Ce au spus parintii Paisie Aghioritul, Porfirie, Sofronie Saharov si Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRANSPLANTUL DE ORGANE

22-10-2012 10 minute Sublinieri

Un punct de vedere ortodox care considera ca omul aflat in MOARTE CEREBRALA este VIU, iar prelevarea organelor sale este ASASINAT

paisie

 

Despre transplantul de organe umane

”Si in aceasta chestiune, si indeosebi asupra aspectului “mortii cerebrale si a organelor recoltate de la cadavre”, parerile divergente si nelinistile credinciosilor erau mai putin tensionate acum mai bine de zece ani – cand Staretul se afla printre noi – decat astazi. Aceasta este cauza pentru care marturiile despre pozitia lui in aceasta problema sunt putine. De aceea, ne-am gandit initial sa nu includem problema transplanturilor in aceasta marturie a noastra. Insa urmatoarele motive ne-au obligat sa ne razgandim:

1. Confruntarile dure dintre adversarii acestor practici – ajungandu-se pana la lansarea directa sau indirecta de cuvinte grele -, dar si incercarea impunerii unei parti asupra celeilalte, prin masuri de forta – sau printr-o superioritate numerica – si nu pe baza de argumente veridice.[13]

2. Observatia foarte corecta din expunerea mitropolitului Ierotei: “Deoarece viata Bisericii este determinata de lucrarea sfintilor si fiindca Biserica inainteaza in istorie cu pasii sfintilor, de aceea ne vom astepta la astfel de reactii ale oamenilor sfinti pentru a oferi o cale de abordare a problemei transplanturilor“. Cu putin mai inainte mitropolitul deja prezentase o atitudine defavorabila pentru chestiunea in cauza a unui “om indumnezeit contemporan”. De asemenea, vom vedea mai jos ca si fericitul staret Porfirie avea aceeasi pozitie negativa cu cea a Parintelui Paisie.

3. Dar motivul cel mai important este interpretarea gresita – credem ca a fost facuta in mod inconstient – a urmatoarei fraze a Staretului:Ceea ce imi spune inima mea este sa iau cutitul, sa o tai bucatele, sa o impart lumii si apoi sa mor” [14]. Desi e foarte clar ca fraza a fost spusa in sens metaforic – si cum ar fi fost posibil ca ea sa aibe sens literal? -, ea a fost interpretata de unii in mod gresit si legata de problematica “mortii cerebrale” si de sinucidere-autosacrificare. Adica, i se atribuie Staretului tocmai pozitia contrara fata de acest subiect decat aceea pe care el o invata, o aplica si in care credea. Intrucat exista o diferenta enorma intre “Inima mea imi spune sa iau cutitul si sa o tai..“, adica “Sunt dispus, doresc, sunt gata, tanjesc – daca vreti – sa mor de dragul fratilor mei” si “Iau cutitul si o tai“, adica “Ma sinucit – ma autosacrfic“. [15]

Prima dorinta, fericitul Staret o considera ca fiind cea mai inalta treapta a dragostei, iar a doua, ca o interventie neingaduita care se opune lucrarii creatoare a lui Dumnezeu. De aceea, pe a doua nici macar nu i-a trecut prin minte s-o savarseasca. Dimpotriva, toata viata sa, din tinerete pana la adormirea sa, a fost caracterizata de cea dintai – ca soldat, inlocuind pe altii in incursiuni de razboi periculoase sau primejduindu-se, pentru a-i salva pe altii din mainile dusmanului, desi, omeneste vorbind, existau foarte putine sanse de salvare; ca monah, storcandu-si pana si ultima picatura de vlaga, la inceput prin ascultarea pana la sange, iar apoi consoland si ajutand pe cei indurerati; ca rugator ascultat de Dumnezeu, luand de la fratele suferind boala incurabila a cancrului: si, mai presus de toate, ca unul ce-i iubea pe toti, dorind sa fie osandit el insusi, dupa spusa Apostolului Pavel, “in locul fratilor sai” (vezi Rom. 9, 3).

Dupa introducerea de pana acum, ampla, dar necesara, dupa parerea noastra, adaugam o marturie autentica despre pozitia Staretului in aceasta problema:

Gheorge Mihalis din Ioanina, cu binecuvnatarea Staretului Paisie, a donat fiului sau Demostene un rinichi. Vazand ca transplantul nu a reusit, tatal copilului a cerut binecuvantarea de la Stret sa i-l doneze si pe celalalt. Dar Parintele Paisie nu l-a lasat, ci i-a spus:

Nu, aceasta nu este ingaduit. Dumnezeu te vrea pe tine si pe Demostene asa cum sunteti.

O alta marturie vrednica de crezare despre pozitia Staretului Paisie fata de acest subiect este si urmatoarea:

Cuviosul ieromonah si duhovnic Grigorie de la Sfantul Munte, unul dintre ucenicii apropiati ai Staretului Paisie, l-a intrebat odata pe acesta despre chestiunea transplanturilor si problemele care se ivesc de aici. Staretul, raspunzand a ingaduit, pe de o parte, transplantul unuia dintre organele gemene [16], dar a exclus categoric scoaterea si transplantarea organelor necesare pentru supravietuire indiferent de caz [17], de vreme ce prin aceasta se pricinuieste omorarea donatorului. Pentru intarirea pozitiei sale a folosit urmatoarele doua argumente:

Primul este ca transplantul constituie o interventie neingaduita, facuta impotriva lucrarii creatoare a lui Dumnezeu, care, pe de o parte, omoara pe donator, iar pe de alta, creaza sentimentul plin de mandrie ca “a dat viata” primitorului.

Al doilea este acela ca aceasta procedura va fi cauza nascocirii de noi moduri de a-i omori pe bolnavi pentru a le lua organele.

Credem ca fericitul Staret, care era plin de luminarea Duhului Sfant si de darul discernamantului, prin pozitia sa de mai sus, a dat un raspuns limpede tuturor sustinatorilor transplanturilor luate de la cei aflati in “moarte cerebrala”.

Intrucat:

I. Staretul il considera viu si pe cel “mort cerebral” (de vreme ce scoaterea organelor necesare supravieturii el o caracterizeaza ca ucidere a donatorului).

II. Raspunde (prin primul argument) tuturor celor care, siliti de pozitiile teologice si medicale contrare, au “depasit”, chipurile, problema (respectiv daca cel “mort cerbral” este viu sau mort din punct de vedere biologic) – pe care o si numesc scolasticism apusean (!) – si scot in evidenta in schimb asa-numita “dragoste” si “jertfa” a “celui mort cerebral (care, in realitate sunt inconstiente si inexistente sau mai degraba identice cu eutanasia si, asa cum le numeste Staretul,interventie neingaduita impotriva lucrarii creatoare a lui Dumnezeu“).

III. Prevede (prin al doilea argument) ca aceasta parctica (a transplanturilor facute cu organe luate de la “morti cerebral”) va constitui un inceput nefarsit si un motiv pentru inventarea unor noi moduri de a-i ucide pe oameni pentru a le lua organele (de pilda, de la bolnavii care se afla permanent intr-o stare “vegetativa”, de la nou-nascutii fara creier, prin legalizarea eutanasiei si altele).

De asemenea, am vrea sa spunem ca Staretul Paisie considera “donarea” organelor dupa moarte lipsita de valoare morala autentica. Astfel, cand un important om de stat s-a declarat donator de organe, Parintele Paisie a considerat aceasta o fapta lipsita de demnitate.

In incheiere, va trebui sa adaugam ca, potrivit marturiei ieromonahului mai sus-amintit, si fericitul Staret Porfirie avea aceeeasi pozitie ca Parintele Paisie in chestiunea transplantului.

Note:

“[13] Fireste ca avem in vedere cartea “Biserica si transplanturile“, elaborata de Comisia Sinodala Speciala pentur Bioetica, dar, dincolo de contradictiile care exista in ea, se observa adesea si o vadita retinere, o diferentiere si uneori chiar opozitie fata de pozitiile de baza ale Comisiei fata de etica transplanturilor, pe care Sfantul Sinod le-a si adoptat in prima faza, nu insa ca o pozitie oficiala finala ci ca “un punct de vedere” si atitudine a Bisericii. Credem ca dintre textele cuprinse in cartea mai sus amintita o deosebita greutate are expunerea Preasfintitului Ierotei, Mitropolit de Nafpactos, facuta in Sfantul Sinod.

Desi initial mitropolitul a caracterizat textul Comisiei drept “uimitor”, din expunerea sa reiese exact contrariul. (Apreciem ca este vorba de o tactica a mitropolitului, pe care el a aplicat-o si in alte cazuri, – de pilda in cazul discutiei legata de citirea rugaciunilor liturgice in auzul credinciosilor, in problema primirii Papei de catre Biserica Greciei -, prin care isi exprima opozitia cu smerenie si cu politetea ce-l caracterizeaza).

Din expunerea sa, semnalam cele ce urmeaza:

a) Mitropolitul Ierotei pune problema transplanturilor la modul general (adica, nu numai a organelor prelevate de la cadavre). Si aceasta din urmatoarele motive:

(1) Experienta unui om indumnezeit contemporan. Din context ne dam seama ca este vorba de fericitul staret Sofronie Saharov. Exista, de altfel, informatia ca acesta a declarat fara ocolisuri: Nici nu dau organe, nici nu primesc“.

(2) Considera ca “multi sfinti contemporani care au o comuniune vie cu Hristos” ar aborda la fel aceasta problema.

b) Problema devine si mai acuta in cazul donatorilor aflati in “moarte cerebrala“:

(1) Subliniaza divergentele dintre medici in jurul intrebarii: cand survine moartea.

(2) Este de acord cu urmatoarea constatare:

Chiar si atunci cand unele organe functioneaza, ajutate de actiuni exterioare, sufletul continua sa actioneze in om, de vreme ce el este activ in alte organe sanatoase ale trupului. In tot cazul, cat timp mintea omului se afla in trup, chiar daca organele trupului functioneaza deficitar – e posibil ca functia mentala, memoria sau poate chiar si simturile sa nu activeze -, dar de vreme ce inima functioneaza, inseamna ca actiunea mentala a omului functioneaza.

Aceasta inseamna ca atunci e posibil ca omul sa nu aiba perceptia lumii inconjuratoare, sa nu gandeasca, sa nu simta sau se perceapa foarte slab, dar sufletul exista si poate avea comuniune cu Dumnezeu. Si, desigur, daca unul ca acesta s-a obisnuit in viata sa se roage, atunci energia lui mentala se afla in mare tensiune, adica omul are rugaciunea neincetata“.

(3) Pune cateva intrebari esentiale:

Cum intervenim violent asupra unui om, caruia nu-i lucreaza cateva functii cerebrale, dar a carui inima functioneaza si sufletul exista inca in el, deci omul simte?

Nu cumva separarea violenta a sufletului de trup o facem inca si mai violenta, sporind astfel durerea sufletului, atunci cand luam organe din trupul omului ce inca mai traieste?

Nu cumva stam insensibili in fata celui ce trage sa moara si nu cumva aratam lipsa de respect pentru laturile personale cele mai cutremuratoare ale vietii lui?

Nu cumva adoptarea unor optiuni dure, chiar si pentru prelungirea vietii unui alt om, este inteleasa ca un act violent si ca o forma originala de asasinat?

(4) Mitropolitul sustine cu tarie ca

Biserica trebuie sa-si manifeste opozitia fata de cazurile care presupun uciderea donatorilor prin prelevarea organelor“.

In afara de mitropolit, nu se mai da cuvantul nici unuia dintre nenumaratii opozanti inversunati, atat din lumea teologica, cat si din cea medicala. Dintre cei pe care ni-i amintim, din putina noastra preocupare cu acest subiect, ii mentionam din prima categorie pe: parintele Teoclit Dionisiatul, Pr. Stelian Karpatiul (care marturiseste si despre pozitia negativa a Mitropolitului Antim al Alexandropolei – acum am Tesalonicului – in Stratigopulos, profesorul Ioan Kornarakis si altii. Din cea de-a doua, profesorii de medicina: Constantin Karakatanis si Emanuil Panagopulos, sustinuti de destui “colegi valorosi de-ai lor, profesori universitari” (potrivit marturiei Prea Fericitului Arhiepiscop Hristodul).

[14] Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan“, Ed. Evanghelisoms, 2003, pag. 19.

[15] Credem ca cei care invoca argumentele sfintilor si texte patristice pentru a-si consolida pozitia nu sunt atenti tocmai la acest aspect. Astfel, atat dorinta puternica a Avvei Agaton de a-si da trupul sanatos si de a lua trupul leprosului, cat si dispozitia galatenilor de a-si oferi ochii, daca era cu putinta, Apostolului Pavel – dincolo de faptul ca nu e vorba de jertfirea vietii, ci de jertfirea sanatatii si a unor madulare – raman ca o dorinta si o dispozitie.

De asemenea, a se vedea ca in tote textele promovate – chiar si in cel care este considerat cel mai convingator si mai incontestabil: “si noi datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati” (1 Ioan 3, 16) – se foloseste verbul “a pune”, iar nu “a jertfi”. Ceea ce se poate interpreta ca: “ofer, sunt dispus sa, imi pun viata in primejdie de dragul aproapelui; o incredintez in mainile lui Dumnezeu si voii Lui (Care, in desavarsita Sa intelepciune, poate sa primeasca sau nu jertfa mea sau, in Atotputernicia Sa, sa intervina in chip minunat, salvandui pe amandoi), iar nu ca: “jertfesc in mod ultimativ, uzurpand puterea dumnezeiasca si punandu-mi singur capat vietii“. [Si daca in mod sofistic se va observa ca donatorul nu isi pune singur capat vietii, ci o pune la dispozitia medicului, vom raspunde ca prin acest silogism pur si simplu se muta responsabilitatile, dar in acelasi timp nu numai ca medicul este scutit de vina, dar este silit sa devina sacrificator.]

In acord cu cele de mai sus, si Prea Fercitul Arhiepiscop Hristodul, cu ani in urma, in 1991, cand era mitropolit al Dimitriadei, admitea ca:

Se ingaduie scoaterea numai a unuia dintre organele gemene, ca sa nu fie pusa in primejdie viata donatorului si cu conditia ca organul ramas sa fie sanatos“.

Nici macar nu banuia ceva despre asa-zisa sinucidere-autosacrificare (!), care este permisa si elogiata in zilele noastre.

[16] Exista si alte doua-trei marturii, potrivit carora Staretul nu s-a impotrivit scoaterii unuia dintre organele gemene (cum ar fi rinichiul sau ochiul), oferit de bunavoie de donatorul sanatos.

[17] Se intelege, desigur, in cazul “mortii cerebrale“, de vreme ce posibilitatea – sustinuta astazi de unii – oferirii unor astfel de organe (necesare supravietuirii) luate de la donatori sanatosi (aceasta este sinuciderea-autosacrificare) era in urma cu cincisprezece ani (cam pe atunci s-a iscat aceasta disputa) irationala si nesustinuta de nimeni, si, prin urmare, interzicerea ei de la sine inteleasa. Caci nici pr. Grigorie nu putea sa intrebe despre organele necesare supravietuirii luate de la donatorii sanatosi, nici Staretul sa interzica ceva care de la sine era interzis. Asadar, interzicerea se referea exclusiv la cazurile aflati in “moarte cerebrala”.”

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor, Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Buc. 2006

***

Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Este menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile“, spune pr. Iulian Negru, consilier în cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, care ne-a răspuns la câteva întrebări legate de transplant şi de chirurgie estetică.

– Părinte consilier, este de acord Biserica cu transplantul de organe?

– Înainte de toate, vorbind despre transplant nu putem să nu ne gândim la suferinţa omului căzut şi, de aceea, e nevoie de o atitudine plină de sensibilitate şi respect faţă de el şi taina suferinţei lui. Sensul suferinţei este într-adevăr o taină a lui Dumnezeu, ascunsă chiar de cei care trec prin ea. De aceea, pentru mulţi, desluşirea, măcar în parte, a semnificaţiilor profunde ale suferinţei aduce multă răbdare, iar răbdarea, cum spune Scriptura, aduce curăţie.

Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea, datorită descoperirilor ştiinţifice şi dezvoltării instrumentelor tehnice necesare. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Se găseşte menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile. Aşadar, vedem că sfinţii taumaturgi ai Bisericii, deşi erau făcători de minuni, nu au ezitat să folosească metodele şi instrumentele tehnice, prelevând un membru de la o persoană care murise pentru a salva viaţa altcuiva care mai avea nădejde de a trăi. Astfel de practici bazate pe principiile sacralităţii vieţii au constituit o platformă pentru formularea de către Biserica Ortodoxă Română a unui punct de vedere oficial privind transplantul de organe.

Biserica noastră s-a pronunţat oficial asupra tuturor aspectelor legate de transplantul de organe în şedinţa Sfântului Sinod din 17 iunie 2004. Documentele care au stat la baza deciziei au fost întocmite de către Comisia Naţională de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române şi au respectat câteva principii generale, cum ar fi: fundamentarea acestei învăţături pe teologia Bisericii, grija Bisericii faţă de oameni, respect faţă de ştiinţa medicinii. Documentul nuanţează cele mai delicate aspecte legate de transplant şi arată că acesta este o procedură îngăduită de Biserică, dacă se ţine seama de anumite condiţii, de exemplu: să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei umane, chiar din momentul conceperii acesteia, să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale.

Biserica acceptă nu doar transplantul de la om la om, ci şi atunci când sunt prelevate ţesuturi sau chiar organe de la animale şi sunt tolerate de către corpul uman. Pentru că dacă animalele sunt folosite pentru hrana omului, atunci ele pot sluji şi în acest mod spre perpetuarea vieţii omului.

„Personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii“

– I-aţi sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori de organe din timpul vieţii?

Părintele Cleopa spunea adeseori că fapta este ca şi omul. Are suflet şi trup. Trupul e fapta în sine, iar sufletul este scopul cu care o facem. Dumnezeu Se uită mai ales la sufletul faptei, adică la scopul ei. Conform învăţăturii noastre de credinţă, dragostea faţă de cineva trece dincolo de mormânt. De aceea, putem să ne manifestăm dragostea şi sub forma donării unui organ sau unei părţi a acestuia, în scopul salvării vieţii celui apropiat al nostru, ameninţat cu moartea. Acest lucru este înduioşător, mai ales când e vorba de situaţia în care mama sau tata îşi donează un organ copilului său. Este ca şi o continuare a procesului început odată cu conceperea şi naşterea sa. Dacă i-a dat viaţa, cum să nu-i dea un mădular necesar menţinerii vieţii? De asemenea, donarea de sânge este un „transfer de viaţă“, care uneşte vieţile celor care oferă şi primesc sânge. Însă dacă scopul primar al acţiunii de transfer sau transplantare este agonisirea de câştig, atunci actul îşi pierde din semnificaţia sa altruistă şi generoasă.

Aşadar, scopul cu care se face actul de transplant este important şi decisiv. Acest lucru reiese chiar din legea nr. 2/8.01.1998, care reglementează transplatul de organe şi care menţionează: „prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (cap. I, alin. III).“

Referindu-mă la întrebare, eu personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii, în primul rând, pentru că nu aceasta este menirea trupului după moarte. Pe de altă parte, dacă acest lucru ar deveni o procedură obişnuită, de rutină, s-ar eroda foarte mult sentimentul de ajutorare a aproapelui. Totuşi, în mod excepţional, dacă un creştin cunoaşte o persoană care are nevoie disperată de ajutor, atunci ar putea lăsa „cu limbă de moarte“ ca un organ al său să fie prelevat şi donat.

– Legat de acest aspect poate apărea şi o astfel de întrebare: la Judecata de apoi ne prezentăm cu trupul pe care l-am primit de la Dumnezeu, cum va veni cineva în faţa lui Dumnezeu cu o parte din trupul altcuiva?

Sf. Scriptură afirmă lămurit că la Învierea cea de obşte trupurile noastre vor fi duhovniceşti, nestricăcioase, luminate, nemuritoare. Însuşi Mântuitorul vorbeşte despre aceste calităţi ale trupurilor noastre: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13, 43). De asemenea, Sf. Ap. Pavel spune:Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea“. (I Cor. 15, 50) Sf. Grigorie de Nisa, referindu-se la calitatea corpurilor omeneşti la Învierea de obşte, a afirmat că dacă acum pare că putem vedea sufletul prin trupurile oamenilor, la înviere vom vedea trupurile prin sufletele lor“. Cu alte cuvinte, trupurile vor fi transfigurate, spiritualizate şi vor avea calitatea nemuririi. De aceea, primordial nu va fi trupul, ci identitatea duhovnicească a persoanei umane.

Viaţa face faţa“

În ce situaţii îngăduie Biserica intervenţiile de chirurgie estetică? Cineva care are chipul deformat în urma unui accident poate apela la chirurgia estetică? Dar despre celelalte „înfrumuseţări“ cu ajutorul esteticianului ce ne puteţi spune?

În ce priveşte chirurgia estetică şi orice alt mijloc de înfrumuseţare a corpului, atitudinea Bisericii a fost întotdeauna fără echivoc: „Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară (Mt. 23, 26) Atunci când o persoană se îngrijeşte de cultivarea virtuţilor şi are inimă curată şi bună, atunci şi pe chipul ei se întipăresc calităţile lucrate în ascuns. Cum zicea şi părintele Teofil Părăian: „Viaţa face faţa!“ Feţele noastre spun povestea vieţii noastre. Când te-ai născut ai chipul dăruit de părinţi, dar când ai îmbătrânit ai chipul pe care ţi l-ai făcut singur.

Desigur, atunci când un accident desfigurează complet chipul cuiva, bărbat sau femeie, şi în felul acesta stârneşte ilaritate sau reacţii de respingere, atunci este firesc să se intervină chirurgical pentru redarea armoniei trăsăturilor fizice. Deci nu este vorba de faptul că cineva este nemulţumit de felul cum l-a creat Dumnezeu, ci de readucerea la normalitate a unui chip avut iniţial.

În genere, Biserica respinge orice intervenţie umană asupra condiţiei date de Dumnezeu cu scopul folosirii idolatre a corpului, în sensul obţinerii plăcerii sau altor foloase. Tot aşa când se intervine chirurgical asupra corpului, deşi s-ar putea folosi metode şi mijloace naturale, puse la dispoziţie de Biserică.


Categorii

IPS Hierotheos Vlachos, Parinti greci si athoniti, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva sanatatii, Sfantul Paisie Aghioritul, TRANSPLANT DE ORGANE

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Ce au spus parintii Paisie Aghioritul, Porfirie, Sofronie Saharov si Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRANSPLANTUL DE ORGANE

  1. Multumesc pentru informatii. Foarte binevenite.

    Referitor la IPS Hristodulos: ” Încrezător în şansa unui transplant de ficat la Miami, în Statele Unite, arhiepiscopul Hristodoulos a părăsit Clinica Areteio din Atena pe 20 iulie 2007. La Miami a aşteptat 50 de zile până i s-a găsit ficatul compatibil. La câteva ore după intrarea în operaţie însă s-a constatat extinderea metastazelor, fapt ce a făcut imposibilă realizarea transplantului.”

    http://www.basilica.ro/ro/stiri/hristodoulos_al_xix_lea_arhiepiscop_al_greciei_2514.html

  2. Eu sunt foarte entuziasmat de ideea transplantului de la morti. Oare de ce nu fac si medicii de azi acelasi lucru ca Sf. Cosma si Damian?? Chiar si pe bani. Ar fi ceva.
    Serios vorbind, mi se pare o afirmatie vecina cu hula ca Sfintii fara de arginti au facut transplant. De fapt, e vorba de o minune invedrata.
    Cel mai mare “transplant” din istorie a fost cel al Mantuitorului,prelungit de sfintii Sai, care plinesc “lipsurile necazurilor lui Hristos” in trupul lor, precum P. Paisie. Dar nu e vorba de donatie de trup, ci de duh, de viata. Poate de aceea nu este primit de multi. Pe cand “filantropii” de azi nu dau viata lor, ci trupurile celor loviti de soarta.

  3. @ un ieromonah1

    Se pare ca medicina face cercetari si avanseaza in domeniul transplantului de organe iar “organul sau țesutul prelevat pentru transplant poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedați“( a se vedea aici)

    Pe de alta parte, daca cautam cu google(exp de articol), vedem ca mai peste tot asa apare, cum ca Sfintii Cosma si Damian ar fi facut acel “transplant” de picior, si deci aceasta exprimare nu ar fi propie autorului articolului, si un pic cam grabit este invinuit de hula. Avand in vedere ca Sfintii au facut lucrul acesta in secolul al IV-lea, luand un picior de la o persoana care decedase de patru zile, este evident ca a fost o minune, cu atat mai mult cu cat medicina din ziua de astazi se pare ca totusi nu a ajuns la o astfel de performanta. Fiind o minune inseamna ca este o lucrare a harului, dar care s-a facut prin acesti bineplacuti sfinti ai lui Dumnezeu, doctori fara de arginti, asa cum ii si numeste Biserica.

    Acum insa daca vorbim de cel mai mare “transplant” din istorie, mai de graba noi, prin botez, am fost altoiti in Hristos si atata vreme cat nu ne rupem de El mai primim duh de viata de la Cel ce se imparte si nu Se desparte, Cel ce se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste, ci pe cei ce se impartasec, ii sfinteste

  4. Iertare de rautate. N-am vrut sa fiu prea acid, de aceea si vorbeam de “vecinatate”. Totusi, ca sa pastram sursele cele de incredere, de unde provine si tabloul (icoana) cu transplantul de la articolul citat, s-ar parea ca e vorba de “miraculously”: http://en.wikipedia.org/wiki/Saints_Cosmas_and_Damian.
    Cat despre transplantul de la trupuri decedate, ar fi minunat. Totusi sa fie vorba de organe vitale, nu doar piele, oase… Aici e marea problema. In rest, ar fi minunat sa poata fi transplantat ficatul, pancreasul, inima… de la decedati. In acest caz, cred ca ar fi bulina verde pt medicina. Nu vreau sa fiu absurd.
    Cat despre “transplantul” lui Hristos, nu cred sa fi spus altceva eu. Poate exprimarea deficitara. Totusi, de la pilda P. Paisie s-ar fi inteles ca e vorba de “donare” de inima.

  5. @ un ieromonah1

    Inteleg ca ceea ce ati spus a avut rolul de a scoate in evidenta lucrarea harului si nu o anume stiinta omeneasca detinuta la acea vreme, ce putea face posibil acel “transplant”, si care, dintr-un motiv sau altul, nu s-a pastrat pana astazi, dar la care se poate reveni, vazand chiar unde s-a ajuns cu medicina. Deci pana la urma a fost binevenita precizarea, si atacarea subiectului.

    Cat despre transplantul organelor vitale de la trupuri decedate pare a fi interesant, dar si aici cred ca sunt niste limite, pentru ca daca ar fi posibil acest lucru, atunci pentru unii ar justifica crima. Este doar unul din motive pentru care cred ca Dumnezeu nu ingaduie (inca) lucrul acesta. Si pe urma cred ca s-ar adanci confuzia in ceea ce priveste creerea omului de catre Dumnezeu, care poate avea in felul acesta diferite “piese de schimb” de la semenii sai. Adica s-ar avansa d.p.d.v. medical, stiintific, dar ar fi un regres net d.p.d.v. duhovnicesc, nemaintelegandu-se nici menirea omului pe pamant. Omul s-ar inscrie, si astfel, intr-o cursa nebuna pentru a castiga viata de aici si a o neglija complet pe cea vesnica.

    Iar in ceea ce priveste “transplantul” lui Hristos, am vrut doar sa pun accentul pe “Cel ce se imparte si nu Se desparte”, pe faptul ca Hristos Se daruie intreg fiecaruia dintre noi, si nu in parte, asa cum este posibil omeneste, si in particular in cazul transplantului.

  6. Bineinteles ca a fost o minune. Ei chiar tamaduiau fara plata. Asa aveau darul de la Dumnezeu.
    Apoi, daca s-ar putea face transplant de la decedati, cadavre se gasesc destule. Nu cred ca s-ar ajunge la crime.

  7. S-ar gasi destule cadavre pentru a face transplant, dar poate nu si compatibile cu primitorul, asa ca s-ar putea forta lucrurile.

    Pe de alta parte, daca am privi lucrurile din punct de vedere religios, oare ar fi ingaduit sa se faca transplant de inima, sa zicem, de la o persoana care nici n-a fost botezata, la un crestin ortodox? Sau de la unul care s-a sinucis? Oare omul va ajunge sa-si lege existenta de a altei persoane cu orice pret, doar pentru a-si prelungi viata cu putin timp?

    In cele ce urmeaza voi da cateva citate din cartea Semnificatia trupului in ortodoxie de Jean-Claude Larchet, Ed. Basilica, 2010, prin care se arata legatura stransa dintre trupul si sufletul omului, care constituie impreuna o persoana:


    *In ochii Sfintilor Parinti trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca inca de la zamislirea sa si chiar dincolo de viata pamanteasca.

    *Conceptia crestina se opune astfel radical tuturor celorlalte reprezentari ale trupului pe care societatea noastra le dezvolta, si in care acesta apare totodata ca un obiect si profund disociat.

    *Intr-o lume in care trupul este, in felurite moduri, din ce in ce mai considerat ca un obiect si tratat ca atare, reprezentarea pe care ne-o ofera antropologia crestina si etica desprinsa din ea se arata cu adevarat mantuitoare. Caci daca orice afront adus trupului apare din acest punct de veder ca un afront adus persoanei insesi, invers, orice respect fata de trup marturiseste respect pentru persoana.

    *Omul, dupa Sfintii Parinti, a fost creat de Dumnezeu trup si suflet, intr-o unitate indisociabila, si este caracterizat atat printr-unul, cat si prin celalalt. Niciunul nu poate defini singur omul ca atare; “Trupul modelat, el singur, nu este omul desavarsit, scrie Sfantul Irineu; el nu este decat trup al omului, deci o parte a lui. Sufletul, el singur, nu reprezinta nici el mai mult omul; el nu este decat suflet al omului, deci o parte a lui”.

    Afirmand ca omul est in acelasi timp si trup si suflet, Sfintii Parinti s-au opus tuturor formelor de materialism sau naturalism care reduc omul la o realitate pur fizica si biologia, care neaga existenta sufletului, sau care il limiteaza la starea de epifenomen al trupului, sau un produs derivat al lui si determinat de el, si care vad doar in trup principiul oricarei actiuni inteprinse de om sau al oricarei stari pe care acesta o incearca.

    *Omul este cu atat mai mult unul in cele doua substante, intrucat si sufletul, si trupul provin dintr-acelasi act creator, intr-acelasi moment. Aceasta asociere pe care Dumnezeu a savarsit-o la facerea omului se repeta in acelasi fel la zamislirea fiecarei persoane, in care “un principiu nu-l precede pe celalalt; nici sufletul nu vine inaintea trupului, nici invers”. Moartea insasi nu desfiinteaza aceasta unitate a alcatuirii omenesti. Ea nu separa trupul de suflet decat in mod relativ, caci in moarte nici sufletul, nici trupul nu fiinteaza separat, ci sunt intotdeauna trup si suflet, si nu doar ale unui om oarecare, ci ale unui om anume, privit ca un intreg, din care ele continua sa ramana “parti” ale sale.

    *Imbinarea sufletului si a trupului implica faptul ca in orice activitate omeneasca cele doua componente actioneaza simultan si ca ele incearca aceleasi dureri, aceleasi emotii si aceleasi patimi.

  8. Pingback: PARINTELE SAVATIE BASTOVOI la Libraria Sophia (2013) despre NOBLETEA DUHOVNICEASCA si "Romania ingerilor" (VIDEO integral) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus - Recomandari
  10. Pingback: CRUCE IN MEMORIA DONATORILOR DE ORGANE la Fundeni. Prilej pentru lecturarea unei PERSPECTIVE ORTODOXE ASUPRA TRANSPLANTULUI DE ORGANE - Recomandari
  11. Transplantul de organe este crima, pentru ca acel organ trebuie sa fie functional cand este prelevat , deci si persoana este in viata.Moartea cerebrala nu este acelasi lucru cu moartea inimii .Cand moare inima atunci moare si omul..

  12. Asa cum Biserica nu accepta expresia ‘trecere in nefiinta’ asa nu ar trebui sa accepte nici expresiile “moarte clinica” sau “moarte cerebrala”.
    Moarte inseamna despartirea sfletului de trup; orice alt context de foklosire a cuvantului moarte, este un abuz.

    PS: Invierea lui Lazar din mormant la 4 zile dupa ce murise, a creat panica intre farisei. Dupa invatatura Vechiului Tetament, la 4 zile dupa despartirea sufletului de trup, sufletul era in sheol. Ori de acolo, putea fi readus in trup numai de Dumnezeu ! Din aceasta cauza, precipitarea cu judecarea si rastignirea, cu incalcarea multor legi iudaice.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare