CAND IZVORUL VIETII DEVINE SETE PENTRU CEL IUBIT: “Fiecare lacrima varsata pe pamant curge prin ochii lui Hristos”/ SFANTUL IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA – mangaiere si intarire pentru a nu ne lepada de Hristos in primejdii

• Doxologia:

[pr. Ioan Valentin Istrati]: Când Izvorul devine sete

Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este exemplul suprem de lecţie de viaţă dat de Dumnezeu omului.

Miez de zi, arşiţă insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobişnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de ruşine, poate de altceva, nu venise dimineaţa, ca toate femeile samarinence la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.

Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infinit al sufletelor, cu sufletul samarinencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generaţii de suferinţă, abandon şi speranţă de dedinaintea femeii şi tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie şi mărturisire.

Când Hristos doreşte să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele fiinţei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruieşte. Inversează dumnezeieşte rolurile. Izvorul vieţii devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzeşte după iubirea oamenilor. Cel ce odihneşte în mâinile Sale tot neamul omenesc doreşte să-şi plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veşnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înţelepciunea cea ipostatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.

Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care uneşte paradoxal pământul cu cerul, cele create şi cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înţelege durerile omeneşti, nu privindu-le de departe, din condescendenţa unui Cer atotstăpânitor, ci simţindu-le şi plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos îşi frânge inima şi pătrunde în abisul de suferinţă al umanităţii, experiază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Şi mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-şi dumnezeieşte fiinţa vindecătoare în toţi asupriţii acestui pământ: „Întrucât aţi făcut acestora prea mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu şi se preface în izvor de lumină şi de mângâiere pentru cei ce sunt împovăraţi de jugul acestei morţi.

***

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mângâietor în suferinţe şi necazuri omeneşti

Sfintele moaşte din ţara noastră formează o cunună duhovnicească de pietre scumpe, care sfinţesc, încununează şi ocrotesc Biserica şi poporul nostru dreptcredincios. Înaintea lor înghenunchem cu evlavie şi cerem ajutorul sfinţilor, prin rugăciunile şi mijlocirea lor către Bunul Dumnezeu. Câte inimi zdrobite nu s-au mângâiat aici! Câte lacrimi de mame, de copii şi de orfani nu s-au alinat aici! Câţi bolnavi nu şi-au dobândit sănătate şi uşurare la moaştele sfinţilor din ţara noastră! Între acestea, moaştele Sfântului Mucenic Ioan de Nou de la Suceava se bucură de mare cinstire şi respect. Ele sunt cele mai vechi din ţara noastră şi aici se mângâie şi se alină multe suferinţe şi necazuri omeneşti.

Să cinstim, deci, pe sfinţi că ei sunt prietenii lui Dumnezeu şi rugători pentru toată lumea înaintea Preasfintei Treimi. Să cinstim şi pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei, lauda lui Alexandru cel Bun, bucuria necăjiţilor, tăria călugărilor, mângâierea credincioşilor şi îmbărbătarea celor din suferinţe.

Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor. Deci, să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în vreme de primejdii. Să nu părăsim Biserica lui Hristos pentru făgăduinţe deşarte sau de frică. Să nu ne lepădăm de Hristos niciodată, în orice necazuri şi primejdii am fi, chiar dacă ni s-ar cere şi viaţa.

Să rămânem, deci, cu sfinţii lui Dumnezeu. Să rămânem cu părinţii şi înaintaşii care ne-au crescut. Să rămânem în Biserica în care ne-am botezat, mărturisind dreapta credinţă, ca să fim în veci cu Hristos şi cu sfinţii Lui. Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 405-406)

Vezi si:

***

PARINTELE SAVATIE BASTOVOI despre femeia samarineanca (VIDEO)

***

“- Parinte, increderea inseamna Dumnezeu, vine din suflet. Putem fi atrasi [?] si de cel rau?

– Acolo nu trebuie mare efort, alea se fac fara efort.

– Cum ne ferim?

– Daca stiam eu, ma feream! Tot cu dragoste! El de dragoste fuge, de iertare, de nadejde fuge! Nu mai rabda cand vede ca omul are nadejde in dragostea lui Dumnezeu. Asta si Sfantul Ioan Scararul spune: ca cel mai tare il arde pe el treaba asta. Pacatos fiind, nadajduiesti in Dumnezeu, crezi ca El poate sa te mantuiasca. Nu rabda cel rau treaba asta. Si cu dragoste, ce sa-i faci?! Fiecare vreme, fiecare loc, fiecare varsta cu hatisurile ei. Eu nu sunt un invatator bun in astea… Asa ca pastrati nadejdea si iubiti-va unii pe altii, si Dumnezeu poate sa ierte, ca Apostolul d-asta zice: dragostea acopera multime de pacate si dragostea cel mai repede iarta pacatele.

Adica, vedeti voi cum a plans femeia pacatoasa si a capatat iertare, dar samarineanca – o vedeti pe samarineanca ce face? – cand Il vede pe Hristos, lasa galeata jos si o ia la fuga, si incepe a striga: L-am aflat pe Cel despre care a vorbit Moise, am aflat proorocul. A uitat de toate pacatele ei si s-a facut apostolita pe loc. Dar treaba asta este talcuita chiar de Sfinti. Din cauza dragostei i s-au iertat pacatele pe loc. Ea avea bucuria deplinatatii, bucuria vederii lui Hristos. Vedeti, altii – ne da Sfantul Ioan Scararul pilda -, nu dormeau, stateau cate treizeci de ani in picioare, de sete li se uscau buzele. Asta in Scara se scrie, in capitolul de la Pocainta. Si toate cuvintele astea nu eu vi le zic, ca eu nu sunt in masura sa spun decat din experienta Sfintilor. Si ia uitati-va la samarineanca! Si spune: de ce? Din cauza ca a avut dragoste, l-a iubit dintr-o data pe Hristos, desavarsit.

Dar si dragostea asta tot are o “smecherie”. Trebuie sa ai noblete. Adica ea nu se naste dintr-o data, asa.  Ea se naste prin experienta cu celalalt. Avand incredere in el, fiind tradat o data, de zece ori, de douzaeci de ori… Dumnezeu te incearca. Daca ati vazut voi, tradarile astea sunt de cand esti mititel, de la gradinita, de la vecin, de la tata, de la mama. Mi-a zis ca-mi cumpara si nu mai mi-a cumparat – copilul traieste asta ca pe niste tradari, ca pe niste drame. Si unii copii se impietresc, zic: aa, prostii, nu mai cred eu in d-astea, de acuma incolo! Dar altii cred,  si iara nadajduiesc, si iarasi sunt tradati. Si asa se inmulteste dragostea, asta este o scoala, o treapta a dragostei.

Ca nu degeaba asa, dintr-o data s-a trezit femeia aia la fantana, c-a dat dragostea-n ea. Avea ceva in ea, ca daca n-avea, nici Hristos nu mai vorbea asa cu ea. Venea mai tarziu la fantana sau mai devreme, nu venea chiar atuncea.

Asa ca nu-i nimic mai usor, mai bucuros pentru suflet – cat trebuie sa postesti, cat trebuie sa nu dormi, cat trebuie sa faci alte lucruri ca sa fi iertat… – dar aicea iubesti, te bucuri. Cand iubesti lucrezi usor, postesti usor, toate sunt usoare si inca si pacatele se iarta. Cea mai frumoasa cale, cea mai scurta, cea mai adevarata este dragostea. D-asta s-a si zis: “dragostea acopera multime de pacate“. Si este un foarte mare dar de la Dumnezeu sa pricepi ce inseamna dragostea, dar asta cred ca este o taina.

Vezi si: