Ce au spus parintii Paisie Aghioritul, Porfirie, Sofronie Saharov si Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRANSPLANTUL DE ORGANE

Un punct de vedere ortodox care considera ca omul aflat in MOARTE CEREBRALA este VIU, iar prelevarea organelor sale este ASASINAT

Despre transplantul de organe umane

”Si in aceasta chestiune, si indeosebi asupra aspectului “mortii cerebrale si a organelor recoltate de la cadavre”, parerile divergente si nelinistile credinciosilor erau mai putin tensionate acum mai bine de zece ani – cand Staretul se afla printre noi – decat astazi. Aceasta este cauza pentru care marturiile despre pozitia lui in aceasta problema sunt putine. De aceea, ne-am gandit initial sa nu includem problema transplanturilor in aceasta marturie a noastra. Insa urmatoarele motive ne-au obligat sa ne razgandim:

1. Confruntarile dure dintre adversarii acestor practici – ajungandu-se pana la lansarea directa sau indirecta de cuvinte grele -, dar si incercarea impunerii unei parti asupra celeilalte, prin masuri de forta – sau printr-o superioritate numerica – si nu pe baza de argumente veridice.[13]

2. Observatia foarte corecta din expunerea mitropolitului Ierotei: “Deoarece viata Bisericii este determinata de lucrarea sfintilor si fiindca Biserica inainteaza in istorie cu pasii sfintilor, de aceea ne vom astepta la astfel de reactii ale oamenilor sfinti pentru a oferi o cale de abordare a problemei transplanturilor“. Cu putin mai inainte mitropolitul deja prezentase o atitudine defavorabila pentru chestiunea in cauza a unui “om indumnezeit contemporan”. De asemenea, vom vedea mai jos ca si fericitul staret Porfirie avea aceeasi pozitie negativa cu cea a Parintelui Paisie.

3. Dar motivul cel mai important este interpretarea gresita – credem ca a fost facuta in mod inconstient – a urmatoarei fraze a Staretului: “Ceea ce imi spune inima mea este sa iau cutitul, sa o tai bucatele, sa o impart lumii si apoi sa mor” [14]. Desi e foarte clar ca fraza a fost spusa in sens metaforic – si cum ar fi fost posibil ca ea sa aibe sens literal? -, ea a fost interpretata de unii in mod gresit si legata de problematica “mortii cerebrale” si de sinucidere-autosacrificare. Adica, i se atribuie Staretului tocmai pozitia contrara fata de acest subiect decat aceea pe care el o invata, o aplica si in care credea. Intrucat exista o diferenta enorma intre “Inima mea imi spune sa iau cutitul si sa o tai..“, adica “Sunt dispus, doresc, sunt gata, tanjesc – daca vreti – sa mor de dragul fratilor mei” si “Iau cutitul si o tai“, adica “Ma sinucit – ma autosacrfic“. [15]

Prima dorinta, fericitul Staret o considera ca fiind cea mai inalta treapta a dragostei, iar a doua, ca o interventie neingaduita care se opune lucrarii creatoare a lui Dumnezeu. De aceea, pe a doua nici macar nu i-a trecut prin minte s-o savarseasca. Dimpotriva, toata viata sa, din tinerete pana la adormirea sa, a fost caracterizata de cea dintai – ca soldat, inlocuind pe altii in incursiuni de razboi periculoase sau primejduindu-se, pentru a-i salva pe altii din mainile dusmanului, desi, omeneste vorbind, existau foarte putine sanse de salvare; ca monah, storcandu-si pana si ultima picatura de vlaga, la inceput prin ascultarea pana la sange, iar apoi consoland si ajutand pe cei indurerati; ca rugator ascultat de Dumnezeu, luand de la fratele suferind boala incurabila a cancrului: si, mai presus de toate, ca unul ce-i iubea pe toti, dorind sa fie osandit el insusi, dupa spusa Apostolului Pavel, “in locul fratilor sai” (vezi Rom. 9, 3).

Dupa introducerea de pana acum, ampla, dar necesara, dupa parerea noastra, adaugam o marturie autentica despre pozitia Staretului in aceasta problema:

Gheorge Mihalis din Ioanina, cu binecuvnatarea Staretului Paisie, a donat fiului sau Demostene un rinichi. Vazand ca transplantul nu a reusit, tatal copilului a cerut binecuvantarea de la Stret sa i-l doneze si pe celalalt. Dar Parintele Paisie nu l-a lasat, ci i-a spus:

– Nu, aceasta nu este ingaduit. Dumnezeu te vrea pe tine si pe Demostene asa cum sunteti.

O alta marturie vrednica de crezare despre pozitia Staretului Paisie fata de acest subiect este si urmatoarea:

Cuviosul ieromonah si duhovnic Grigorie de la Sfantul Munte, unul dintre ucenicii apropiati ai Staretului Paisie, l-a intrebat odata pe acesta despre chestiunea transplanturilor si problemele care se ivesc de aici. Staretul, raspunzand a ingaduit, pe de o parte, transplantul unuia dintre organele gemene [16], dar a exclus categoric scoaterea si transplantarea organelor necesare pentru supravietuire indiferent de caz [17], de vreme ce prin aceasta se pricinuieste omorarea donatorului. Pentru intarirea pozitiei sale a folosit urmatoarele doua argumente:

Primul este ca transplantul constituie o interventie neingaduita, facuta impotriva lucrarii creatoare a lui Dumnezeu, care, pe de o parte, omoara pe donator, iar pe de alta, creaza sentimentul plin de mandrie ca “a dat viata” primitorului.

Al doilea este acela ca aceasta procedura va fi cauza nascocirii de noi moduri de a-i omori pe bolnavi pentru a le lua organele.

Credem ca fericitul Staret, care era plin de luminarea Duhului Sfant si de darul discernamantului, prin pozitia sa de mai sus, a dat un raspuns limpede tuturor sustinatorilor transplanturilor luate de la cei aflati in “moarte cerebrala”.

Intrucat:

I. Staretul il considera viu si pe cel “mort cerebral” (de vreme ce scoaterea organelor necesare supravieturii el o caracterizeaza ca ucidere a donatorului).

II. Raspunde (prin primul argument) tuturor celor care, siliti de pozitiile teologice si medicale contrare, au “depasit”, chipurile, problema (respectiv daca cel “mort cerbral” este viu sau mort din punct de vedere biologic) – pe care o si numesc scolasticism apusean (!) – si scot in evidenta in schimb asa-numita “dragoste” si “jertfa” a “celui mort cerebral“ (care, in realitate sunt inconstiente si inexistente sau mai degraba identice cu eutanasia si, asa cum le numeste Staretul, “interventie neingaduita impotriva lucrarii creatoare a lui Dumnezeu“).

III. Prevede (prin al doilea argument) ca aceasta parctica (a transplanturilor facute cu organe luate de la “morti cerebral”) va constitui un inceput nefarsit si un motiv pentru inventarea unor noi moduri de a-i ucide pe oameni pentru a le lua organele (de pilda, de la bolnavii care se afla permanent intr-o stare “vegetativa”, de la nou-nascutii fara creier, prin legalizarea eutanasiei si altele).

De asemenea, am vrea sa spunem ca Staretul Paisie considera “donarea” organelor dupa moarte lipsita de valoare morala autentica. Astfel, cand un important om de stat s-a declarat donator de organe, Parintele Paisie a considerat aceasta o fapta lipsita de demnitate.

In incheiere, va trebui sa adaugam ca, potrivit marturiei ieromonahului mai sus-amintit, si fericitul Staret Porfirie avea aceeeasi pozitie ca Parintele Paisie in chestiunea transplantului.“

Note:

“[13] Fireste ca avem in vedere cartea “Biserica si transplanturile“, elaborata de Comisia Sinodala Speciala pentur Bioetica, dar, dincolo de contradictiile care exista in ea, se observa adesea si o vadita retinere, o diferentiere si uneori chiar opozitie fata de pozitiile de baza ale Comisiei fata de etica transplanturilor, pe care Sfantul Sinod le-a si adoptat in prima faza, nu insa ca o pozitie oficiala finala ci ca “un punct de vedere” si atitudine a Bisericii. Credem ca dintre textele cuprinse in cartea mai sus amintita o deosebita greutate are expunerea Preasfintitului Ierotei, Mitropolit de Nafpactos, facuta in Sfantul Sinod.

Desi initial mitropolitul a caracterizat textul Comisiei drept “uimitor”, din expunerea sa reiese exact contrariul. (Apreciem ca este vorba de o tactica a mitropolitului, pe care el a aplicat-o si in alte cazuri, – de pilda in cazul discutiei legata de citirea rugaciunilor liturgice in auzul credinciosilor, in problema primirii Papei de catre Biserica Greciei -, prin care isi exprima opozitia cu smerenie si cu politetea ce-l caracterizeaza).

Din expunerea sa, semnalam cele ce urmeaza:

a) Mitropolitul Ierotei pune problema transplanturilor la modul general (adica, nu numai a organelor prelevate de la cadavre). Si aceasta din urmatoarele motive:

(1) Experienta unui om indumnezeit contemporan. Din context ne dam seama ca este vorba de fericitul staret Sofronie Saharov. Exista, de altfel, informatia ca acesta a declarat fara ocolisuri: “Nici nu dau organe, nici nu primesc“.

(2) Considera ca “multi sfinti contemporani care au o comuniune vie cu Hristos” ar aborda la fel aceasta problema.

b) Problema devine si mai acuta in cazul donatorilor aflati in “moarte cerebrala“:

(1) Subliniaza divergentele dintre medici in jurul intrebarii: cand survine moartea.

(2) Este de acord cu urmatoarea constatare:

“Chiar si atunci cand unele organe functioneaza, ajutate de actiuni exterioare, sufletul continua sa actioneze in om, de vreme ce el este activ in alte organe sanatoase ale trupului. In tot cazul, cat timp mintea omului se afla in trup, chiar daca organele trupului functioneaza deficitar – e posibil ca functia mentala, memoria sau poate chiar si simturile sa nu activeze -, dar de vreme ce inima functioneaza, inseamna ca actiunea mentala a omului functioneaza.

Aceasta inseamna ca atunci e posibil ca omul sa nu aiba perceptia lumii inconjuratoare, sa nu gandeasca, sa nu simta sau se perceapa foarte slab, dar sufletul exista si poate avea comuniune cu Dumnezeu. Si, desigur, daca unul ca acesta s-a obisnuit in viata sa se roage, atunci energia lui mentala se afla in mare tensiune, adica omul are rugaciunea neincetata“.

(3) Pune cateva intrebari esentiale:

“Cum intervenim violent asupra unui om, caruia nu-i lucreaza cateva functii cerebrale, dar a carui inima functioneaza si sufletul exista inca in el, deci omul simte?“

“Nu cumva separarea violenta a sufletului de trup o facem inca si mai violenta, sporind astfel durerea sufletului, atunci cand luam organe din trupul omului ce inca mai traieste?“

“Nu cumva stam insensibili in fata celui ce trage sa moara si nu cumva aratam lipsa de respect pentru laturile personale cele mai cutremuratoare ale vietii lui?“

“Nu cumva adoptarea unor optiuni dure, chiar si pentru prelungirea vietii unui alt om, este inteleasa ca un act violent si ca o forma originala de asasinat?“

(4) Mitropolitul sustine cu tarie ca

“Biserica trebuie sa-si manifeste opozitia fata de cazurile care presupun uciderea donatorilor prin prelevarea organelor“.

In afara de mitropolit, nu se mai da cuvantul nici unuia dintre nenumaratii opozanti inversunati, atat din lumea teologica, cat si din cea medicala. Dintre cei pe care ni-i amintim, din putina noastra preocupare cu acest subiect, ii mentionam din prima categorie pe: parintele Teoclit Dionisiatul, Pr. Stelian Karpatiul (care marturiseste si despre pozitia negativa a Mitropolitului Antim al Alexandropolei – acum am Tesalonicului – in Stratigopulos, profesorul Ioan Kornarakis si altii. Din cea de-a doua, profesorii de medicina: Constantin Karakatanis si Emanuil Panagopulos, sustinuti de destui “colegi valorosi de-ai lor, profesori universitari” (potrivit marturiei Prea Fericitului Arhiepiscop Hristodul).

[14] Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan“, Ed. Evanghelisoms, 2003, pag. 19.

[15] Credem ca cei care invoca argumentele sfintilor si texte patristice pentru a-si consolida pozitia nu sunt atenti tocmai la acest aspect. Astfel, atat dorinta puternica a Avvei Agaton de a-si da trupul sanatos si de a lua trupul leprosului, cat si dispozitia galatenilor de a-si oferi ochii, daca era cu putinta, Apostolului Pavel – dincolo de faptul ca nu e vorba de jertfirea vietii, ci de jertfirea sanatatii si a unor madulare – raman ca o dorinta si o dispozitie.

De asemenea, a se vedea ca in tote textele promovate – chiar si in cel care este considerat cel mai convingator si mai incontestabil: “si noi datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati” (1 Ioan 3, 16) – se foloseste verbul “a pune”, iar nu “a jertfi”. Ceea ce se poate interpreta ca: “ofer, sunt dispus sa, imi pun viata in primejdie de dragul aproapelui; o incredintez in mainile lui Dumnezeu si voii Lui (Care, in desavarsita Sa intelepciune, poate sa primeasca sau nu jertfa mea sau, in Atotputernicia Sa, sa intervina in chip minunat, salvandui pe amandoi), iar nu ca: “jertfesc in mod ultimativ, uzurpand puterea dumnezeiasca si punandu-mi singur capat vietii“. [Si daca in mod sofistic se va observa ca donatorul nu isi pune singur capat vietii, ci o pune la dispozitia medicului, vom raspunde ca prin acest silogism pur si simplu se muta responsabilitatile, dar in acelasi timp nu numai ca medicul este scutit de vina, dar este silit sa devina sacrificator.]

In acord cu cele de mai sus, si Prea Fercitul Arhiepiscop Hristodul, cu ani in urma, in 1991, cand era mitropolit al Dimitriadei, admitea ca:

“Se ingaduie scoaterea numai a unuia dintre organele gemene, ca sa nu fie pusa in primejdie viata donatorului si cu conditia ca organul ramas sa fie sanatos“.

Nici macar nu banuia ceva despre asa-zisa sinucidere-autosacrificare (!), care este permisa si elogiata in zilele noastre.

[16] Exista si alte doua-trei marturii, potrivit carora Staretul nu s-a impotrivit scoaterii unuia dintre organele gemene (cum ar fi rinichiul sau ochiul), oferit de bunavoie de donatorul sanatos.

[17] Se intelege, desigur, in cazul “mortii cerebrale“, de vreme ce posibilitatea – sustinuta astazi de unii – oferirii unor astfel de organe (necesare supravietuirii) luate de la donatori sanatosi (aceasta este sinuciderea-autosacrificare) era in urma cu cincisprezece ani (cam pe atunci s-a iscat aceasta disputa) irationala si nesustinuta de nimeni, si, prin urmare, interzicerea ei de la sine inteleasa. Caci nici pr. Grigorie nu putea sa intrebe despre organele necesare supravietuirii luate de la donatorii sanatosi, nici Staretul sa interzica ceva care de la sine era interzis. Asadar, interzicerea se referea exclusiv la cazurile aflati in “moarte cerebrala”.”

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor, Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Buc. 2006

***

• Doxologia[Nicoleta Olaru]: Transplantul este îngăduit de Biserică, dacă se respectă anumite condiţii

„Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Este menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile“, spune pr. Iulian Negru, consilier în cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, care ne-a răspuns la câteva întrebări legate de transplant şi de chirurgie estetică.

– Părinte consilier, este de acord Biserica cu transplantul de organe?

– Înainte de toate, vorbind despre transplant nu putem să nu ne gândim la suferinţa omului căzut şi, de aceea, e nevoie de o atitudine plină de sensibilitate şi respect faţă de el şi taina suferinţei lui. Sensul suferinţei este într-adevăr o taină a lui Dumnezeu, ascunsă chiar de cei care trec prin ea. De aceea, pentru mulţi, desluşirea, măcar în parte, a semnificaţiilor profunde ale suferinţei aduce multă răbdare, iar răbdarea, cum spune Scriptura, aduce curăţie.

Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea, datorită descoperirilor ştiinţifice şi dezvoltării instrumentelor tehnice necesare. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Se găseşte menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile. Aşadar, vedem că sfinţii taumaturgi ai Bisericii, deşi erau făcători de minuni, nu au ezitat să folosească metodele şi instrumentele tehnice, prelevând un membru de la o persoană care murise pentru a salva viaţa altcuiva care mai avea nădejde de a trăi. Astfel de practici bazate pe principiile sacralităţii vieţii au constituit o platformă pentru formularea de către Biserica Ortodoxă Română a unui punct de vedere oficial privind transplantul de organe.

Biserica noastră s-a pronunţat oficial asupra tuturor aspectelor legate de transplantul de organe în şedinţa Sfântului Sinod din 17 iunie 2004. Documentele care au stat la baza deciziei au fost întocmite de către Comisia Naţională de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române şi au respectat câteva principii generale, cum ar fi: fundamentarea acestei învăţături pe teologia Bisericii, grija Bisericii faţă de oameni, respect faţă de ştiinţa medicinii. Documentul nuanţează cele mai delicate aspecte legate de transplant şi arată că acesta este o procedură îngăduită de Biserică, dacă se ţine seama de anumite condiţii, de exemplu: să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei umane, chiar din momentul conceperii acesteia, să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale.

Biserica acceptă nu doar transplantul de la om la om, ci şi atunci când sunt prelevate ţesuturi sau chiar organe de la animale şi sunt tolerate de către corpul uman. Pentru că dacă animalele sunt folosite pentru hrana omului, atunci ele pot sluji şi în acest mod spre perpetuarea vieţii omului.

„Personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii“

– I-aţi sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori de organe din timpul vieţii?

– Părintele Cleopa spunea adeseori că fapta este ca şi omul. Are suflet şi trup. Trupul e fapta în sine, iar sufletul este scopul cu care o facem. Dumnezeu Se uită mai ales la sufletul faptei, adică la scopul ei. Conform învăţăturii noastre de credinţă, dragostea faţă de cineva trece dincolo de mormânt. De aceea, putem să ne manifestăm dragostea şi sub forma donării unui organ sau unei părţi a acestuia, în scopul salvării vieţii celui apropiat al nostru, ameninţat cu moartea. Acest lucru este înduioşător, mai ales când e vorba de situaţia în care mama sau tata îşi donează un organ copilului său. Este ca şi o continuare a procesului început odată cu conceperea şi naşterea sa. Dacă i-a dat viaţa, cum să nu-i dea un mădular necesar menţinerii vieţii? De asemenea, donarea de sânge este un „transfer de viaţă“, care uneşte vieţile celor care oferă şi primesc sânge. Însă dacă scopul primar al acţiunii de transfer sau transplantare este agonisirea de câştig, atunci actul îşi pierde din semnificaţia sa altruistă şi generoasă.

Aşadar, scopul cu care se face actul de transplant este important şi decisiv. Acest lucru reiese chiar din legea nr. 2/8.01.1998, care reglementează transplatul de organe şi care menţionează: „prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (cap. I, alin. III).“

Referindu-mă la întrebare, eu personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii, în primul rând, pentru că nu aceasta este menirea trupului după moarte. Pe de altă parte, dacă acest lucru ar deveni o procedură obişnuită, de rutină, s-ar eroda foarte mult sentimentul de ajutorare a aproapelui. Totuşi, în mod excepţional, dacă un creştin cunoaşte o persoană care are nevoie disperată de ajutor, atunci ar putea lăsa „cu limbă de moarte“ ca un organ al său să fie prelevat şi donat.

– Legat de acest aspect poate apărea şi o astfel de întrebare: la Judecata de apoi ne prezentăm cu trupul pe care l-am primit de la Dumnezeu, cum va veni cineva în faţa lui Dumnezeu cu o parte din trupul altcuiva?

– Sf. Scriptură afirmă lămurit că la Învierea cea de obşte trupurile noastre vor fi duhovniceşti, nestricăcioase, luminate, nemuritoare. Însuşi Mântuitorul vorbeşte despre aceste calităţi ale trupurilor noastre: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13, 43). De asemenea, Sf. Ap. Pavel spune: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea“. (I Cor. 15, 50) Sf. Grigorie de Nisa, referindu-se la calitatea corpurilor omeneşti la Învierea de obşte, a afirmat că „dacă acum pare că putem vedea sufletul prin trupurile oamenilor, la înviere vom vedea trupurile prin sufletele lor“. Cu alte cuvinte, trupurile vor fi transfigurate, spiritualizate şi vor avea calitatea nemuririi. De aceea, primordial nu va fi trupul, ci identitatea duhovnicească a persoanei umane.

„Viaţa face faţa“

– În ce situaţii îngăduie Biserica intervenţiile de chirurgie estetică? Cineva care are chipul deformat în urma unui accident poate apela la chirurgia estetică? Dar despre celelalte „înfrumuseţări“ cu ajutorul esteticianului ce ne puteţi spune?

– În ce priveşte chirurgia estetică şi orice alt mijloc de înfrumuseţare a corpului, atitudinea Bisericii a fost întotdeauna fără echivoc: „Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară“ (Mt. 23, 26) Atunci când o persoană se îngrijeşte de cultivarea virtuţilor şi are inimă curată şi bună, atunci şi pe chipul ei se întipăresc calităţile lucrate în ascuns. Cum zicea şi părintele Teofil Părăian: „Viaţa face faţa!“ Feţele noastre spun povestea vieţii noastre. Când te-ai născut ai chipul dăruit de părinţi, dar când ai îmbătrânit ai chipul pe care ţi l-ai făcut singur.

Desigur, atunci când un accident desfigurează complet chipul cuiva, bărbat sau femeie, şi în felul acesta stârneşte ilaritate sau reacţii de respingere, atunci este firesc să se intervină chirurgical pentru redarea armoniei trăsăturilor fizice. Deci nu este vorba de faptul că cineva este nemulţumit de felul cum l-a creat Dumnezeu, ci de readucerea la normalitate a unui chip avut iniţial.

În genere, Biserica respinge orice intervenţie umană asupra condiţiei date de Dumnezeu cu scopul folosirii idolatre a corpului, în sensul obţinerii plăcerii sau altor foloase. Tot aşa când se intervine chirurgical asupra corpului, deşi s-ar putea folosi metode şi mijloace naturale, puse la dispoziţie de Biserică.