SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Călugării români aflați “cu un picior în lumea de dincolo”, la: “UN MUNTE DE CREDINȚĂ” – Reportaj de sărbătoare la “România, te iubesc” cu Alex Dima (ProTV) în prima zi de Paști (VIDEO, TEXT). Părintele DANIIL de la VATOPEDI, fiul actorilor OCTAVIAN COTESCU și VALERIA SECIU despre chemarea pentru monahism, SENSUL VIEȚII și BUCURIA GÂNDULUI MORȚII. Părintele Theologos (Teologu): “Trebuie să fim un pic mai adânci. Societatea noastră suferă cumplit de SUPERFICIALITATE”
ProTV/ România, te iubesc:
Muntele Athos, ținutul rugăciunii suspendat deasupra Mării Egee. Ce secrete ascunde
Muntele Athos, suspendat deasupra Mării Egee, este o lume care ascunde adevărate comori, în primul rând, spirituale. În Duminica Învierii, emisiunea „România, te iubesc!” prezintă o ediţie de suflet.
Muntele Athos, ţinutul rugăciunii, o fâşie de pământ lungă de 60 de kilometri înfiptă în Marea Egee. În antichitate, acest tărâm era considerat cel mai înalt de pe pământ, aşezat deasupra norilor, locul în care zeii se întâlnesc să discute. În creştinism, muntele a devenit grădina Maicii Domnului, o enclavă monastică. În Athos trăiesc acum aproape două mii de călugări veniţi de pe tot pământul care se roagă neîncetat, stau departe de murmurul lumii separaţi de ape, se caută pe ei şi pe Dumnezeu.
Imperiul Bizantin s-a sfârşit acum aproape 600 de ani. Pe Muntele Athos, e încă viu. Mănăstirea Vadopedul arată ca o cetate, cu turnuri de apărare şi ziduri groase transformate în chilii, clădiri acoperite cu lespezi de piatră şi soldaţi arabi care anunţă că timpul trece. În mănăstire trăiesc aproape 150 de călugări. Printre ei, cu barba încărunţită de ani, părintele Daniil se roagă. Este fiul celebrilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu.
Părintele Daniil: „Cred că, până la urmă, cel mai greu lucru este să ajungi să îţi desparţi mintea de lume. Asta este cel mai greu. Şi să ţi-o întorci către lăuntrul tău.”
[…]
Părintele Chiril: „Banii, plăcerile, cariera, diferite funcţii, să călătorească, să vadă lumea – toate aceastea sunt nişte idealuri pe care omul le are, dar care nu pot să plinească golul pe care omul îl are în sufletul său. Adică omul rămâne cu un gol lăuntric pe care, dacă nu reuşeşte să îl umple, omul trăieşte mereu cu o stare de nefericire. De fapt, fericirea este înlăuntrul nostru.”Cum se roagă, cum trăiesc şi din ce trăiesc aceşti oameni departe de lume sunt întrebări la care echipa „România, te iubesc!” va răspunde duminică.
Fiul a doi celebri actori români, călugăr la Muntele Athos. “Lumea are mult rău în ea, e mai uşor aici”
Părintele Efrem este stareţul mănăstirii. „Este o mănăstire care a avut un rol foarte important în ortodoxie. De-a lungul timpului, în Vatoped au trăit sau au trecut pe aici mai mult de 70 de sfinţi. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa duhovnicească aici”.
Totul este ridicat în jurul bisericii vechi de mai bine de o mie de ani, construită în cel mai autentic stil bizantin. E duminică, e sărbătoare şi un american din Arizona e făcut călugăr. Toată biserica se umple de lumini iar călugării împletesc cântările de la strana cu ritualuri care întăresc bucuria momentului. Candelabrul uriaş care stă atârnat de cupolă e tras într-o parte şi în alta într-o mişcare ce aminteşte de dânsul îngerilor din jurul tronului împărătesc iar diaconii înarmaţi cu căţui împrăştie miresme prin toată biserica şi realizezi că odată ajuns aici nu călătoreşti doar în timp şi spaţiu ci şi într-o altă lume, o lume care stă cu un picior în viaţa de dincolo. Cu bărbi lungi şi cufundaţi într-o lume a lor, psalţii de la strană par o singură voce. Aici sunt cei mai buni cântăreţi din tot muntele, o adevărată şcoală de muzică psaltică. În Vatoped sunt 150 de călugări şi candidaţi la călugărie din toată lumea, oameni care au renunţat la tot ce înseamnă lumesc şi şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu. Cu barba încărunţită de ani, părintele Daniil se roagă. Este fiul celebrilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. După ce a terminat facultăţile de construcţii şi teologie a venit aici şi s-a călugărit.
„Sunt oameni care caută foarte mult, oameni care caută puţin, oameni pe care îi aduce Dumnezeu, oameni pe care îi aduce Maica Domnului fără tulburări, fără îndoieli. Şi eu cam aşa am păţit. Pe mine m-a adus fără să caut prea mult”, spune părintele Daniil.
Părintele Daniil: „Am venit mirean. Aveam părul mai mic ca al tău. A crescut între timp…a crescut mumai părul din păcate. Deci n-a fost o ruptură…n-a fost. Poate a fost un pic neaşteptată pentru cei din jurul meu. Nu se aşteptau. Ba chiar îmi plăcea să glumesc. Nu le spuneam multora. Îmi aduc aminte că era un prieten, un cunoscut, îmi spunea că eu am fost în Halkidiki în vacanţă. Bravo! şi eu tot acolo mă duc… şi am venit în vacanţă. Şi am rămas în vacanţă. E ca o vacanţă aici…e marea aproape. E mare dar pe care îl face Dumnezeu unui om să îi deschidă inima şi mintea să se apropie de monahism. Nu îl face multora. Şi din cauza asta suntem şi noi… Avem de dat socoteală că ni s-a dat darul ăsta şi nu ştim ce să facem cu el. Călugărul trebuie să se sfinţească. De aia vine aici. E simplu. Trebuie să înveţe să se cunoască pe sine însuşi şi să înveţe să îl iubească pe Dumnezeu. Şi, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a nu-ţi găsi odihna decât în Dumnezeu. Şi asta înseamnă sfinţenie. Călugărul trebuie să ajungă se sfinţească”.
În mănăstire a tradus din greacă în română mai multe cărţi din scrierile sfinţilor părinţi. Asta printre picături pentru că el se ocupă de toate lucrările de reconstrucţie. Seamănă mult cu tatăl său şi faţa îi zâmbeşte mai tot timpul. L-am întrebat dacă nu cumva calea spre mântuire e mai uşoară în mănăstire decât în lumea tumultoasă, plină de ispite.
Părintele Daniil: „Şi eu cred că e mai uşor. De aia am venit aici. Dacă mi se părea că e mai uşor acolo, poate că aş fi rămas. Dar mi se pare că e mai uşor aici decât în afara lumii. Într-adevăr, lumea are mult rău în ea şi mi se pare că e mai uşor aici. Cred că, până la urmă, cel mai greu lucru este să ajungi să îţi desparţi mintea de lume. Asta este cel mai greu. Şi să ţi-o întorci către lăuntrul tău. Pentru că, aşa cum venim noi din lume, venim foarte rău formaţi pentru lupta asta duhovnicească, din păcate. Lumea îi învaţă pe oameni să se uite spre afară, să îşi aibă atenţia spre exterior. Or, călugărul încearcă să fac exact invers. Să se uite înlăuntrul său. Şi adevărul este că oamenii, cum cresc astăzi în lume, nu sunt obişnuiţi să facă asta. Le e foarte greu. Şi asta e cel mai greu. Celelelate sunt exterioare. Dispar cu timpul, cu vârsta…lucrul cel mai greu e să ajungi să priveşti înlăuntrul tău şi să Îl găseşti acolo pe Dumnezeu.
Mama a fost împăcată când am plecat. A fost bucuroasă că eu sunt fericit şi îmi găsesc calea. Asta trebuie să facă un părinte până la urmă. Să se jertfească, să jertfească liniştea lăuntrică pentru ca fiul sau fiica sau copilul său să îşi găsească drumul în viaţă. Şi ea a ştiut să facă lucrul acesta”.
[…]
Tainele mănăstirilor de la Muntele Athos. “După moarte, omul trăieşte mult mai intens”
Părintele Teologu:
„Ceea ce este foarte important şi, [ceea ce, din păcate,] nu avem conştiinţa și cunoștința asta, este că după moarte omul trăieşte mult mai intens. Să fac o analogie, [poate nepotrivită, dar poate că o să ajute:] după moarte, maşina nu se opreşte. Maşina circulă cu o viteză mult mai mare decât aici, pe pământ, atâta doar că se înţepeneşte volanul. Asta e importanța capitală a morţii. După moarte omul nu se mai poate pocăi, [nu mai poate manevra volanul ca să se îndrepte]. [Din cauza asta, NICIODATĂ, NICIODATĂ SĂ NU ÎNTREPRINDEM O ACȚIUNE de care să ne fie rușine în viitor. Și dacă se întâmplă, să ne pocăim, să ne spovedim. Pentru că dacă nu, dacă nu avem curajul să ne uităm în oglindă, lipsa noastră de curaj ne va genera tristețe veșnică…]”.
Secretele Muntelui Athos. Călugărul român căruia îi cerea sfaturi şi prinţul Charles
[…]
Părintele Siluan: „Casa mea este să mă unesc cu Dumnezeu. Asta e casa mea. Nu are importanţă locul unde… scopul ăsta e să ne curăţim de patimi şi să ne unim cu Dumnezeu. Monahul, în momentul în care devine monah rămâne singur cu Dumnezeu. Îi are pe fraţi. Cel mai greu e să te calci pe tine însuţi. Voia ta proprie. Egoul tău. Asta e cel mai greu. Să te lupţi cu omul cel vechi. Cu patimile.”
O luptă continuă în care te ajuţi cu rugăciune. Aceşti oameni se roagă tot timpul.
Printre multe ascultări, părintele Teologu este şi fotograful mănăstirii. „Rugăciunea este, ca să fim foarte concişi, de trei feluri. În primul rând este rugăciunea spoveditoare. Doamne ajută-mă! Ajută mă să fac reportajul ăsta, ajuta mă să conduc o ţară, ajuta mă să bat un cui. Nu? Deci discuţi cu Dumnezeu.
A doua formă de rugăciune este rugăciunea liniară. Tatăl nostru care eşti în ceruri…o poveste. Este o formă foarte cunoscută în biserică. Discursiv. Însă această formă de rugăciune dimpreună cu rugăciunea spoveditoare are un neajuns, în speţă că intervin o mulţime de gânduri, o mulţime de centri de atenţie şi mintea se răspândeşte. În loc să te gândeşti la Tatăl nostru care ne eşti în ceruri te gândeşti la pâinea noastră cea de toate zilele.
Şi de aceea cea mai bună formă de rugăciune este rugăciunea ciclică. Într-un singur gând. Doamne Iisuse miluieşte-mă, Doamne Iisuse miluieşte-mă, această rugăciune este foarte greu de spart pentru că este ciclică, este foarte uşor de ţinut pentru că e într-un singur gând şi ne dăm foarte repede de seamă când se întrerupe.
Te rogi încet, încet, Împărăţia cerurilor o să te atragă. O să simţi o mică geană de lumină creşte creşte în timp şi după aceea o să simţi o dulceaţă imensă. Şi toate gândurile astea o să dispară. Şi dacă o să reapară mintea ta o să le respingă. Mintea devine ca şi un general foarte puternic care nu se înşeală”.
Tot muntele este împărţit între cele 20 de mănăstiri. Fiecare mănăstire are terenul său, grădina sa.
Părintele Gavril: „ Avem grădină, suprafeţe destul de mari. Şi din ce culegem de la grădina ne rezolvăm cea mai mare parte. Până şi grâu se cultivă. Se scot 8-10 tone de grâu. Făina cea mai mare parte e folosită la bucătărie pentru pâine. Avem câteva mii de măslini. Tot ce ţine de verdeaţa din grădină, fructe tot din grădină.”
Mănăstirea funcţionează după medelul unei cetăţi, un organism viu care se gestionează singur. Are nevoie însă de sutinere aşa că stareţul Efrem a găsit calea. A nivelat mai multe dealuri, a tras apa pentru irigaţii şi le-a transformat în teren agricol. Multe destinate special plantelor medicinale pentru că locul este unul dintre cele mai curate şi nepoluate de pe pământ.
„Eu am nişte preconcepţii despre medicamentele chimice. Şi asta a fost şi o modalitate să exprim lucrurul acesta. Şi am făcut tot felul de reţete. Pentru gripă, antibiotice naturale şi puteam astfel să evităm antibiotice chimice. Nu suntem împotriva medicamentelor dar atunci când cineva poate să folosească plantele e mai bine să recurgă la plante”, spune stareţul.
În biblioteca mănăstirii în cărţile vechi de sute de ani s-au găsit reţete pentru tămăduirea mai multor boli cu ajutorul plantelor. Acum călugării le pun în aplicare, au chemat specialişti din facultăţi ca să-i îndrume, au angajat microbiologi şi au adus aparatura de ultima generaţie.
Părintele Arsenie, economul mănăstirii: „Lucrăm cu facultăţi din Grecia şi din afara ţării ca să existe în afară cunoştinţelor noastre pe care le avem din manuscrise şi tehnologia de astăzi.”
Iar din mâinile călugărilor şi din apartele sofisticate au început să iasă tot felul de creme, uleiuri săpunuri care se vând în magazinul mănăstirii şi mai nou sunt trimise şi în România pentru vânzare. Călugării adună plante din pădurile muntelui din care fac ceaiuri iar mănăstirea are stupi şi livezi. Aici, este locul ideal pentru măslini iar pe o fată a muntelui au plantat viţa de vie pentru că terenul şi clima sunt ideale pentru struguri. Uleiul şi vinul sunt scoase la vânzare.
Fiecare pelerin pleacă de aici cu ceva, medicamente sau hrană pentru trup. Dar mai presus de toate cu hrană pentru suflet.
Părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatoped: „Omul de azi e foarte încurcat. Şi motivul pentru care e încurcat e că nu ştie de unde vine şi unde merge. Din păcate, civilizaţia aceasta modernă nu mai vorbeşte despre Dumnezeu. Este antropocentrică, îl pune pe om în centru şi îl duce la o situaţie fără ieşire. Din păcate, oamenii de astăzi au învăţat să fie încrezători doar în ei înşişi. Şi se sfătuiesc cu ei înşişi. Şi socotesc că e umilitor să întrebi pe cineva despre ceva. Fiul meu, ieşirea dintr-o situaţie fără ieşire este Hristos. Omul nu se poate împlini fără Hristos”.
Părintele Teologu: „Este foarte mult zgomot informaţional. Trebuie tăiat. Oamenii trebuie să se mai gândească şi la ei. Nu în sens egoist. La relaţia cu Dumnezeu, la relaţia cu ceilalţi şi la ce se întâmplă în ei înşişi. Să se gandească puțin: eu unde mă duc, ce fac? Şi asta nu antreprenorial. Ce se întâmplă cu sufletul meu? Şi din cauza asta trebuie tăiate contactele nefolositoare. Şi aici nu mă refer [neapărat] la contacte cu prietenii. Goană asta haotică după zgomot. Trebuie să fim un pic mai adânci. Societatea noastră suferă cumplit de superficialitate.”
Se bate toaca de masă. Singura din zi. Tot ce se întâmplă aici se face după un tipic bine stabilit. În centrul mănăstirii este trapeza, sala de mese, o clădire veche de sute de ani care aminteşte cel mai bine de epoca bizantină. Astăzi e venit în vizită şi un episcop dintr-o insulă, aşa că e prilej de bucurie. Se cântă şi din nou candelabrele sunt mişcate în semn de bucurie. În fiecare zi aici mănâncă peste 5 sute de oameni. Călugări, muncitori şi pelerini. Stau la mese de marmură vechi de mai bine de o mie de ani aduse aici pe vremea imperiului din Constantinopol. Dintr-un balcon un călugăr citeşte cuvinte de învăţătură, în timp ce câţiva călugări aleargă şi servesc printre mese. La final se iese tot cu cântec iar bucătarii stau aplecaţi până când iese ultimul mesean în semn de iertare pentru eventualele greşeli culinare.
Vatopedul ascunde comori cu o valoare universală uriaşă moştenite din vremea imperiului. Sunt ţinute în spatele unor uşi bine zăvorâte. „Sunt mai multe chei pentru că mănăstirea era idioritmică şi nu trăiau în obşte părinţii şi atunci ca să înlăture orice fel de suspiciune că o să dispară ceva, aveau 4 chei şi le ţineau 4 părinţi. Ca să intre înăuntruu trebuia să se adune toţi 4.”
Pătrundem într-o încăpere normală care arată ca o mică bibliotecă. Zeci de ani acest loc a stat încuiat şi obiecte de valoare inestimabilă au zăcut uitate aici. Surpriză însă vine când părintele Daniil deschide uşile unui dulap.
Aici stă ascuns tezaurul cu icoane, cărţi şi documente. Aici se află e cel mai vechi act în care este menţionată mănăstirea Vatoped, din anul 998, cea mai veche copie după geografia lui Ptolemeu, un epitaf dăruit de împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, psaltirea împăratului Constantin al IX-lea monomahul.”
În orice colţ, mănăstirea păstrează şi urmele legăturii acestui spaţiu cu ţara noastră. De-a lungul timpul, domnitorii din Ţările Române au susţinut şi finanţat puternic Muntele Athos. Sute de ani la rând. Aici în Vatoped, Ştefan cel Mare a construit portul şi clădirea portului. Dovadă este acolo pe acel perete. Este un basorelief în care domnitorul moldovean închina Maicii Domnului clădirea. Iar sub clădire se vede stema Moldovei. Datează de la 1496.
Numai în arhivele Vatopedului se păstrează peste 14 mii de hrisoave care vorbesc despre daniile şi legăturile romanilor cu acest loc. Danii, domnitorii romani au făcut însă în tot muntele şi multe mănăstiri au rezistat sute de ani doar cu acest ajutor. La Vatoped, turnul de apărare a fost construit de Neagoe Basarab. La fel şi paraclisul de la intrare, crama şi multe altele. Ajutoare vin şi acum din România cu tirul iar românii ajung aici în număr tot mai mare.
Stau de vorbă cu părinţii care ştiu foarte bine ce se întâmplă dincolo de ape, în lume şi primesc ajutor.
Părintele Chiril: „Banii, plăcerile, cariera, diferite funcţii, să călătorească, să vadă lumea. toate acestea sunt nişte idealuri pe care omul le are dar care nu pot să plinească golul pe care omul îl are în sufletul său. Adică omul rămâne cu un gol lăuntric pe care, dacă nu reuşeşte să îl umple, omul trăieşte mereu cu o stare de nefericire. De fapt, fericirea este înlăuntrul nostru. Şi asta este şi cuvântul Evangheliei. Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Dacă omul reuşeşte să se interiorizeze descopere o lume întreagă. Şi în măsura în care reuşeşte să tămăduiască lumea lui lăuntrică, află pace deplină şi aceasta te face fericit.”
În cel mai vechi turn din munte e din nou spectacol. Călugării sunt chemaţi la slujbă. E un ritm de viaţă şi de rugăciune viu, un program gândit de sute de ani care să-i ajuta în nevoinţa lor. Aceşti oameni au tot timpul ceva de făcut. Timp liber nu există.
În Vatoped grijă se poartă nu doar sufletului ci şi minţii iar călugării vin aici la studiu după slujbă. În bibliotecă sunt peste 40 de mii de volume. Părintele Teologu este şi bibliotecar.
Părintele Gavril: „Împrumutăm, citim şi ducem înapoi. Avere personală nu există. Avere, telefon, cont, obiecte personale nu există. Înţelegeţi? E lipsa desăvârşită de proprietate. Tot ce avem aparţine mănăstirii.”
Şi asta pentru că mintea să fie fără griji, iar sufletul să fie liber să urce spre Dumnezeu. Vatopedul a fost din todeauna locul în care cultura moştenită de la părinţii primelor veacuri şi din imperiul bizantin a fost păstrată cu sfinţenie. Pe dealul de lângă mănăstire a funcţionat în secolul al XVIII-lea singura academie de pe teritoriul fostului imperiu Bizantin în care se preda ştiinţe exacte şi filosofie.. Ruinele acestui loc stau mărturie. Pe teritoriul Vatopedului romanii au deţin două chilii, un fel de case mai mari în care sunt călugări români iar slujbele se fac în limba română. Chilia Colciu este aşezată pe un mal înalt deasupra apelor. Aici a trăit unul dintre cei mai buni duhovnici ai Athosului, părintele Dionisie, un român care ajuns în munte în 1926 şi pe care îl căutau pelerini din toată lume, printre ei adesea şi prinţul Charles.
Părintele Siluan îşi aminteşte: „A cerut nişte sfaturi duhovniceşti părintelui Dionisie. Printre altele, cum să îşi păstreze smerenia, în condiţiile în care el este capul celui mai prestigios imperiu din lume. Şi părintele Dionisie i-a spus să îşi aducă mereu aminte de moarte şi să înţeleagă că orice om fie bogat, fie sărac au toţi aceeaşi soartă. Moartea. Şi dacă va reuşi să păstreze asta mereu în minte, va reuşi să îşi păstreze smerenia.”
Părintele Siluan a fost colegul nostru, a lucrat în Protv, un ateu convins. La începutul anilor 2000 s-a călugărit în acest loc. “Mi am pus problema asta de ce trăiesc, care e sensul vieţii şi de unde venim şi încotro ne ducem. Şi o întrebare care a fost leit-motivul adolescenţei mele şi am simţit-o încă de atunci, că dacă nu găsesc răspunsul la întrebarea asta, orice aş face în viaţa asta, oricâte realizări aş avea, este sinonim cu zero. Pentru că, dacă punctul de început este neantul şi punctul terminus e la fel, neantul, cum credeam pe atunci, mi se părea absurdul şi angoasa cea mai teribilă posibilă. Şi aşa a început căutarea mea. Care s-a întâlnit cu harul lui Dumnezeu, cu prezenţa Sa. Mi-am dat seama că întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi numai de la distanţă, o credință călduţă, să te laşi călăuzit de El în orice direcţie te va duce. Aşa se face că direcţia în care m-a îndreptat a fost monahismul”.
Gândul la moarte şi mai ales la veşnicia ei îi aduce pe oamenii aici şi devin locuitori ai Athosului. Pentru creştin, moartea e doar e trecere pe care trebuie s-o primească împăcat şi cu suflet curat.
La 7 ani de la moarte, rămăşiţele călugărilor sunt dezgropate şi aşezate în osuar, din raţiuni aministrative, pentru a face loc în morminte altora. Sunt puse aici însă şi pentru a da de gândit.
Părintele Daniil: „E locul cel mai minunat din mănăstire aici. Ca şi slujba de înmormântare. E una din cele mai ziditoare slujbe pentru suflet. Au fost oameni şi ei şi poate şi ei s-au străduit, s-au necăjit, s-au bucurat. Ce a rămas? Sufletul lor. Şi atunci când vii în locul ăsta, îţi dai seama că singurul lucru pentru care cu adevărat merită să te îngrijeşti în viaţa asta e sufletul tău, pentru că în rest nu rămâne nimic. De aceea, e locul cel mai ziditor din mănăstire. Când te necăjeşti că uiţi de Dumnezeu şi de sufletul tău, aici vii şi vezi că nu trebuie să uiţi.”
Tocmai acest gând, al morţii îi ţine vii, este gândul care îi face pe aceşti oameni să se dedice cu totul veşnicie, lui Dumnezeu. De sute de ani, Athosul rămâne şi el viu, suspendat în timp şi spaţiu, aparat de ape şi de reguli stricte păstrate cu sfinţenie. Este locul din care călugării ne transmit că e bine să ne facem timp şi pentru noi, să ne căutăm în adâncul nostru pentru a ne găsi liniştea, să fim mai buni, să ne rugăm. E reţetă care aici e aplica fără încetare, zi şi noapte, departe de zgomotul lumii. De pe acesta fâşie de pământ, două mii de călugări înălţă fără încetări rugăciuni pentru ei şi pentru noi, oamenii din lume, cu credinţa că Hristos a biruit moartea şi a deschis porţile raiului. Hristos a înviat!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“cea mai bună formă de rugăciune este rugăciunea ciclică. Într-un singur gând. Doamne Iisuse miluieşte-mă, Doamne Iisuse miluieşte-mă, această rugăciune este foarte greu de spart pentru că este ciclică, este foarte uşor de ţinut pentru că e într-un singur gând şi ne dăm foarte repede de seamă când se întrerupe.
Te rogi încet, încet, împărăţia cerurilor o să te atragă. O să simţi o mică geană de lumină creşte creşte în timp şi după aceea o să simţi o dulceaţă imensă. Şi toate gândurile astea o să dispară. Şi dacă o să reapară mintea ta o să le respingă. Mintea devine ca şi un general foarte puternic care nu se înşeală.”
“Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Dacă omul reuşeşte să se interiorizeze descoperă o lume întreagă. Şi în măsura în care reuşeşte să tămăduiască lumea lui lăuntrică află pace deplină şi aceasta te face fericit.”