TIMPUL CERNERII, VREMEA MARTURISIRII/ PS Ignatie Mureseanul despre DESFIGURAREA CONSTIINTEI CRESTINE: “Majoritarii sa se retraga in catacombe, iar minoritarii sa defileze in cetate”/ PASTORALA SF. SINOD LA DUMINICA ORTODOXIEI (2015)

1-03-2015 30 minute Sublinieri

la duminica-ortodoxiei

  • Basilica: 

Înscrierea pentru ora de Religie este un act de mărturisire publică a credinţei 

Biserica Ortodoxă se află astăzi în Duminica Ortodoxiei. Sfânta Liturghie la Catedrala Patriarhală a fost oficiată de Patriarhul României. După citirea Pericopei Evanghelice de la Sfântul Evanghelist Ioan, capitolul 1, versetele 43-51,

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învăţătură. La finalul cuvântului său, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a subliniat importanţa orei de Religie pentru creşterea duhovnicească a copiilor.

„Iubiţi credincioşi, un mod deosebit de mărturisire a credinţei astăzi într-o lume din ce în ce mai secularizată este şi frecventarea orei de Religie la şcoală şi deci, înscrierea pentru a frecventa ora de Religie la şcoală acum după ce Curtea Constituţională a României, prin decizia sa din noiembrie 2014, a spus că pentru a frecventa ora de Religie cei care doresc să urmeze ora de Religie trebuie să se înscrie: copiii majori sau părinţii copiilor sau tutorele legal instituit. Ca atare, înscrierea pentru ora de Religie este un act de credinţă, de mărturisire publică a credinţei, a iubirii noastre faţă de Hristos şi a dorinţei noastre de a creşte spiritual. Biserica a botezat copiii pe care părinţii i-au născut şi i-au adus să fie botezaţi. Dacă Biserica a botezat copiii înseamnă că are şi datoria de a-i creşte în credinţă”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

 „Există o creştere sau o formare duhovnicească a copiilor în credinţă în familie în primul rând. Există o formare duhovnicească a copilului sau o creştere a copiilor şi prin participarea la slujbe în Biserică prin viaţa liturgică, mai ales prin împărtăşirea lor, dar este nevoie şi de o formare duhovnicească şi intelectuală a copiilor la şcoală, împreună cu alţi copii şi în dialog cu alte cunoştinţe, cu alte discipline pe care le studiază sau le învaţă copiii la şcoală. Ca atare, participarea la ora de Religie este deodată o creştere duhovnicească şi intelectuală în credinţă, întărirea comuniunii cu ceilalţi copii şi o mărturisire a legăturii care există între cunoaşterea duhovnicească şi cunoaşterea ştiinţifică.”  […]/ integral pe basilica.ro

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2015

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, produse de adversarii sfintelori coane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787). Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios”[1], în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi […]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei”[2].

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu există prin ea însăşi. Ea este mijlocul prin care suntem conduşi spre alte persoane, este un obiect sfânt care arată prezenţa personală a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, aşa cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”[3].

Icoana este o memorie vizuală şi o reprezentare a realităţii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a confundat icoana cu însăşi dumnezeirea. „Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinţii zugrăviţi în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibilă datorită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenţa cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru că în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii”(Coloseni 2,9).

Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia taina întrupării Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). Din perspectiva teologiei patristice, sintetizată în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Nu greşim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma şi culoarea trupului”[5].

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea şi dreptul să-I pictăm icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece aceasta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu – Om, după cum, în mod înţelept, ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”[6].

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer” prin care noi privim spre Dumnezeu şi spre lumea nevăzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bunătate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovniceşti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în Evanghelia zilei de astăzi: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arată posibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a dobândi sfinţenia, prin harul Duhului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească prin sfinţirea propriei noastre vieţi: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai mare cu El, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu este cu putinţă după cum o dovedeşte mulţimea sfinţilor reprezentaţi în icoane, care sunt, cu adevărat, icoane ale sfinţeniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, icoana Naşterii Sale ni-L prezintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana Învierii ni-L înfăţişează ca Biruitor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar şi o vedere profetică a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei aleşi „Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă, înconjurat de sfinţii Săi, icoana ne pregăteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credinţei, de întâlnire a credincioşilor în Liturghia Euharistică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Preasfântul Său Sânge. De aceea, înainte de a ne împărtăşi, sărutăm sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dumnezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materialism pătimaş şi consumism fără măsură ca moduri de trăire, alterând viaţa spirituală a omului, care trebuie să aibă, mereu, ca model de viaţă iubirea smerită a Preasfintei Treimi. Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creştere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu cel Sfânt şi Bun. Credinţa omului este strâns legată de făptuirea binelui, adică, întrucât avem dreapta credinţă trebuie să o şi mărturisim necontenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă manifestare a dreptei credinţe. Credinţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Credinţa – spune Sfântul Apostol Iacov – „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de către Biserica noastră, completează aceste cuvinte spunând că: „Devreme ce faptele exprimă credinţa, credinţa adevereşte faptele”[7]. Dragostea faţă de semenul nostru se arată mai ales prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar măsura credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, după cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastră misionară, ca persoane vii ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Astfel, creştinul nu poate fi o persoană izolată, ci este chemat să trăiască în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Preasfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemaţi, avem nevoie de comuniune şi unitate deplină în comunitatea bisericească manifestată sub ambele ei forme: parohia şi mănăstirea, acolo unde se lucrează luminarea, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor. Este, deci, nevoie să înţelegem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când suntem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împreună-lucrători în lume iubind şi slujind pe semenii noştri. Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a răspuns: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găseşte că fratele este rău[8]. Doar printr-o cunoaştere şi recunoaştere a limitelor proprii ajungem la preţuirea reală a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adică iubirea semenilor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întruparea Ortodoxiei (drepteicredinţe). În semenul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoană vie şi concretă a lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: „Hristos a devenit o persoană omenească, una singură şi reală, şi rămâne aşa în vecii vecilor, ca un frate între ceilalţi oameni. El veghează la respectarea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei”[9],spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După învăţătura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu un stăpân al acestora: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem petrece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai adaugă”[10]. De altfel, după cum accentua şi scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bogat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[11].

Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de duhul timpurilor în care trăim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de semenul nostru sunt false căi de vieţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bună stare, ci către eşecul său ca fiinţă comunitară, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depăşirea acestor false moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de eliberare de patima lăcomiei şi de dobândire a vederii prezenţei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept măritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele societăţii şi oferă creştinului soluţii concrete spre desăvârşirea sa duhovnicească, dar şi spre asigurarea celor necesare vieţii, ca suport necesar pentru creşterea sa duhovnicească. În acest sens, trebuie să redescoperim, mai întâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos şi prin apărarea dreptei credinţe a Bisericii noastre în faţa tuturor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în care trebuie să devenim tot mai sensibili la suferinţa aproapelui nostru, în care Hristos Însuşi suferă. Să înţelegem că este important ca învăţătura de credinţă, deprinsă de timpuriu, în familie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Religie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să luăm aminte la iubirea lui Hristos pentru om şi să nu fim nepăsători la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru că, spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Atât de mult ţine Hristos ca fiecare din noi să respectăm şi să iubim pe semenii noştri, încât aceasta va fi măsura după care vom fi judecaţi: «Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 40)[12]. După cum se cunoaşte deja, Biserica noastră şi-a extins activităţile sale social-caritative şi filantropice în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi, a continuat acţiunea de ajutorare a parohiilor sărace din ţară şi din diaspora, şi, atunci când a fost nevoie, a intervenit pentrusprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, inundaţiilor sau alunecărilor de teren, aşa cum s-a văzut şi în anul 2014. Toate aceste activităţi sunt realizate prin osteneala, dragostea şi dărnicia fiecăruia dintre dumneavoastră pentru aceşti „fraţi prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste părintească, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor şi comitetelor parohiale, dar şi pe toţi credincioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mănăstiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Duminică a Ortodoxiei până la sărbătoarea Bunei Vestiri, frumoasa tradiţie a Bisericii noastre de a organiza o colectă în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Sumele din această colectă vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mănăstirilor atât din ţară, cât şi din străinătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dumnezeu să răsplătească milostenia tuturor celor “ce aduc daruri şi fac bine în sfintele şi întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici”[13] pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hristos şi de semenii noştri, ajungând cu toţii să ne închinăm Sfintei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

[…]/ integral pe basilica.ro

  • Ziarul Lumina:

Augustin Paunoiu: Curajul mărturisirii

Vremurile sunt dificile. E timpul cernerii, al luptei duhovniceşti. Lupta între înscăunarea spiritului răului şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toţii suntem implicaţi în acest duel dintre moarte şi viaţă.

Această bătălie, dusă între Adevăr şi miile de travestiri care doresc să ne ademenească, între Iubire şi miile de surogate care încearcă să o pervertească, între Viaţă şi miile de contrafaceri care vor să ne ispitească, între Frumos şi miile de caricaturi care caută să-L parodieze.

Duminica Ortodoxiei este Duminica curajului mărtu­risirii. A mărturisirii credinţei şi făptuirii celei drepte, a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica lui Hristos, a iubirii pentru aproapele. În chiar aceste zile, unii vor ca Dumnezeu să fie alungat din şcolile noastre. Vor în loc să arunce seminţele ateismului. Există tendinţe evidente în societatea noastră care caută să anestezieze conştiinţele prin motivaţii care sunt doar nişte pretexte. Cererea de înscriere a copiilor la ora de religie este un act de mărturisire a celor neindiferenţi faţă de credinţa lor, faţă de viitorul copiilor lor. Pasivitatea nu este de dorit în acest caz. Fiindcă, aşa cum scria Albert Einstein, „lumea nu va fi distrusă de cei care săvârşesc răul, ci de cei care se uită la aceştia fără să facă nimic“. Nu va trebui mai apoi să ne mire de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce mulţi tineri sunt violenţi cu cei din jurul lor.

Condiţia esenţială pentru a dobândi libertatea, pentru a permite omului să trăiască întru Adevăr este să dobândească virtutea curajului. Lupta pentru adevăr este simbolul curajului creştin. Să nu uităm un lucru: vom pieri atunci când ne va lipsi curajul, când ne vom minţi spunând că totul merge bine, când de fapt nu e aşa, când vom fi mulţumiţi cu adevăruri spuse pe jumătate.

Aşa cum scria un episcop occidental, o luptă dură contra puterilor întunericului traversează istoria omenirii. Începută după crearea omului, ea va dura până la sfârşitul timpului. Angajat în acest război văzut şi nevăzut, omul trebuie fără încetare să se opună răului pentru a se ataşa Binelui. Când i s-a cerut părintelui Iustin Pârvu să dea o definiţie a omului, acesta a spus: „Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă, pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău“. Doar trei categorii de oameni vor pierde această bătălie: laşii, mincinoşii şi nesimţiţii.

Pentru a învinge răul, să îndrăznim să-l privim în faţă. Să avem sinceritatea de a recunoaşte realitatea, fără a o farda. Să avem luciditatea celor smeriţi şi curajul celor săraci. Vom refuza politica lui Pilat. Vom respinge laşitatea. Raportarea echilibrată faţă de lumea de astăzi, de sărăcia, lacrimile, discordia, persecuţiile şi calomniile ei, iată singura soluţie pentru a ajunge la liman. Altfel, optimismul naiv va scurtcircuita speranţa, pesimismul va declanşa violenţa. Doar realismul va naşte încrederea. Încrederea că vom fi biruitori. Cine este fericit cu Dumnezeu şi mai ales fericit de Dumnezeu nu poate fi temător în faţa omului. Conştiinţa ortodoxă este una plină de nădejde. Dumnezeu nu îi lasă pe cei ce-L iubesc cu adevărat. Hristos în cuvântul Său către Apostoli şi toţi cei ce vor crede în El nu a spus: „Îndrăzniţi. Eu voi birui lumea“, ci „ Eu am biruit lumea“. Biruinţa este deja a Lui!

Virgiliu Gheorghe: Educaţia pentru viaţă şi nihilismul contemporan

Scriptura spune că pentru om există două căi: calea vieţii şi calea morţii. Calea vieţii este calea binecuvântării, calea milosteniei, calea dragostei, calea a tot ceea ce înseamnă bun. Iar calea morţii este calea blestemului, a furtului, calea minciunii, a uciderilor, a tuturor lucrurilor rele. Şi nu este nici o comunicare, nici o legătură între cele două. După cum Mântuitorul ne spune că nu ne putem închina la doi dumnezei, lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Calea vieţii este calea în care omul cheamă numele Domnului Dumnezeu. Din păcate, sesizăm că, în cultura în care trăim, suntem supuşi unor forţe centrifugale care ne aruncă în afară. În afara cui? În afara noastră înşine, a sinelui nostru, în afara lui Dumnezeu. Undeva în afară. Poate că nu întâmplător, când Evanghelia vorbeşte despre iad, spune că este întunericul cel mai din afară.

În mesajele pe care le transmite mass-media şi în modul cum acţionează ea asupra lumii, când dă spiritul general pe care-l percep şi în care trăiesc oamenii astăzi, am încercat să găsesc un numitor comun. L-am găsit la Cuviosul Seraphim Rose. Acesta este nihilismul. Pare un concept cultural. Nietzsche l-a lansat. Dar este mai mult decât atât. E mişcarea care în esenţă spune „nu“. Cui spune „nu“? Spune „nu“ lui Dumnezeu, spune „nu“ tuturor raţiunilor, spune „nu“ tuturor adevărurilor.

Există patru etape ale nihilismului. Prima din ele, cu originea undeva în Renaştere, sau chiar în Evul Mediu, e cea în care omul relativizează credinţa. Cred în Dumnezeu, dar acest lucru nu este chiar atât de important. Adică El nu mai este o prezenţă, ci devine din ce în ce mai mult o abstracţiune şi viaţa mea, concepţiile mele sunt tot mai mult lipsite de prezenţa lui Dumnezeu. Omul deja a rămas singur. Aceasta este prima fază, de relativizare, faza liberală. Imediat după aceasta, istoric vorbind, în devenirea omenirii şi în viaţa fiecăruia dintre noi trecem la o altă etapă, cea realistă.

Realismul, naturalismul, raţionalismul este etapa în care omul îşi face dumnezeu din raţiune. Aceasta este faza în care omul se desparte practic de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este perceput decât ca un concept foarte abstract, practic o construcţie a propriei noastre minţi. Este ceea ce îndeobşte a făcut protestantismul, care a dat la o parte toată Tradiţia, s-a bazat pe Scriptura interpretată de mintea omenească. Pentru că mintea la un moment dat s-a autonomizat, a rămas doar mintea omului, fără Scriptură. Şi aşa ajungem să ne facem dumnezeu din propriile noastre raţiuni.

Raţionalismul acesta, care avea mult scolasticism în el, multă morală lipsită de conţinut, adică de viaţă, este searbăd, nu-l atrage pe om. Să ne uităm puţin la societatea americană de la jumătatea secolului trecut. Ea era o societate puritană. Dar pentru că nu avea conţinut puritanismul acela, generaţia anilor â60-â70 s-a dus în revolta aceea anarhică.

Sufletul omului caută tot timpul libertatea. Suntem însetaţi de libertate. Aşa am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, persoane libere. Noi hotărâm şi vrem să hotărâm în privinţa noastră, iar Dumnezeu a îngăduit asta, pentru că venim la masa dialogului cu Dumnezeu. Însă omul, din dorinţa de a-şi apăra libertatea, fuge de multe ori în direcţii greşite.

Faza următoare, ca reacţie la raţionalismul sec, este vitalismul. Ce presupune el? Totul începe să se concentreze în zona trăirii, a senzaţiei. Adevărul este senzaţie. Avem de-a face acum cu cultura mişcării, a erosului. Dar nici aceasta nu mulţumeşte pe om pentru că-l epuizează, fiindcă vorba lui Baudelaire: „orice exces duce la negare“. Orice formă dusă în extrem ajunge să schimbe calitatea, de la o calitate extremă ajunge să fie o negare a lucrului respectiv. Acesta este nihilismul distrugerii. În el vom vedea toate curentele anarhice la limită, terorismul, crimele în masă, cultura drogului, homosexualitatea şi, în ultimă instanţă, cultura eutanasiei. Legalizarea eutanasiei va da posibilitatea omului şi-l va încuraja să se sinucidă.

Dar să ne oprim puţin la vitalism, pentru că raţionalismul a căzut şi trăim astăzi într-o cultură a fascinaţiei, a seducţiei, unde totul ţine de trăire. Oamenii au pierdut o relaţie cu Dumnezeu în care puteau să simtă că trăiesc şi se împlinesc şi au căpătat o frustrare a faptului că nu au un sens mai înalt, ajungând să se mulţumească cu ceea ce le oferă cultura în care trăim. Toate aceste lucruri, aceste fenomene culturale care se petrec în societatea noastră acţionează ca nişte forţe reale, care încet, încet ne orientează către o anumită direcţie, ne direcţionează viaţa. Ele acţionează prin opinia publică (nu putem spune altceva decât spun toţi, pentru că vom fi consideraţi retrograzi, vom fi stigmatizaţi).

Studiile arată că dacă mass-media spune altceva decât majoritatea societăţii, dacă 90% dintre oameni cred ceva, iar mass-media spune altceva, într-un interval oarecare de timp, doar 20% vor rămâne fideli crezului lor. Iar aceşti 20% vor tăcea. Opinia publică este dumnezeul societăţii moderne. Dacă mergi pe stradă şi 3-4 oameni se uită într-o direcţie, toţi cei care vor trece pe lângă ei se vor uita în aceeaşi direcţie.

Există trei curente, trei trăsături specifice, care se disting unul de celălalt, dar totuşi au şi ceva în comun. Este vorba de cultura consumului, a divertismentului şi a spectacolului. Toate sunt dezvoltate în literatura postmodernă. Acestea trei fac parte din mişcarea vitalistă, care la limita dusă în exces vor duce la nihilismul distrugerii, la stadiul în care omul îşi doreşte moartea, se revoltă împotriva tuturor, se simte părăsit de Dumnezeu fără să-şi dea seama că el a plecat dintru început de la ipoteza că Dumnezeu nu există în viaţa lui.

Augustin Paunoiu: Europa şi conştiinţa creştină azi

PS Ignatie Muresanul predicaM-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.

Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă re­pe­re fundamentale ale socie­tă­ţii europene?

E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguita­tea termenului „va­loare“. Con­tea­ză mult perspectiva cultu­ral-geografică a termenului. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Orientul – emisfere lu­ate strict în sens geografic -, va­lorile Occidentului sunt inco­men­surabile, pentru că au drept matrice de formare creş­ti­­nismul. Noica avea să decre­te­ze. „Cultura europeană s-a năs­cut în 325, la Niceea“, când Bi­serica statorniceşte adevărul dog­matic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dum­nezeu-Om. Deci, o cultură a pe­ri­horezei între dumnezeiesc şi o­menesc, între necreat şi creat. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Estul european – din păcate, şi acesta îşi pierde se­va creştină -, atunci valorile Oc­cidentului de astăzi simt că sub­minează şi boicotează valo­ri­­le Occidentului de ieri. Prin ur­mare, nu mai pot vorbi de va­lori, ci de realităţi care detro­nea­ză valorile. Pentru noi, creş­­tinii, valorile decurg din via­ţa în Dumnezeu, din Dum­nezeu şi implicit din Evan­ghe­lie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.

Fizionomia Occidentului vă­zut dinspre Estul Europei pare u­na marcată în mod profund de ră­nile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit fa­ţă de viaţa liturgică a Bi­se­ri­cii, ca separaţie şi instaurare a u­nei dihotomii între necreat şi cre­at. Am în vedere sutele de bi­serici care sunt goale şi a că­ror destinaţie este cu totul alta de­cât spaţiu de trăire a cre­din­ţei. Oricine poate vedea biserici tran­sformate în pub-uri, clu­buri de noapte sau restaurante. Toa­tă această realitate a avut drept premisă separaţia sau di­ho­­tomia dintre necreat şi creat, din­tre lumea credinţei şi lumea ne­gării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: mo­­dernitatea, a cărei predică cen­­trală este exilarea lui Dum­nezeu şi instaurarea omului în lo­cul Lui – „Într-adevăr, uma­ni­ta­­tea de astăzi pare a nu mai fi de­cât o enormă gură care pro­nun­ţă, cu emfază şi la nes­fâr­şit, numele omului“ (Piere Ma­n­nent) -, fapt care a dus la e­re­zia antropocentrismului, ca ram­­pă de lansare a „valorilor“ oc­ci­den­ta­le de astăzi: multicul­tu­­ralism, care este preocupat de identita­tea de grup, adică de mi­norităţi (sexuale, etnice, cul­tu­­rale etc.), nu de persoană, de sub­minarea şi anihilarea tra­di­ţiei, a rădă­cinilor („când este ge­­­loasă pe tradiţie, şi îşi pune ge­lozia în aplicare, modernita­tea se transformă repede în coş­mar“ –  H.-R. Patapievici) şi tri­­vializarea, ignorarea preme­di­­tată a structurii creştine a Europei.

Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine a­le acestuia. Mărturie stau pâ­nă acum miile de biserici impo­zan­te din marile oraşe ale Eu­ro­pei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi peri­fe­­rice ale cetăţii, ci inima aces­te­­ia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul fran­cez, care a pus în locul lui Dum­nezeu raţiunea, idolatrizân­d-o. Aş da dovadă de ipo­cri­zie spunând că Occidentul în­seam­nă doar întuneric şi demo­ni­­zare. Nu agreez un asemenea dis­curs. Occidentul poate să în­sem­ne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria desco­pe­ri­rii unei biblioteci impresionan­te, bucuria unei ediţii exempla­re a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bu­curia unui trai mai decent din punct de vedere material, bu­curia întâlnirii unei persoa­ne, care ştie nu doar să bom­bă­ne, ci şi să se mulţumească cu ce­ea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spi­ritual, ai şansa să măr­tu­ri­seşti credinţa ortodoxă aido­ma pri­milor creştini, care îşi trăiau credinţa într-un context total de­favorabil. În primele veacuri creş­tine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ide­ologică şi desfigurează con­şti­inţa. Prin urmare, aş vrea ca va­lorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valo­ri­le Occidentului de astăzi şi a­co­lo unde se constată că este me­tastază să fie aplicat trata­men­tul chimioterapiei trăirii evan­ghelice, a sfinţeniei.

Neagu Djuvara mărturisea în­tr-un interviu că dacă se va produce islamizarea Ves­tu­lui, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispă­rea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?

Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem con­ştienţi de această isla­mi­za­re a Europei, începând cu Fran­ţa. Statisticile spun că în sudul Fran­ţei sunt mai multe mos­chei decât biserici. Într-un articol recent scris despre proble­ma­­tica islamizării Europei am gă­sit un text absolut profetic, ros­tit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boume­dienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când mi­li­­oane de oameni vor părăsi e­mis­fera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuce­ri­tori. Arma lor vor fi copiii. U­te­rul femeilor noastre este ar­ma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.

Cu toate acestea, eu nu aş fi ex­trem de siderat în faţa isla­mi­zării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de ca­re dăm dovadă atunci când creş­tinii sunt persecutaţi. Pen­tru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în pa­ra­lel două masacre recente, din­tre care unul amplu media­ti­­zat, iar celălalt abia observat. Pri­mul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi euro­peni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abomina­bi­lul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei sa­ti­rice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi ab­solută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot ma­pa­­mondul, printre care chiar şi mu­sulmani, a adoptat hashta­gul „je suis Charlie“ pe toate re­ţe­­lele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpre­tă­ri­le care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris de­vo­a­­lează inconsistenţa şi ipocrizia i­dolului ideologic al vremurilor noas­tre, care poartă numele de mul­ticulturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea poli­ti­­că“, înţeleasă ca dictatură a mi­norităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Char­lie“, aş aduce în atenţie ma­­sacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroris­tă „Statul Islamic“, din 14 fe­bru­­arie 2014. Oare de ce nu a e­xis­tat acelaşi val de solidaritate mon­dială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit con­ştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în nu­mele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele fap­tului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi va­loa­­rea martirajului creştin, eu­ro­­peanul va alege, cu ochii în­chişi, să fie solidar cu prima. Mar­tirajul lor nu a a fost în sta­re să declanşeze printre cei ca­re împărtăşesc aceeaşi credinţă creş­tină nici un viral mediatic de felul „je suis…“, care să fie ex­presia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.

Cum se manifestă conştiinţa creş­tină, câtă a mai ră­mas ea în Europa? Am văzut des­făşurându-se marşuri pen­­tru viaţă, împotriva a­vor­­tului şi eutanasiei, la Pa­ris, precum şi conferinţe pe teme creştine.

În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă a­­nemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâ­ta vreme cât nu am perspectiva în­tregului dispozitiv a ceea ce în­seamnă conştiinţa creştină a Eu­ropei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema fa­mi­­liei, aşa cum este ea perce­pu­tă în ţesătură ideatică a uma­nis­­mului european secular con­tem­­poran. Familia nu mai este fa­milie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a fa­mi­liei aşa cum o înţelegem noi, creş­tinii. În orice discurs e ne­voie să adjectivăm că noi ne re­ferim la familia tradiţională, băr­bat şi femeie, pentru a se şti e­xact de care parte a baricadei sun­tem. Pentru că se poate vor­bi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste ten­dinţe îşi propun, cu obsti­na­ţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul es­te foarte clar: vrei să distrugi cre­dinţa unui neam, a unui po­por, e nevoie doar să destabili­zezi, să desfigurezi conceptul de fa­milie. Dez­goleşte-o de ori­ce sem­nificaţie creştină, evan­gheli­că, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de ca­tas­­trofal? Pen­tru că prin familie se transmite totul: valorile e­­ducaţiei, va­lo­rile creştine, cre­din­ţa şi dra­gos­tea de neam. Ea es­te matca un­de se plămădeşte fer­mentul a­sumării acestor va­lori.

Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale ni­hi­­lismului, şi anume libera­lism, realism, naturalism şi vi­talism. Unde credeţi că ne a­flăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?

Cred că toate sunt prinse u­na de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină po­li­ti­că, ci ca atitudine etică, pe ca­re aş numi-o libertinaj, adică o pseudolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, as­ta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa in­ti­­mă, nici viaţa privată sau pu­bli­că a persoanei nu mai este do­minată de responsabilitate ci­­vică, morală sau du­hov­ni­ceas­că. În momentul în care es­te detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chi­pul lui Dumnezeu din noi, în mo­mentul în care nu reuşeşte a­ceastă libertate să afirme ce­ea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de liber­ta­­te, ci de sclavie. Părintele Stă­niloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a li­ber­tăţii este responsabilitatea. A­cesta este marele cancer al so­cie­­tăţii în care trăim. Cuvintele Sfân­tului Apostol Petru au o ac­tualitate teribilă: Nu folosiţi „li­bertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Ori­un­de ai încerca să aplici aceste ver­set, puterea lui du­hov­ni­ceas­că o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în nu­mele libertăţii? Nişte păcate, ni­ş­te ideologii care vor să desfi­in­­ţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în nu­mele „libertăţii de conşti­in­ţă“.

Poate că e deranjant să tot fa­cem recurs la următoarea lo­gi­că duhovnicească: dacă Îl e­va­cuezi pe Dumnezeu din uni­ver­­sul tău, în mod automat te tre­zeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pen­tru că singurul care îl poate pu­ne în valoare pe om este Hris­tos. Dacă vreau să văd chipul a­devărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât nu­mai la Hristos. El mi-a des­co­perit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte a­ceas­tă sinergie, această periho­re­ză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne con­vi­­ne, şi dacă nu ne convine. Nu­mai în modul acesta, cum a tră­it Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o via­ţă omenească racordată, pe­ne­trată, armonizată, transfigu­ra­­tă de cea dumnezeiască, pu­tem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chi­pul lui Dumnezeu.

Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iuda­i­ce din Occident li se pune e­ti­cheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra me­sa­jului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creş­tină sau de o morală per­misivă homosexualităţii?

Da. Peste tot întâlnim aşa ce­va. Asta este lumea în care tră­im. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, tre­bu­ie să fii foarte delicat în a-ţi ex­prima un punct de vedere vi­za­vi de conceptul de familie, pen­tru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor teo­ria genului. Calapodul lor ide­o­­logic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscrimi­na­­toriu, le este formatat cu mul­tă atenţie. E un amalgam ciu­dat. Conform gândirii secu­la­­re, atunci când se pune pro­ble­­ma să afirmi valoarea creş­ti­nă a familiei, eşti acuzat de gân­­dire retrogradă şi, desigur, non­­progresistă. Când minori­ta­­rii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de pro­­blemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar pu­tea să-i lezeze pe majo­ri­­tari.

Este un trend postmodern fap­tul de „a îndumnezei“ tot ce­ea ce ţine de grupul minoritari­lor. Observaţi că majoritatea es­te cea care trebuie să se su­pu­nă unei terori psihologice, ide­­ologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profeso­ru­lui de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a re­uşit, prin decizia excepţiei de ne­constituţionalitate a Curţii Con­stituţionale, să impună ma­joritarilor obligaţia de a-şi ce­re voie dacă vor să facă reli­gie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, de­şi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune pro­ble­­ma că prin redactarea ce­re­rii de a participa la ora de reli­gie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „liberta­tea de conştiinţă“, amuleta u­ma­niştilor seculari din Ro­mâ­nia. Sau că sunt discri­minaţi în fa­ţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discri­mi­narea a fost îm­părţită şi este va­labilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să de­fileze în cetate, realitate sur­prin­­să de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara l­o­cu­in­ţ­ei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instau­ra­­rea unei dictaturi ideologice fă­ră limite a minoritarilor asu­pra majoritarilor, indiferent de spec­tru (politic, etnic, cultural, re­ligios, etic sau se­xual). Exis­tă o agresivitate vădită în a sus­ţi­n­e drepturile minorităţii cu ten­din­ţa clară de a anihila re­­fe­rin­ţe­le şi valorile majori­tă­ţii.

Ioan Busaga: „Omul religios îşi întemeiază viaţa pe răspunderi eterne“

„Cum va fi ziua de mâine dacă nici tineretul nu va rămâne cruţat de păcatele acestei vremi de coborâre? Dacă şi mlădiţele tinere sunt vătămate de la început, care va fi soarta pădurii când vijelia se va porni?“ Acestea sunt gândurile, rămase ca un testament, care-l frământau pe unul dintre cei mai reprezentativi educatori şi pedagogi ai şcolii româneşti de la începutul secolului al XX-lea şi care, din păcate, încă mai îngrijorează pe acei oameni care înţeleg necesitatea educaţiei şi conştientizează importanţa ei pentru generaţiile viitoare ale neamului românesc.

Este de ajuns o simplă privire de ansamblu asupra societăţii de azi pentru a observa complexa criză care a cuprins naţiunea românească, criză care pare că-şi are rădăcinile înfipte în sufletul acestui neam, „aşezat în calea răutăţilor“, după cum scria, cu secole în urmă, înţeleptul cronicar Ureche. La fel, acum câteva decenii, pedagogul, geograful, etnograful, filosoful şi istoricul Simion Mehedinţi-Soveja a descris starea „haotică“ prin care trecea societatea românească, şi anume „oameni care au batjocorit Biserica, au pretenţia să se îngrijească de soarta ei; profesori, al căror cuvânt e sărac de sinceritate şi bogat în contraziceri, se cred chemaţi să facă «şcoală» tineretului; propovăduitorii internaţionalismului ajung purtători de cuvânt în partide ce se numesc naţionale; arta se atinge din ce în ce mai mult cu banul; politica se amestecă cu afacerile, iar raţiunea statului face loc raţiunii intereselor personale“ („Către noua generaţie: Biserica-Şcoala-Armata-Tineretul“, 1923, p. 38).

Această stare haotică, ce pare perpetuă la noi, este cauzată tocmai de neconştientizarea sensului veşnic al existenţei umane, de nepăsarea faţă de ceilalţi şi de multe alte fapte negative care sunt determinate de lipsa unei educaţii ce are menirea de a-l învăţa pe om ce înseamnă să fie om.

„N-avem dreptul să aruncăm umbra scăderilor noastre asupra generaţiilor tinere“

Pedagog de vocaţie, Simion Mehedinţi-Soveja a învăţat generaţii de tineri care şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste că educaţia este „izvor de lumină şi de căldură“, iar scopul ei e să ajute pe om „a se găsi pe sine“. Conştientizând însemnătatea enormă a educaţiei, Simion Mehedinţi a schiţat câteva repere cu privire la aceasta. În primul rând, a pledat pentru autonomia învăţământului şi prestigiul educatorilor, fiindcă implicarea politicului a determinat multitudinea de legi, pe care „numai hârtia le mai poate ţine minte, iar cât despre regulamente şi circulări, pe acelea nici în arhive nu le mai găseşti pe toate. Ce zideşte unul vine şi surpă celălalt“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 59). Într-un stat, mai afirma Mehedinţi, cel mai preţios bun este sufletul generaţiilor tinere, „peste care n-avem dreptul să aruncăm umbra scăderilor noastre“, în special prin „puterea selectivă care pune pleavă la locurile de conducere“, fiindcă, „de câte ori se izbeşte cineva cu capul de pragul de sus, îşi dă seama că nu pragul, ci capul e de vină. (…) Este o chestie elementară de gospodărie, ca o scară, dacă vrei să fie curată, să o mături de sus în jos“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 92).

În acest sens, teoreticianul educaţiei Simion Mehedinţi a subliniat: „Cugetul şi simţirea unui popor, viitorul său, se află în grija educatorului!“, deoarece educaţia nu o face nici legea, nici cartea, nici ministrul, nici directorul, ci educatorul, adică acel dascăl de vocaţie care nu „schilodeşte sufletul unor generaţii întregi de copii prin incultura şi incompetenţa lui, îmbolnăvind neamul românesc. Dacă tu eşti dascăl adevărat, poate universul întreg să fie hâd şi şubred ca o şandrama veche, tu, în sfera şcolii tale, eşti izvor de lumină, de frumuseţe şi armonie, fiindcă tu eşti pentru copil însuşi centrul universului“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 60).

Pentru un dascăl cu vocaţie, notele şi „alte însemnări aritmetice cu aparenţă de exactitate până la zecimi şi sutimi sunt nişte cifre moarte, care dau iluzia unei bune cântăriri a sufletului copilăresc“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 56). De aceea, Simion Mehedinţi a arătat că este mult mai constructiv atât pentru copil, cât şi pentru familie şi întreaga societate, a-l conştientiza pe cel care doreşte a fi educat că şcoala nu este o pregătire pentru viaţă, „ci este viaţa însăşi“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 166), „că viaţa sa nu atârnă de o lecţie memorizată şi spusă în câteva minute, ci de felul cum lucrează omul de dimineaţă până seara, şi că fiecare pas al omului, fie singur, fie cu alţii, e o parte din viaţa lui şi răspunde în caracterul lui, ieşind la iveală, curând sau mai târziu“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 59).

„Teoria, formalul, arată Mehedinţi, deformează sufletul copilului şi, mai mult decât atât, compromite capitalul biologic al neamului.“ Practica, pentru faptul că mâna e dascălul creierului, iar prin creier al întregii făpturi omeneşti, „transformă şcoala pasivă într-o şcoală a vieţii în care tânărul îşi va forma deprinderi şi obişnuinţe tari şi va conştientiza că numai munca este suportul demnităţii individuale, al nobleţei sufleteşti“.

„Omul fără religie este izvor de cinism“

Munca înseamnă şi dăruire de sine pentru celălalt, de aceea, pentru Simion Mehedinţi, iubirea şi munca sunt valorile centrale ale educaţiei. „Iubirea deschide perspectiva nemărginită spre viitor, (…) iar pentru educator este o reală mângâiere să ajute măcar perfecţionarea vieţii urmaşilor. Cu cât va fi mai lung şirul celor buni în generaţiile viitoare, cu atât repararea greşelilor din trecutul cuiva şi din trecutul neamului său va fi mai deplină. Aşadar, iubirea educatorului faţă de copii este un act de purificare morală. De aceea, fără acest simţ de răspundere faţă de viitorul cel mai depărtat al neamului, nu se poate închipui să primească cineva însărcinarea de a se ocupa de educarea tineretului.“

Însă, pentru aceasta, este nevoie ca educatorul, pe lângă ştiinţă, să aibă „o atitudine contemplativ-religioasă în faţa tainelor Universului“, fiindcă, fără „socoteli cu eternitatea“, adică atitudinea religioasă în viaţă, „oricât de meşter ar fi cineva în tehnica lecţiilor, nu poate fi izvor de educaţie pentru alţii“, căci „omul fără religie este un izvor de cinism, pe când omul religios îşi întemeiază întreaga sa viaţă pe răspunderi eterne“ („Şcoala poporului“, 1918, p. 52).

În acest sens, Simion Mehedinţi consideră că salvarea neamului românesc depinde de pregătirea educatorilor şi a preoţilor. „Învăţătorii, prin puritatea vieţii lor, să calce a preoţie, după cum fiecare preot, prin cumpănirea vieţii lui, să pară tuturor un adevărat pedagog“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 43).

Educaţia este „o problemă capitală a vieţii“, mai explica Mehedinţi, fiindcă ea nu priveşte doar pe copii, ci pe fiecare om, indiferent de vârstă. „Biserica este şcoala cea mai cuprinzătoare: ea ne ia de mână din copilărie şi ne însoţeşte până la mormânt. În fie-care zi – acasă şi măcar o dată pe săptămână – la biserică, ea ne îndreaptă ochii spre ideal – îi îndreaptă adică celor ce au ochi de văzut şi urechi de auzit“. În funcţie de educarea copiilor, sporeşte fiinţa neamului nostru, „după cum mugurii din fiecare primăvară, adăugându-se în vârful ramurilor, dacă nu-s bântuiţi de ger ori de secetă, sporesc coroana copacilor în toate direcţiile“.

De când a început toată această problemă a orei de religie m-a bătut gândul să scriu şi eu ceva legat de aceasta. Unele gânduri care nu îmi dădeau pace m-au făcut să mă răzgândesc. Aceasta până când mi-am dat seama că unii își dau cu părerea (și de cele mai multe ori blamează ora de religie) fără să știe nici măcar cum arată acea cerere pe care trebuie să o completeze părinții până pe 6 martie, cel târziu.

Nu vreau să mă leg de ceva ce nu știu, nu îmi place să vorbesc, să scriu despre ceva despre care nu m-am documentat îndeajuns. De aceea voi scrie câte ceva despre ora mea de religie. Am făcut timp de 12 ani această disciplină și am avut, dacă nu îmi joacă feste memoria, patru profesoare în tot acest timp. Patru personalități complet diferite, dar toate au încercat să ne apropie de Hristos și de ce înseamnă iubirea și mila lui Dumnezeu pentru noi.

De la prima profesoară, pe care am avut-o cam trei ani, am învățat Crezul. Îmi aduc și acum aminte cum ne întreceam în clasă să spunem Simbolul credinței pentru a primi un 10. Ulterior, am sesizat exact ce semnificație are și cum se aplică în viața de zi cu zi. Fac o paranteză pentru a vă spune că o altă doamnă profesoară, de matematică de data aceasta, mi-a explicat în clasa a opta că unele teoreme și axiome sunt formulate precum Crezul și dacă îl știu, le voi învăța mai ușor. Și așa a fost. Tot prima doamnă de religie avea un fix cu desenatul, iar eu cu partea artistică nu prea am stat bine niciodată. Toată familia mea a muncit o dată la un desen cu Nașterea Domnului, vaca din staul arăta a măgar, ieslea nu prea era iesle, personajele mai erau cum mai erau, dar eu, sora mea, mama și tata am lucrat împreună pentru a-i duce doamnei un desen cât mai acătării. Asta m-a, și ne-a învățat, atunci ora de religie: să fim alături unii de alţii, pricepuţi sau mai puţin pricepuţi, de la un simplu desen până la mari necazuri.

Pilda fiului risipitor mi-a rămas întipărită în minte

A doua doamnă profesoară este cea pe care o port mereu în gând începând din clasa a patra când am cunoscut-o. Nu știu ce avea doamna special, dar avea ceva. Cred că har, mult har. Dânsa a reușit să ne explice ce este cu Iisus, de unde a venit și ce a făcut pentru noi. Ne-a explicat fiecare pildă în parte de știam ce semnifică fiecare pas, vorbă, haină din text. Deși nu mi-au plăcut niciodată olimpiadele și consursurile școlare, am mers încântată la Olimpiada de Religie în clasa a patra și a cincea. Nu știu de ce… poate pentru că pur și simplu mi-a plăcut obiectul, cum altora le-a plăcut româna, matematica, geografia sau istoria. Mergeam în vacanța de vară la școală pentru a mai citi ceva și a mă vedea cu doamna de religie. Ai mei nu m-au oprit, pentru că m-au lăsat de mică să îmi urmez propria cale, dar se uitau ciudat la mine pentru că am reușit, spre exemplu, să înțeleg ce e aceea Pronia Divină și îi explicam și mamei. Am luat premiu la una dintre olimpiade și îmi aduc aminte și acum de momentul în care scriam și tot scriam despre Pilda fiului risipitor, care mi-a rămas întipărită în minte de atunci.

Cu aceeași profesoară am mers la slujbe, la spovedanie și împărtășanie. În gimnaziu am început să merg și eu mai des la biserică. Mergeam cu mama când eram mică, dar nu în fiecare duminică. Mă spovedeam și împărtășeam în posturile mari, mă rugam în fiecare seară și făceam cruce când mă așezam la masă, dar nimic mai mult. Dar doamna de religie a știu să pătrundă în sufletul nostru și să ne insufle dragostea, de aproapele și de Hristos. Astfel am început să merg duminica la biserică – nu la biserica de care aparțineam, ci la alta (tot la mine în cartier se construia o biserică nouă, iar atunci slujbele se țineau într-un fel de baracă ceva mai mare). Luam o colegă și încă o prietenă și pe la 10.30 eram acolo – vroiam să prindem Sfintele Daruri. Nu știam noi exact ce reprezintă și ce se face acolo, dar ne luam după cei mari. Treptat am ajuns să mergem mai devreme la biserică și eu, cel puțin, eram încântată de Părinte – pentru că iubea copiii, le dădea bănuții de la Liturghie înapoi, le dădea iconițe și făcea ordine în biserică. Și acum e la fel Părintele și îmi pare rău că nu reușesc să ajung mai des la biserica mea de suflet – care acum e maaare și extrem de frumos pictată.

În liceu am avut inițial o doamnă profesoară mult prea liniștită pentru gustul meu, dar care a reușit să dezbată cu noi, adolescenții, câteva teme nu tocmai comode pentru dânsa – de la de ce au sau nu au voie femeile să intre în biserică într-o anumită perioadă până la de ce să mergem și să stăm atâta timp la o Slujbă. A urmat o altă doamnă profesoară cu care discutam despre ce vrem noi să facem în viață, ce oportunități avem, cum putem fi și cool și creștini practicanți în același timp. Ne-a vorbit de asociațiile unde putem face voluntariat, de Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) și Asociația Tineretul Ortodox Român (ATOR). O singură problemă avea doamna profesoară – fiind obișnuită cu clasele mici, atunci când vorbea lăsa frazele neterminate, pentru ca noi, elevii de clasa a XII-a, să le finalizăm. Majoritatea propozițiilor sunau cam așa: „Acum e momentul să vorbim despre misiunea Bi-se…” și noi ar fi trebuit să spunem în cor „ri-cii” – dar acesta era farmecul dânsei.

Optimismul nu e din naștere

Cam așa au arătat orele mele de religie. Nu am fost speriată de iad, de draci, nu mi s-a prezentat excesiv Răstignirea lui Hristos, nu am fost îndoctrinată. Am învățat ce înseamnă credința ortodoxă – fără a ține cont de persoane, de clerici sau mireni, ci pur şi simplu ce înseamnă dragostea de aproapele, speranța şi încrederea că Cineva e mereu lângă mine şi-mi îndrumă paşii.

Mulți cunoscuți îmi spun că sunt mereu veselă, că sunt optimistă și sunt surprinși când le spun că am avut probleme de sănătate de mică, că sunt operată de patru ori, că port ochelari de 24 de ani și că nu totul a fost roz în viața mea. Dar acest optimism nu e din naștere, el vine pe un fundament, un fundament realizat în familie, la școală (la ora de religie) și în Biserică. Așa cum spunea unul dintre copiii cu care am vorbit pentru un reportaj difuzat la emisiunea „Pridvoarele credinței” de la  TVR 3 și TVR Iași: Atunci când te rogi, simți că ai mai multă putere și nimic nu te poate doborî și atunci devii mai optimist și mai bucuros și mai încântat de viață.” De ce nu am vrea atunci religia în şcoală?

Îmi scria cineva pe pagina de Facebook că „puterea exemplului e cea mai importantă, aici pierdem”. Da, puterea exemplului e foarte importantă şi pierdem aici mult şi pentru că scoatem în evidență multe exemple negative – polițişti şi medici care iau şpagă, preoți care cer taxe şi aşa mai departe. Ar trebui să arătăm şi exemplele bune, pentru că slavă Domnului!, avem. Haideţi să fim noi un exemplu pentru copii noştri şi să lăsăm religia în şcoală, pentru că astfel îi vom ancora în cultura neamului românesc, îi vom învăţa ce este iubirea, adevărul, bunătatea şi le vom da speranţă în această lume ciudată în care trăim.

ora-de-religie (1)


Categorii

Pagini Ortodoxe, PS Ignatie Trif, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva familiei / vietii, Sarbatori, comemorari, sfinti, Scoala romaneasca

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “TIMPUL CERNERII, VREMEA MARTURISIRII/ PS Ignatie Mureseanul despre DESFIGURAREA CONSTIINTEI CRESTINE: “Majoritarii sa se retraga in catacombe, iar minoritarii sa defileze in cetate”/ PASTORALA SF. SINOD LA DUMINICA ORTODOXIEI (2015)

  1. Pe DIgi 24 se vorbea acum de Generatia x.Cred ca si Cuvantul Ortodox ar trebui sa dedice un articol mai lung pe tema romanilor plecati in strainatate.Se mai intorc?Mai sunt romani?Mai gandesc in romana? Cu ce ajuta in mod real tara banii trimisi de ei acasa?De ce voteaza acestia preponderent Basescu si Iohannis?De ce preseaza rudele din tara sa voteze dupa cum dicteaza ei,amenintandu-i cu oprirea “robinetului” ? E asa bine in strainatate?Cati lucreaza la negru?Cati sunt de fapt sclavi si lucreaza pe nimic(in comparatie cu bastinasii locului) ? Tocmai acum aud pe unu din SPania care declarasa ca romanii din Spania s-au intregrat perfect si au disparut “capsunarii” …cica au apusul vremurile alea .Acum romanii sunt doctor,ingineri,constructori,Oare a disparut comertul sexual cu romance si sclavagismul pe plantatie(de tip Sicilia) ?De ce romanii din strainate vin cu o constiinta nationala alterata(in special cei care lucreaza in domenii mai bine platite …dintre care unii se considera patrioti,dar un patriotism diferit fata de cel vazut de Cuvantul Ortodox),desi spun ca au invatat respectul,buna-cuviinta,valorile?Sa fie de vina politica + biserica?Sa fie de vina asistatii si batranii?Sa fie de vine “balcanismul” si neacceptarea felului de viata european ateu complet integrat?Sa fie de vina ca “lichelele si cei fara dinti in gura” voteaza cu Ponta? De ce tot mai multi straini si apreciaza Romania asa cum e ,zicand ca nu si-ar dori sa vada o Romania Occidentalizata(de tip nordic,francez,olandez) ?Se muta strainii in tara,pleaca romanii afara…

    Intrebari dificile,dar care TOATE trebuie privite din perspectiva ORTODOXA.Altfel,parerea mea,vom esua in a da vreo explicatie reala.Sa fie oare de vina caracterul foarte neinduhovnicit al romanului iesit de dupa comunism (atat batrani,cat si generatiile care aveau 20-30-40 de ani,in ciuda faptului ca ne laudam ca tinerii ziceau Tatal Nostru in Timisoara…asta nu e relevant avand in vedere ca acei tineri au acum 40 de ani si sunt parintii unor copii care sunt in scoala primara,generala-chiar liceu-complet dezradacinata si “tehnologizata’ ) ?

    Oare se vor implini profetiile parintelui Arsenie Boca si romanii isi vor dori sa vina in “spume” pe teritoriul muma?

  2. Cred ca la Timisoara se spunea Tatal nostru doar pentru ca parea ca e ceva interzis. In Piata Universitatii se spunea pentru ca parea ca il enerveaza pe Iliescu. Pe Iohannis il plac pentru ca e un barbat frumos sau cel putin prezentabil (inalt solid si blond, nu mic negricios si cu burta). Mai tineti minte ce furori facea Petre Roman? Pe Basescu diaspora il prefera pentru ca d-aia e diaspora, sa fie altfel decat prostimea care a ramas acasa. Asa e ei, niste nobili fara pedigree. Si nu de acum, spuneti-mi, stie cineva cand cei plecati pe afara, bonjuristii sau cum li se spunea odata, s-au uitat altfel decat cu dispret la cei ramasi in tara? Si poti sa-i condamni? Am fost plecat in Germania, mi-am lustruit pantofii de acasa, i-am curatat pana si pe talpa, dar cand am venit inapoi erau si mai curati, desi acolo doar i-am incaltat. Normal ca dupa ce mergi si numai prin Salonic si pe strada miroase a parfum ti-e sila de mizeriile de caine din parcul de joaca de acasa. M-au intrebat copiii (pe bune!), tati de ce e asa urat si murdar la noi? Pentru ca in jurul nostru vedem cu adevarat ce este in sufletul oamenilor. Altceva nu m-am priceput sa le raspund.

  3. @emanuel,
    raspunsul ti l-ai dat singur.Eu doar il accentuez.Inainte de *89 toti 22 de milioane,cu exceptia catorva,visam “raiul”occidental, lipsiti de minte fiind.Acest “rai “a venit, cu toata murdaria lui.Totusi,cu murdaria,dispretul si hula cu care vrea sa ne acopere constiintele acest apus,cu adeva”apus”,noi avem ceea ce nu au,chiar daca suntem slabi in credinta,SF.LITURGHIE.Dumnezeu,in mila LUI,prin migrantii nostri, le-a INOBILAT(SFINTIT)si lor pamantul facandu-le biserici ORTODOXE.DOAMNE AJUTA!

  4. Timpul cernerii, vremea marturisirii… iata cum marturisesc romanii despre ei insisi:

    http://www.dcnews.ro/sondaj-avangarde-kovesi-peste-patriarhul-daniel-la-incredere-cum-sta-iohannis_468988.html

    In cine avem noi incredere, priviti romanii de pe primele trei locuri.

  5. P.S.-si iata ca ROMANII reancrestineaza occidentul cazut.Cine cunoaste gandul lui Dumnezeu de mantuire a omului?Au fost candva rusii, acum sant romanii.Chiar daca multi nu se vor intoarce la credinta,dar nu pot spune ca n-au stiut ADEVARUL, cei din aceasta generatie,ca daca l-ar fi stiut……si totusi, unul de se va intoarce cu fata la Dumnezeu, El ar fi multumit.

  6. Foarte frumoasă expunerea lui Simion Mehedinți despre educație și despre importanța acestei componente în neamul românesc.
    Foarte adânc duhovnicească și gândirea păr. Ignatie din Spania și Portugalia; iată un părinte al BOR de care cred că tb ca să fim mândri că-l avem și să luăm aminte la cele pe care ni le transmite.

  7. Desi cred ca-s folositoare discutiile pe acest subiect, mai cred ca ar fi crestineste sa evitam a-i judeca (la gramada) pe cei “plecati” afara, sau chiar pe cei ramasi aici. Nici noi n-am ramas aici de virtuosi, nici ei n-au plecat de pacatosi. Conteaza cumva locul in care te mantuiesti?
    Ca romanii din afara sunt sclavi… Da, unii or fi, dar nu toti. De parca noi, cei de aici, n-am fi… Dependenti de serviciu, de supermarket, de “sistem”, de fel si fel de legi care au inceput si pe fata sa prigoneasca Biserica si membrii Ei (sa vedem cati se vor inscrie la “Religie”) – e atat de greu de vazut asta?!
    Multi dintre cei plecati, tocmai acolo si-au gasit linistea pe care (surpriza!?) n-o aveau aici si tocmai acolo s-au apropiat mai mult de Biserica. Apoi, CU TOTII suntem sclavi ai patimilor de tot felul (plictisitor ce spun?). Daca ne-ar durea pentru ei, in primul rand i-am purta in rugaciuni.
    Prin urmare, ce-ar fi sa privim mai mult in interior (al nostru, personal) cu neincredere si dojana, si cu mai multa intelegere la ceilalti?
    Iertati!

  8. Cred ca este foarte important locul unde te mantuiesti.
    Ca acest loc se numeste Romania, o tara care a fost vandalizata de o clica mafiota bine organizata este o realitate.
    Dar este la fel de real si faptul ca acest pamant romanesc care acum este la mezat, a fost locul unde s-a format poporul roman, si unde romanii au devenit crestini. Acest pamant pentru care au murit multi romani de-a lungul timpului, a fost leaganul civilizatiei romanesti.
    Ca mafiotii care au pus mana pe Romania si au distrus sistematic totul, si i-au obligat pe romani sa ia drumul pribegiei, nu face ca patria, pamantul natal, sa nu aiba importanta lui cruciala pentru fiecare.
    Bineinteles ca ne putem mantui oriunde, dar fiecare se mantuieste atat separat, cat si impreuna cu neamul sau, pentru ca exista si judecata neamurilor.
    Ca astazi se cauta sa se desfiinteze neamurile, este o realitate. L-a noi s-au facut pasi repezi in acest sens prin dezastrul economic si prin dezbinare. Iar pentru faptul ca s-au intamplat toate acestea, sunt raspunzatori atat cei care le-au pus la cale, cat si fiecare dintre noi in parte.
    In ceea ce priveste contributia romaneasca la increstinarea occidentului, s-ar putea ca ea sa existe, dar si mai importanta mi s-ar parea contributia romanilor la re-crestinarea Romaniei.

  9. @Florin M.

    Corect.

  10. Pingback: SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “D
  11. Pingback: IPS Teofan (VIDEO) la Duminica Ortodoxiei despre MARTURISIREA CREDINTEI, TESTUL “OREI DE RELIGIE” si CRESTINII OMORATI PENTRU HRISTOS “chiar in timp ce noi vorbim si stam in sfintele biserici”/ CINE SI DE CE LUPTA IMPOTRIVA RELIGIE
  12. Pingback: ORTODOXIA – CREDINTA MANTUITOARE, BISERICA INTEMEIATA DE HRISTOS. De ce icoana NU este “chip cioplit” si in ce fel o cinstim? SFANTUL SINOD NE INDEAMNA SA SUSTINEM “familia creştină tradiţională” si “identitatea noa
  13. Pingback: Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text): “VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ort
  14. Pingback: DE CE VREI SA (MAI) VII LA NOI, DOAMNE? “Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?”/ “X-MAS…” sau ce-a mai ramas din sarbatoarea Nasterii lui Hristos in lumea care a proclamat “moartea lu
  15. Pingback: ORTODOXIA – CREDINTA MANTUITOARE, BISERICA INTEMEIATA DE HRISTOS. De ce icoana NU este “chip cioplit” si in ce fel o cinstim? SFANTUL SINOD NE INDEAMNA SA SUSTINEM “familia creştină tradiţională” si “identitatea noa
  16. Pingback: Cuvintele Cuviosului Ioan Krestiankin la SARBATOAREA ORTODOXIEI | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: RESPONSABILITATEA MARTURISIRII NE-RUSINATE A CREDINTEI in vremurile noastre de “CRISTOFOBIE SI ANTICRESTINISM”, in care noile ideologii cauta SA DINAMITEZE FAMILIA si VALORILE: “Nu mi-e rusine de Hristosul meu, nu mi-e rusine de Biserica
  18. Pingback: PS IGNATIE MUREȘEANUL - ALES EPISCOP DE HUȘI - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare