Parintele exarh ANDREI BARBU despre invatatura STARETULUI EFREM DE LA VATOPEDI – restituirea adevarurilor esentiale si a duhului autentic al Ortodoxiei in vremurile cernerii

10-11-2012 11 minute Sublinieri

sfat de taina

  • Pemptousia:

Cuvânt din Sfântul Munte – Introducere

[…]

Prezenţa unui stareţ athonit în România

Fără îndoială, importanţa Sfântului Munte Athos în viaţa duhovnicească a Ortodoxiei de pretutindeni, şi nu nu­mai, este recunoscută. Nu mai este cazul să insistăm în rândurile de faţă asupra impactului semnificativ al efervescenţei duhovniceşti ce a fost un factor dinamic şi constant în asumarea exigenţelor creştinismului. De-a lungul timpului, Muntele Athos a concentrat o adevărată pleiadă de puternice personalităţi duhovniceşti, adevărate autorităţi în păstrarea şi transmiterea duhului Tradiţiei perene a Ortodoxiei.

De-a lungul îndelungatei sale istorii, Sfântul Munte Athos a fost considerat pe bună dreptate un autentic bastion al Ortodoxiei, un loc de referinţă în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de duhul şi credinţa Părinţilor noştri. Mulţi nevoitori, mulţi dintre ei trăind în anonimat, ştiuţi numai de Dumnezeu, au ars precum nişte lumânări, în linişte şi smerenie, jertfindu-şi întreaga viaţă cu delicateţe şi discreţie, sfinţind acel loc binecuvântat de Dumnezeu. O mulţime de monahi, trăind între cer şi pământ, departe de agitaţia lumii, purtaţi de un dor nestins după Dumnezeu, au vieţuit în Muntele Athos, realizând aici pe pământ o adevărată cetate cerească.

Dar de-a lungul timpului, Muntele Athos s-a consacrat mai ales prin consecvenţa cu care a apărat adevărurile de credinţă împotriva unor tendinţe novatoare venite din partea unor curente interne ale creştinismului sau faţă de atitudinea expansionistă a islamismului. Mai ales astăzi, în condiţiile în care lumea contemporană este confruntată cu un puternic duh de secularizare, de dezrădăcinare din Tradiţie, Sfântul Munte Athos poate să-şi valorifice semnificaţia de bastion al Tradiţiei, poate să ne ajute pe fiecare dintre noi să ne evaluăm conştiinţa faţă de Tradiţia adevărată a creştinismului.

În aceste condiţii bineînţeles că prezenţa unui stareţ athonit în România poate fi considerată un eveniment deosebit. Pentru prima dată credincioşii din România au avut ocazia să participe la manifestări publice (slujbe, conferinţe) la care să fie prezent un stareţ de la Sfântul Munte Athos. Această premieră pentru ţara noastră s-a constituit prin vizita Părintelui Arhimandrit Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatopedi din Athos. […]

Părintele Arhimandrit Efrem a fost vizibil şi sincer emoţionat de evlavia poporului român, de disponibilitatea şi setea credincioşilor români pentru valorile duhovniceşti. Într-un cuvânt ţinut la Cercul Militar din Alba Iulia, Părintele Efrem mărturisea:

„Sunt foarte emoţionat de călătoria pe care am făcut-o în România. Am fost bucuros să văd evlavia poporului român, setea de credinţă pe care o are, dorul de Dumnezeu şi disponibilitatea de a se nevoi. Sfântul Munte datorează mult României. Cei mai mulţi ctitori ai mănăstirilor aghiorite, după împăraţii bizantini, sunt voievozii români. Venind din Sfântul Munte în România, ne simţim ca acasă. Venind aici vedem că Biserica Ortodoxă din România va progresa, pentru că are o putere foarte mare. Şi puterea dumneavoastră nu este nici economică, nici politică, ci constă în evlavia dumneavoastră. Este evlavia tuturor credincioşilor.”

Dar cum s-a ajuns la acest eveniment duhovnicesc care s-a derulat în ţara noastră? În primul rând, în mod general a existat o strânsă legătură între Ţările Române şi Sfântul Munte Athos. Sunt binecunoscute ajutoarele substanţiale ale domnitorilor români faţă de mănăstirile athonite, în special după căderea Constantinopolului.

În al doilea rând, astăzi putem spune că Mănăstirea Vatopedi are o relaţie specială cu credincioşii români, prin faptul că în obştea monahală vatopedină vieţuiesc şi români. Mănăstirea Vatopedi este cel mai vechi aşezământ monahal din Muntele Athos, atestat prin tradiţie încă din secolul al IV-lea (din vremea lui Teodosie cel Mare), fiind în decursul vremii una dintre cele mai reprezentative mănăstiri athonite; astăzi e a doua în ierarhia Sinaxei Sfântului Munte după Marea Lavră. Astfel, în Sfântul Munte se găsesc vieţuitori de diferite naţionalităţi care trăiesc împreună valorile Ortodoxiei, dovedind că Athosul este un model de convieţuire ortodoxă în care sunt depăşite graniţele naţionale. Dacă astăzi se tot insistă asupra unor modele de unire spirituală, culturală, politică, economică sau socială (cel mai adesea această propagandă având accente ideologice), Sfântul Munte (în general) şi Mănăstirea Vatopedi (în particular) ne oferă o alternativă duhovnicească şi foarte viabilă, în care oamenii devin fraţi, trăind o viaţă întru Hristos.

Putem spune că a fost un dar de la Dumnezeu că între Mănăstirea Vatopedi şi Mănăstirea Oaşa s-a creat un fel de relaţie specială. Mănăstirea Vatopedi a revenit de la viaţa idioritmică la cea chinovială o dată cu formarea obştii păstorită de Părintele Efrem, actualul stareţ. El este ucenicul lui Gheron Iosif Vatopedinul, Părinte duhovnicesc al obştii monahale de la marea mănăstire athonită. La rândul lui acesta a fost ucenicul Cuviosului Gheron Iosif Isihastul, cel care a avut un rol major în revigorarea vieţii monahale în Sfântul Munte în anii ’60. Sunt mulţi tineri în cadrul actualei obşti vatopedine, iar Părintele Efrem a impus un duh de mare deschidere şi faţă de monahii de altă naţionalitate. În acest context, ca tânăr ieromonah, mergând de mai multe ori în Muntele Athos pentru a mă folosi de experienţa monahală de aici, am avut bucuria să fiu găzduit de Părintele Efrem în repetate rânduri. În timp, monahi ai comunităţii noastre din ţară (în acea perioadă eram stareţ la Mănăstirea Poşaga) au stat o vreme la Mănăstirea Vatopedi, în dorinţa de a cunoaşte mai bine monahismul athonit şi de a întări relaţiile dintre mănăstirile noastre. Astfel s-a conturat o frumoasă legătură duhovnicească între Mănăstirea Vatopedi şi obştea Mănăstirii Poşaga (astăzi obşte a Mănăstirii Oaşa).

Într-un asemenea climat i-am făcut Părintelui Efrem invitaţia de a vizita ţara noastră. Urmare a conferinţelor şi cuvântărilor pe care le-a ţinut în România, în diferite împrejurări, a apărut această carte pe care o putem considera o expresie a tradiţiei duhovniceşti aghiorite.

Părintele Efrem a insistat asupra importanţei redescoperirii interiorizării, a experienţei lăuntrice, mai ales în situaţia de faţă în care mentalitatea actuală sub influenţa considerabilă a mass‑media ne îndeamnă spre exteriorizare. E dificil să conştientizăm în condiţiile contemporane că împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru, că greul războiului duhovnicesc se duce în interiorul fiinţei noastre şi o dată câştigat acolo, putem învinge şi în afară şi astfel vom răzbate peste toate greutăţile, oricât de mari ar fi ele.

În goana după plăceri ieftine, ajungem să credem că totul înseamnă a consuma, că bucuria înseamnă a dispune de oricine şi orice, transferând astfel centrul de greutate din a fi în a avea. Dar iată că mai sunt voci care într-un asemenea cadru ostil afirmă identitatea adevărată a bucuriei, care este una lăuntrică. Odată ce vom reuşi să scăpăm din dispersia nimicitoare a duhului lumii, întâlnindu-ne cu adâncul din noi pentru a putea răspunde adâncului lui Dumnezeu ce ne cheamă din veşnicie, vom gusta din roadele bucuriei duhovniceşti lăuntrice şi astfel vom trăi şi în exterior bucuria şi seninătatea, la care aspirăm cu toţii ca nişte înăbuşiţi.

Dar pentru a fi capabili să avem asemenea experienţe lăuntrice dătătoare de bucurii e nevoie de osteneală, de asceză pentru dobândirea trezviei duhovniceşti. Astăzi dimensiunea ascetică este atenuată, dacă nu chiar eludată. Căutăm adesea o bucurie facilă, bazată pe plăceri şi criterii consumiste, lipsite de un conţinut adevărat. În relaţiile cu ceilalţi suntem formali pentru a păstra un oarecare climat de înţelegere, dar care rămâne artificial. Confundăm blândeţea cu o atitudine pasivă, favorabilă cedării şi compromisurilor faţă de exigenţele cerute de demnitatea creştină. Dar bucuria duhovnicească nu poate fi confundată cu bucuria lumească, precum blândeţea nu trebuie identificată cu propriile slăbiciuni.

Ne spune tot un mare nevoitor contemporan athonit, Cuviosul Paisie Aghioritul, următoarele:

Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie şi pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumească pe care mulţi o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinţii aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care sfânt a avut o astfel de bucurie în această viaţă? Care sfânt a avut o astfel de bucurie pe care o urmăresc mulţi creştini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut, ca să nu se întristeze, să nu-şi piardă pacea? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros şi să nu-mi stric liniştea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândeţea duhovnicească şi altceva blândeţea din nepăsare. Omul duhovnicesc este în întregime răsplătit cu mângâiere duhovnicească pentru durerea aceasta. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima[1].

Duhul lumii actuale „ajută” la înlăturarea nevoinţei. Mentalitatea contemporană nu mai poate concepe bucuria jertfei. Creştini fiind, aşteptăm prea mult ca să avem totul de-a gata, avem sentimentul că ni se cuvine să fim serviţi, în loc să fim noi cei dispuşi spre slujire. În aceste condiţii este imperativă redescoperirea nevoinţei şi a jertfei. Numai jertfind ceva din comodităţile cu care suntem obişnuiţi (pe care adesea le pretindem cu seninătate) putem gusta bucuria adevărată şi totodată avem ocazia de a împărtăşi bucuria autentică celor de lângă noi.

Jertfa presupune lucruri concrete, nu vorbe frumoase şi pompoase. Numai asumându-l concret pe semenul nostru vom putea anticipa aşteptările şi nevoile reale ale aproapelui. A te jertfi pentru celălalt este o nobleţe. Jertfa adevărată se face cu discreţie şi cu delicateţe, fără trâmbiţare şi într-o manieră în care cei pentru care ne jertfim să nu se simtă jigniţi sau lezaţi în intimitatea lor. Dar acest fel de jertfire nu se poate face fără o trezvire duhovnicească.

Vremurile de cernere în care trăim confundă intenţionat dragostea cu o aşa numită toleranţă, în care exigenţele nevoinţei, ale ascezei şi ale învăţăturilor de credinţă sunt diluate până la dispariţie. Astfel, noua identitate propusă (inclusiv în cazul creştinismului) este aceea a permisivităţii, care în numele iubirii (chiar şi a celei creştine) sau a drepturilor omului, favorizează crearea unui om dezrădăcinat. Există o tendinţă de relativizare a Adevărului, de creare a unui cadru tolerant şi permisiv faţă de o multitudine de credinţe, idei şi practici menite să erodeze creştinismul.

Răspunzând la o întrebare într-un interviu, Părintele Efrem arăta cum putem să ne păstrăm întru Adevăr, dar fără să fim exclusivişti şi izolaţionişti. El spunea:

„Creştinul este înrădăcinat în Adevăr şi atunci nu-l deranjează faptul că poate avea o anumită izolare faţă de lume. Iar faptul că un creştin este înrădăcinat în Adevăr nu presupune anularea legăturilor lui sociale. Sfinţii Părinţi erau iubitori de oameni, de semenii lor. Însă în ceea ce priveşte dogmele erau necruţători, pentru că ştiau că dogmele sunt cele care-l ajută pe om să atingă sfinţenia. Din păcate astăzi, din pricina unui curent ecumenist care spune că în numele dragostei nu trebuie să fim fanatici, se creează o predispoziţie pentru relativizarea Adevărului. Noi nu suntem împotriva dialogului cu alte confesiuni creştine, dar acest dialog trebuie să se facă pe baze corect alese”.

Părintele Arhimandrit Efrem, ţinând conferinţe în medii universitare, slujind la biserici ale Facultăţilor de Teologie şi având mai multe cuvinte adresate către tineri (printre care erau şi mulţi studenţi la Teologie, seminarişti sau doritori de a urma studii teologice) a susţinut cu consecvenţă necesitatea revenirii la teologia patristică, la redescoperirea unei teologii făcute în duhul Părinţilor care să se constituie într-o reală mărturie de viaţă. Actualizarea teologiei înseamnă de fapt asumarea modului de a fi. Această teologie impune coordonate existenţiale, în care rugăciunea devine adevărata teologhisire, iar vorbirea de Dumnezeu presupune şi exprimă totodată întâlnirea tainică cu Dumnezeul cel viu.

Într-unul din cuvintele celebre şi cu o extraordinară rezonanţă pentru conştiinţa eclesială, Părintele Dumitru Stăniloae (cel care a fost un reprezentant de seamă al demersului neopatristic din secolul nostru, aducând duhul filocalic inclusiv în teologia de şcoală), arăta valoarea rugăciunii într‑o teologie adevărată, descoperită prin întâlnirea cu Sfinţii Părinţi. Mărturisea Părintele Stăniloae:

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în simboluri. Dar aceasta nu-mi dădea nici pace şi nici dragoste. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că este posibil să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune. Atunci, cu multă răbdare, m-am aşezat pe treabă. Astfel am înţeles, puţin câte puţin, că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, lăsându-mă umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea este comuniune cu Dumnezeu şi cu cel de lângă tine. Şi că fără această comuniune lumea nu este decât tristeţe, ruşine, dezolare, masacre. Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaşte viaţa veşnică[2].

Într-o asemenea perspectivă este depăşită teologia scolastică, regăsindu-se ferventul duhovnicesc şi dinamizator al unei teologii înţelese ca mod de viaţă, înscris într-o continuitate directă cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Părintele Efrem a insistat mult asupra priorităţii experienţei în faţa speculaţiei ce generează o teologie cerebrală şi speculativă. El este fidel în acest sens tuturor acelor mari teologi care au teologhisit exclusiv în folos duhovnicesc şi numai după ce au experimentat lumina cea necreată a harului dumnezeiesc. Unul dintre cei mai reprezentativi din rândurile acestor teologi este Sfântul Simeon Noul Teolog (inclusiv numele arătându-i pledoaria pentru o nouă teologie duhovnicească care să se debaraseze de influenţele unei teologii scolastice ce prindea contur în Bizanţul începutului de secol XI). El scria:

„Faptul de a vorbi sau grăi despre Dumnezeu şi a cerceta cele ale Lui şi a face exprimabile cele inexprimabile şi a arăta ca înţelese pentru toţi cele neînţelese n-ar putea fi decât indiciul unui suflet îndrăzneţ şi cugetător. Şi acest lucru îl pătimesc nu numai câţi îndrăznesc să grăiască ceva de la ei înşişi despre Dumnezeu, ci şi câţi rostesc pe de rost şi cercetează cu curiozitate cele grăite odinioară şi aşternute în scris împotriva ereticilor de către dumnezeieştii teologi, nu ca să rodească de aici un folos duhovnicesc, ci ca să fie admiraţi de către cei ce îi ascultă la banchete şi reuniuni şi să li se atribuie numele de teologi[3].

Este esenţială asumarea teologiei în duhul Părinţilor deoarece o cunoaştere strict informaţională, acumulativă, deşi în aparenţă este impresionantă, nu are puterea Duhului Sfânt de a ne schimba pe noi înşine şi de a produce mutaţii în cei din jurul nostru. O teologie fără pocăinţă rămâne stearpă şi-l îngâmfă pe cel care o practică. Într-o asemenea situaţie posedarea unor informaţii este sinonimă cu impresia că ele sunt şi trăite. Cunoscând multe avem senzaţia că şi trăim cele pe care le ştim. O asemenea teologie gratuită în care găsim compilaţii de texte patristice ne face să credem că este o teologie patristică, dar aceasta nu rămâne decât o simplă teologie repetitivă, intertextuală şi fără impact duhovnicesc. Numai exersând la modul cotidian şi concret o viaţă metanoică putem să dobândim o minte şi o inimă hristificate cu care să avem şansa să respirăm mireasma duhovnicească a teologiei scrise şi trăite de Sfinţii Părinţi.

Fiindcă adevărata cunoaştere este o măsură a pocăinţei noastre. Chiar dacă de multe ori pretindem că ştim asta, că o asemenea informaţie este un truism cvasicunoscut, din păcate, nu o dată rămânem exteriori faţă de teologia adevărată, fără să ne împropriem în viaţă mesajul Evangheliei. În această privinţă citez un text reprezentativ din Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Fiindcă rodul şi fapta pocăinţei sunt cele care alungă neştiinţa şi aduc cunoştinţa: mai întâi cunoştinţa despre noi şi despre cele ale noastre, apoi despre cele mai presus de noi şi despre tainele cele dumnezeieşti, cele nevăzute şi necunoscute pentru cei care n-au făcut pocăinţă, adică tainele credinţei noastre, în care nimeni nu s-ar putea îmbogăţi înainte de lucrarea celor spuse, chiar dacă ar parcurge tot ciclul filosofiei; iar dacă nu se va face părtaş al acesteia cu bogăţie, atunci îşi va petrece vremea lui în întunericul cel mai adânc al necunoştinţei. Căci chiar dacă cele dumnezeieşti şi cele privitoare la cele dumnezeieşti sunt aşternute în scris şi pot fi citite de către toţi, ele se descoperă numai celor care au făcut pocăinţă fierbinte şi s-au curăţit printr-o pocăinţă sinceră atât pe cât e şi măsura pocăinţei şi curăţirii lor… Şi aşa cum fiecare dintre cei necredincioşi îşi închipuie că el cugetă necugetând de fapt, şi i se pare că ştie ceva neştiind nimic—căci chiar dacă ştie ceva, ştie rău, ceea ce e lucru mai rău decât orice neştiinţă—aşa socot şi aceştia. Căci părându-li-se că sunt înţelepţi, s-au făcut cu adevărat nebuni nenorociţi, petrecându-şi zilele ca nişte ieşiţi din minţi şi smintiţi şi neştiind nimic din tainele lui Hristos după cum se cuvine; de a căror părere de sine şi trufie să ne izbăvească pe noi Dumnezeul cel viu şi să ne facă imitatori ai smereniei Lui”[4].

Părintele Arhimandrit Efrem a insistat asupra acestui mod de a face teologie, în care învăţătura nu trebuie să ne trufească, ci să ne mântuiască, pentru că noi suntem chemaţi să ne unim cu Hristos, nu cu informaţii despre Hristos. Avem speranţa că această carte, expresie a legăturii pe care o avem cu monahismul athonit (în mod special cu Mănăstirea Vatopedi), va avea roade duhovniceşti, influenţându-i benefic mai ales pe cei care doresc să studieze teologia dar nu numai, făcându-ne să reconsiderăm teologia de pe poziţii patristice. Astfel ne vom întări conştiinţa apartenenţei noastre la Tradiţia patristică, iar teologia nu va mai fi doar un balast informaţional.

