce ele…” cand este cu desavarsire imposibil a considera Roma heterodoxa ca fiind una din prea-sfintele Biserici Ortodoxe Locale si acelasi trup cu ele?
In cele din urma, cum putem fi altcumva decat adanc raniti de incheierea cuvantarii: „Fie ca Domnul sa ne invredniceasca a vedea invierea unitatii Bisericii Sale celei Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca” cand prin aceasta declaratie se da impresia ca din vremea schismei cu Roma, Biserica Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca a incetat sa existe, incat noi trebuie sa ne rugam astazi pentru „invierea” sa? Cu alte cuvinte, nu am fost nascuti intru, botezati, si savarsiti in imbratisarea Uneia Sfinte Sobornicesti Biserici, ci asteptand invierea sa? Este atunci credinta noastra in desert? Ne stingem intru inexistenta?
Am vrea sa credem ca nu ati scris Voi insiva acest discurs, si ca nu exprima gandurile Voastre prezente. Ne mangaiem cu ideea ca din condeiul vreunui campion al gandirii ecumeniste a fost pus laolalta discursul Vostru si ca din cauza multelor si diferitelor indatoriri, de inteles, pe care le aveti, nu ati putut aprecia semnificatia sa pentru Credinta Ortodoxa si constiinta poporului evlavios al Bisericii.
Totusi, in fata unor oameni ca acestia va avea loc vizita Voastra din Grecia. Cei mai evlaviosi dintre clerici si mireni cunosc deja continutul discursului Vostru, fiind publicat intr-un articol de pe prima pagina a ziarului “Ekklestiastike Aletheia” (15-12-1998); nu este deloc usor pentru ei sa-si impace constiinta Ortodoxa cu cuvintele discursului Vostru.
Consideram imperativ, Prea Fericirea Voastra, ca sa faceti anumite lamuriri ce sunt necesare: sa imprastie parerea ca aceste cuvinte, cel mai probabil rostite fara a le acorda atentia potrivita, exprima cugetul (phronema) Vostru; sa-i linisteasca pe cei a caror constiinta a fost scandalizata; sa bucure oamenii evlaviosi, ce considera profesarea Credintei Ortodoxe drept o chezasie sigura a mantuirii si cel mai mare dintre darurile Sfantului Dumnezeului nostru. Este o Credinta pe care Biserica a pastrat-o cu multe jertfe ale Sfintilor Parinti, impotriva fiecarui atac eretic, pentru a fi calea catre adevarata cunoastere a lui Dumnezeu [6]. Este o Credinta pe care ei simt ca sunt in primejdie sa o piarda din cauza unor tendinte teologice neintelepte, precum sunt cele exprimate in cuvantarea de mai sus, adresata delegatiei papale.
Nadajduim, Prea Fericirea Voastra, in sosirea unui suflu de mangaiere pe cat de curand dinspre dealurile Marii Maici Biserica lui Hristos catre vaile plangerii, care au ajuns inimile noastre, precum am spus si scris mai sus, si primejdia pe care o reprezinta pentru unitatea prea sfintei noastre Biserici.
B
Suntem de asemenea indurerati si suferim din cauza existentei rugaciunilor comune pan-religioase, a caror natura sincretista este vadita. Incepand cu intaia dintre aceste rugaciuni in comun, ce s-a tinut in Assisi (1986), aceste spectacole pan-religioase nu au incetat sa fie celebrate anual, atingand dimensiuni dureroase pentru Ortodocsi in timpul celei de 12-a rugaciuni comune pan-religioase, din 30 august 1998, in Romania. De ce trebuie noi Ortodocsii sa fim tarati in astfel de rugaciuni in comun de catre agentii Romano-Catolici
ce le planuiesc, de vreme ce scopurile lor sunt sa slujeasca pretentiilor papale pentru, cel putin, conducerea spirituala a Europei?
Pe langa aceasta, rugaciunile in comun, asa cum se practica ele, stau in mod limpede impotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii. Cu siguranta ca nu ati participat personal in astfel de rugaciuni in comun, dar Ierarhi Ortodocsi si, intr-adevar, Capi ai Bisericilor au facut-o. In
Romania, nuntiul (cardinalul) papal impreuna cu Patriarhul au binecuvantat o adunare mixta de credinciosi Romano-Catolici, Uniati si Ortodocsi.
Rugaciunea in comun din Romania deschide Kerkoporta [7] prin care Biserica Ortodoxa se va gasi in primejdia captivitatii spirituale. Prea Fericitul Intai Statator al Bisericii Romaniei este prea slab, se pare, pentru a se opune politicii conducatorilor natiei sale ce se pregatesc spre a se deschide catre Apus; in acest context, a avut loc de curand o vizita oficiala a Papei la un popor ortodox, pentru prima oara in istorie.
Sufera ei de uitare cand este vorba de crimele comise de Uniati impotriva Ortodocsilor, vreme de secole? Vom accepta acum de facto existenta si activitatile gruparilor Uniate?
De altfel, de vreme ce se pare ca nu exista vreo sansa ca Crestinii heterodocsi sa isi paraseasca dogmele eretice si invataturile nebiblice, carui scop ii slujesc rugaciunile in comun, in afara de erodarea sensibilitatii Ortodocsilor si crearea unei convergente sincretiste?
In cele din urma, cum putem justifica rugaciunea in comun cu heterodocsii? Oare reprezentantii Ortodocsi care iau parte la aceste rugaciuni in comun recunosc faptul ca restul heterodocsilor precum si cei de alte religii Il slavesc si se inchina lui Dumnezeu asa cum se cuvine? Nu este o astfel de pozitie opusa sfintei Evanghelii si, astfel, huleste impotriva Duhului Sfant?
Am dori sa recomandam cu respect atentiei Voastre interdictia rugaciunilor in comun cu heterodocsii si, desigur, cu religiile ne-Crestine printr-o hotarare pan-ortodoxa, intrucat aceasta rugaciune in comun sta impotriva poruncilor Vechiului si Noului Testament, precum si a Sfintelor Canoane, de vreme ce ei pregatesc calea pentru religia universala numita “New Age” care tagaduieste unicitatea mantuirii prin Domnul Nostru Iisus Hristos
C
Publicarea periodicului „Dumnezeu & Religie”, al carui cuprins slujeste sincretismul pan-religios, ne-a provocat mare intristare. In pofida asigurarilor primite din partea editorilor periodicului ca telurile sale nu sunt sincretismul, sunt promovate puncte de vedere ce ignora unicitatea mantuirii omului intru Hristos si in Biserica Ortodoxa, sub masca unei abordari religioase a subiectelor la zi. Daca nu ar fi fost indeajuns, periodicul promoveaza descrieri ce sunt jignitoare si injurioase pentru Atot-sfanta persoana a Domnului Iisus Hristos.
Cand este considerata din aceasta perspectiva, sustinerea unui astfel de periodic, asa cum este exprimata in scrisorile de salutare scrise de anumite figuri ecleziastice, creeaza primejdia extrem de mare ca Ortodocsii sa fie inselati in a crede ca acesta este un periodic de cuget (phronema) Ortodox.
Am fost indeosebi indurerati de acordarea unei binecuvantari a Voastre acestei publicatii, precum si de publicarea unui interviu special, care a fost folosit drept un semn puternic ca sunteti de acord cu politica editoriala a periodicului.
Dorim sa cunoasteti, Prea Fericirea Voastra, ca nutrim evlavie fata de prea venerabila Voastra persoana si de institutia Patriarhiei Ecumenice, asa cum a fost stabilita de traditia Bisericii Ortodoxe si de istoria poporului nostru mucenic.
Pentru aceasta, durerea noastra devine si mai mare cand vedem, in acest periodic, langa fotografia Voastra, reclame cu imaginile unor femei semi-dezbracate si alte scene ce sunt nepotrivite cu sfintenia preotiei si a arhieriei Voastre.
Parerea noastra este ca editorii acestui periodic, in vreme ce simuleaza obiectivitatea, tintesc sa deprecieze Credinta Ortodoxa asezand-o printre alte religii, false, asa cum reiese din articolele alaturate. Mesaje precum, de exemplu: „Religia: jertfa pe altarul zeilor” – cu juxtapunerea a diverse simboluri religioase langa Crucea Crestina; „Dumnezeu e pretutindeni” – insemnand, in toate religiile; „Eu nu gandesc, EU CRED” – evident, in cartile asupra Islamului, Iudaismului, Budismului, la care li se face publicitate – dovedesc adevarul afirmatiei noastre.
Pe langa acestea, prezentarea „obiectiva” a unor probleme morale si sociale grave slabeste pozitia predominanta a autenticei invataturi etice crestine ortodoxe. Spre exemplu, fraza pe care o propun: „stabilirea unor standarde ar fi un act rational de caritate” – e vorba de eutanasie – este echivalenta cel putin cu un mesaj subconstient in favoarea eutanasiei.
Dupa parerea noastra, chiar si unii dintre acei ce pretind a profesa o perspectiva Ortodoxa dau gres in a exprima pe deplin adevarate pozitii Ortodoxe.
Pentru aceasta subminare a sfintei Credinte Ortodoxe, nu doar plangem, ci si ne simtim plini de o dreapta manie.
Prea-Fericirea Voastra, cu durere am alcatuit aceste randuri. Vedem ca duh insidios de delasare predomina in lume, ale carui roade sunt tulburatoarele fapte mai inainte mentionate.
Sensibilitatea Ortodocsilor in ceea ce priveste adevarata Credinta se erodeaza pe zi ce trece, urmand aceeasi cale cu declinul moralei Evangheliei si sporirea in dragostea de sine si aroganta omeneasca.
Care va fi iesirea?
Noi, Ortodocsii, avem nevoie de o trezire duhovniceasca in vederea conditiilor vitrege actuale, ca sa putem intelege „care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si acceptabil si desavarsit.” [8]
Navalirea inspaimantatoare a barbarilor zilelor noastre asupra fratilor nostri intru credinta, poporul sarb, este poate legata de aceste lucruri. O a Cincea Cruciada se dezvaluie chiar in fata ochilor nostri, al carei tel este o noua cucerire a neamurilor Ortodoxe. Poate este un semn pentru a ne trezi si intelege ca Domnul ne cere sa ne pastram curati de neleguirea care este sincretismul? Avem altceva mai sigur decat cuvantul Apostolului: „caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? De aceea: Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul” [9], incat prea-sfanta Credinta Ortodoxa sa poata rezista fara inovatii drept marturie lor si neamurilor, ca o chemare mantuitoare tuturor?
Ca niste fii inaintem aceste nelinisti ale noastre, increzandu-ne ca nu Veti trece cu vederea glasul rugamintilor noastre, ci veti pleca o ureche intelegatoare catre ele si veti darui mare mangaiere inimilor noastre si intregii Biserici, care este zugravita potrivit in Sfanta Carte a Apocalipsei ca o femeie ce zboara in pustie, urmarita de Balaurul ce cauta sa o inece si face razboi cu ceilalti din semintia ei, asupra celor ce tin poruncile lui Dumnezeu si poarta marturia lui Iisus. [10]
Avand acestea in minte, sarutam sfanta Mana Dreapta a Inalt Prea-Fericirii Voastre si cerem binecuvantarea Voastra Patriarhala si Parinteasca, ramanand ai Vostri cu adanca consideratie si tot respectul cuvenit.
[Semneaza]
—Toti Reprezentantii Sinaxei comune si Egumenii celor douazeci Sfinte Manastiri ale Sfantului Munte al Atonului.
———————————————————————
1. Sf. Grigorie Palama, Peri tes ekporeuseos tou Agiou Pneumatos [Despre purcederea Sfantului Duh], E.P.E. [Parinti Greci ai Bisericii], Volumul I, p. 180
2. ibid., p. 74
3. ibid., p. 74
4. Sf. Marcu al Efesului, Enciclica catre Crestinii Ortodocsi de pe tot Pamantul si Insulele
5. Sf. Nectarie al Pentapolei, Studiu istoric al cauzelor Schismei
6. ref. Ioan 17:3
7. nota traducatorului: poarta lasata deschisa la 29 mai 1453, prin care turcii au capatat acces spre pradarea Constantinopolului
8. Romani 12:2
9. II Corinteni 6:14-17
10. Apocalipsa 12:13-17
@Daniel Popescu,
Si deci, dupa tine, Biserica ortodoxa nu are nimic de-a face cu separarile confesionale, asadar o putem regasi si la catolici, protestanti?? 😯 😯
Da, probabil pentru domnia sa ortodoxia este o simpla “confesiune”, iar deosebirile “confesionale” sunt neglijabile, de ordin mai degraba istoric, cultural, etc. Asa se invata in noua teologie…
pot intelege ca pe noi ne deranjeaza prezenta IPS Serafim acolo, ca ceea ce spune IPS acolo seamana cu viziunea ecumenista standard. daca seamana, sa nu ne grabim totusi sa spunem ca “tine de”, ca nu-i totuna. prezumtia de nevinovatie.
eu cred in IPS Serafim , pentru ca mesajul lui este reveniti la credinta ortodoxa,cea pe care ortodocsii o marturisim de doua mii de ani, marturisita in mileniul unu si de voi impreuna cu noi. reveniti la Biserica ortodoxa, Biserica Una, la ortodoxie. IPS Serafim e acolo, printre lupi, sa le spuna asta. il doare ca s-au separat si ca e atat de greu,de delicat sa revina.
e printre lupi asumandu-si riscurile de a fi sfasiat inclusiv de ai sai, nu numai de lupi.
(pentru cine are dubii- e mai bine sa fie intrebat direct si vazut raspunsul, decat sa-l avem ca vinovat de tradare, fara clarificarile pe care doar IPS sa le poate aduce celor ce au dubii.)
Nu ne lăsa Doamne Iisuse
S’alunecăm în rătăcire,
Urmând pe-acei ce-n duh eretic
Ne cer prin umanism unire.
Pe cei ce socotesc iubire
Doar împlinirea omenească,
Prin trai îmbelşugat şi drepturi
Care-au închis calea cerească.
Să nu-i urmăm pe umaniştii,
Ce-n glas şi strai duhovnicesc,
Se sârguiesc ca să zidească,
Prin Tine raiul pământesc.
Pe cei care numesc biserici
Pe cei ce nu mai sunt lumini,
Care-n reforme-au stricat legea
Dar se socot a fi creştini.
Să nu-i urmăm pe-aceia care
Se folosesc de ce ne-ai spus,
Spre-a ne uni în chip ertic
Cu înşelarea din apus.
Pe cei ce azi nu mai au frica
Că fac păcat în Duhul sfânt,
Şi ne’agiornează mediatic
Duhovnicia pe pământ.
Dă-ne puterea nevoinţei
Să dorim slăvile cereşti,
Nu doar trăirea umanistă
Şi bunăstările lumeşti.
Că n-ai venit să aduci lumii
Doar împlinirea omenească
Printr-o morală şi-o trăire
Ce nu au cum să ne sfinţească.
Nu ai venit să faci umanul
Un cult spre’un bine pe pământ,
Ci să ne dai şi invierea,
Şi tainele prin Duhul Sfânt.
Să ne dai şansa mântuirii
Şi’mpărăţiile cereşti
Nu-n umanismul fără viaţă
Ci-n legile Dumnezeieşti.
Nu’n împlinirea unor pofte
-Numite drepturi omeneşti-
Ce strică legile divine
Şi căile duhovniceşti.
A unor drepturi invocate
De necurata lor iubire
Care răpesc şi libertatea
Şi dreptul sfânt la mântuire.
Că mulţi sunt cei care – prin vorbe-
S-arată vrednici şi smeriţi
Dar nu trăesc concret unirea
În duhul sfinţilor părinţi.
Care ne cântă nu din flaut
Un dulce viers duhovnicesc,
Ci cum spunea un sfânt ,, DIN DRÂMBĂ’’
Cântări ce-n suflet pustiesc.
@cn:
Astfel de precizari, avand in vedere precizarile facute in mod explicit, subliniate special in postare si extinse apoi intr-un comentariu:
si dupa ce s-a aratat ca ce face IPS Serafim nu are nicio legatura cu niciun fel de ”deranj”, …frizeaza aproape lipsa de bun simt. E imposibil sa explicam la fiecare postare motivatiile, implicatiile pentru care dam un material sau altul, si chiar daca o facem, sa se treaca cu vederea. Nu agream discutiile autiste si nici nu avem timp de asa ceva. Iertare!
@ admin
cred ca trebuia sa spun ca l-am cunoscut si eu pe IPS Serafim, intr-o biserica mica, era langa mine unul din cei ce l-au ingrijit pe Valeriu Gafencu la Targu Ocna, care mi-a spus “acest om are rugaciunea inimii”. iertati.
@ Daniel Popescu
Adevarata Biserica este intr-adevar Trupul Lui Hristos. Dar acest Trup este o realitate duhovniceasca;iar daca e sa fim seriosi ar trebui sa recunoastem ca numai Hristos stie (absolut neindoielnic) cine face parte deja din acest Trup. Adevarata BISERICA ORTODOXA nu are nimic de-a face cu separarile care se fac pe criterii pur exterioare (institutionale, confesionale, etc.)
Suntem de acord in privinta: Adevarata Biserica este intr-adevar Trupul Lui Hristos . Dar Hristos intrupandu-Se, “a luat nu doar duh si suflet omenesc, ci SI TRUP omenesc” (Jean-Claude Larchet). Prin aceasta a dat posibilitatea ca si trupul omului sa se sfinteasca, iar omul sa participe deplin (cu trupul si cu sufletul) la invierea cea de obste.
Prin Sfanta Impartasanie credinciosii primesc propriul Trupul si propriul Sange al lui Hristos, si aici Trupul primit nu este o “realitate duhovniceasca”. Astfel ei devein in mod real, si tainic, madulare ale lui Hristos, si chiar madulare unii altora. Toti crestinii formeaza astfel un singur trup, care apartine lui Hristos, al carui cap El este.
Ori, stim foarte bine ca ortodocsii, catolicii si protestantii, nu ne impartasim cu totii cu ACELASI Trup si nici macar in acelasi mod. Si daca nu este vorba de acelasi trup (chiar daca sa zicem ca este denumit la fel), inseamna ca nu este vorba nici de aceiasi Persoana. Hristos fiind “Calea, Adevarul si Viata”, nu avem deci, nici aceasi cale, nici acelasi adevar si nici aceiasi viata. Prin urmare de aici se vadeste foarte clar ca nu facem cu totii parte din ACELASI Trup, nu facem parte din aceeasi Biserica.
Pe de alta parte, eu fiind in Biserica Ortododoxa nu pot sa spun ca nu fac parte din trupul lui Hristos, pe motiv ca, de fapt, doar El stie. Eu nu pot sa ma indoiesc de acest lucru, ci stiu sigur ca fac parte. Ca sunt mladita uscata care se va arunca in foc, sau nu, asta da, El stie, dar pana atunci mai trecem prin judecata.
Adevarata Biserica ortodoxa este si catolica, in schimb Biserica Catolica nu este si ortodoxa. Iar Bisericile nu pot fi privite doar ca institutii. Biserica este o institutie teandrica, divino-umana, intemeiata de Hristos. Atributele bisericii sunt: una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Dar de aici putem sa ne extindem din nou, cu alte si alte explicatii. Iertare!