În acest sens închei cu cuvintele lui Gheron Iosif Vatopedinul din cartea „Mărturie athonită”, prefaţată chiar de Părintele Efrem, stareţul actual al Mănăstirii Vatopedi:

Întorcându-ne şi noi spre cele relatate nouă de Părinţi, care ne-au descris luptele lor şi ţinând în mâinile noastre aceste mărturii, nu avem simţământul că au plecat dintre noi… Pilda lor vie, sfaturile lor părinteşti, grija lor plină de dragoste ca nimic să nu ne lipsească, reprezintă petrecerea lor împreună cu noi, adevărata noastră moştenire Niciodată personal nu am avut veleităţi de scriitor, însă circumstanţele societăţii contemporane nu mai îngăduie tăcerea Chiar dacă cel care a scris aceste rânduri este nepriceput în arta scriitoricească, sensurile duhovniceşti şi experienţele care sunt exprimate sunt mai vrednice de dorit decât înţelepciunea înţelepţilor şi cuvântătorilor acestui veac, care nu au experienţa tainelor duhovniceşti”[5].

Astfel, observăm că, într-adevăr, credinţa creştină ne propovăduieşte aceleaşi năzuinţe, valabile pentru toate veacurile. Prin această identitate de idealuri va trebui să redescoperim şi să trăim acea viaţă în Duhul Sfânt, care să ne facă solidari cu modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi.

Protosinghel Andrei Barbu,
Stareţul Mănăstirii Oaşa

[astazi exarh al manastirilor din eparhia Albei-Iulii, n.n.]

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Muntele Athos, 2000.

[2] Dumitru Stãniloae, Filocalia, vol. II, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, pag. 348.

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Editura Deisis, Sibiu 1998, pag. 75.

[4] Ibidem, p. 85.

[5] Gheron Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită, Editura Bizantină, Bucureşti, 2000.

Sursa: Cuvânt din Sfântul Munte, Sfânta Mănăstire Vatopedi 2011.

Legaturi:


Categorii

Ecumenism, Ierarhi romani, Pagini Ortodoxe, Parintele Efrem (Vatoped), Preoti si duhovnici romani, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Parintele exarh ANDREI BARBU despre invatatura STARETULUI EFREM DE LA VATOPEDI – restituirea adevarurilor esentiale si a duhului autentic al Ortodoxiei in vremurile cernerii

  1. Chiar ma gandeam la importanta teologiei in viata noastra; nu ca stiinta exacta (putini se ocupa), ci ca mijloc de aprofundare al cunostintei noastre despre Dumnezeu si noi insine. Nu mai retin cine a zis ca daca ne uitam la vietile Sfintilor, observam ca ei toti, fara exceptie, au practicat trei lucruri: teologia, asceza si rugaciunea.

    Desigur, acest articol se refera la polul opus, atunci cand practicam teologia fara celelate doua elemente absolut necesare. Cred ca aceeasi persoana spunea ca daca ne apucam de teologie si concepte inalte inainte de a implini poruncile, vom ajunge in mainile diavolului.

    Eu insa ma gandisem ca si invers este valabil — teologia este si ea absolut necesara, la nivelul fiecaruia. Ea ne ajuta sa il cunoastem mai intim pe Dumnezeu, pe noi insine si tot ce ne inconjoara, si sa aflam de unde venim si incotro ne ducem (pur teoretic vorbind). De exemplu, cred ca “dobandirea Harului Duhului Sfant” este o notiune teologica la care ne raportam; sau cand studiem intelesul cel mai adanc al evenimentelor importante din viata Mantuitorului, cum ar fi Inaltarea, Invierea, pildele, si toate praznicele Bisericii, etc.

    Poate ca lipsa totala de teologie va duce la neodirea ascezei si a rugaciunii, la plafonarea acestora la un nivel strict moral si facandu-le pe acestea a devina scopuri in sine.

  2. Pingback: DESPRE RAZBOIUL LAUNTRIC CU DUHUL DILUANT AL LUMII SI ADANCUL NOSTRU UITAT. Impotriva neo-crestinismului “bucuros”, a “spiritualitatii” de tip New Age, care nu vrea sa stie de asceza si de Adevar… -
  3. Pingback: PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ioan Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT UN TANAR COMUNIST IDEALIST? Despre spovedanie si ispasire -
  4. Pingback: Blogul Schitului Darvari » Blog Archive » PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…
  5. Pingback: SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Călugării români aflați "cu un picior în lumea de dincolo", la: "UN MUNTE DE CREDINȚĂ" - Reportaj de sărbătoare la "România, te iubesc" cu Alex Dima (ProTV) în prima zi de Paști (VIDEO, TEXT)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare