RIDICA-TE, IA-TI PATUL TAU SI UMBLA! “Dumnezeu ne vrea luptandu-ne si INCERCAND NEINCETAT! El stie putinatatea noastra, stie cat de slabi suntem, dar vrea SA NU NE LASAM si SA NU NE LEPADAM de increderea in iubirea Sa”

3-05-2015 Sublinieri

duminica-slabanogului

Legaturi:

Predica Pr. CIPRIAN NEGREANU (Biserica Studentilor, Cluj) la Duminica a IV-a dupa Pasti / a vindecarii slabanogului de la scaldatoarea Vitezda (2012):

SENINATATEA CELUI CARE ARE INCREDERE IN DUMNEZEUL MILOSTIVIRII SI CAND NU IL MAI SIMTE PREZENT

“Dai vointa, iei putere!”

Transcriere partiala [de la min.14]:

“[…]

M-aş opri puţin asupra cuvântului pe care Mântuitorul îl zice acestui om. Ii zice:

Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!

Asupra acestor îndemnuri – că sunt trei îndemnuri [într-unul singur] – s-au oprit mari Părinţi şi mari sfinţi şi au zis că [sunt valabile] pentru noi toţi. După ce-L cunoaştem, după ce ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Lui, de Tainele Lui, primim Botezul şi prin aceasta tot ce înseamnă apropierea de Dumnezeu, este îndemnul cu care Dumnezeu ne îndeamnă. Dar, mai ales, ne îndeamnă atunci când Dumnezeu ne cercetează. Şi ştiţi că au fost multe momente, sunt convins că pentru fiecare, în viaţa lui, când aţi simţit că Dumnezeu v-a cercetat. V-a ridicat din stări ne neputinţă sufletească înspăimântătoare, din care credeaţi că n-o să mai ieşiţi vreodată, din stări de puţinătate duhovnicească şi sufletească, din stări de micime de inimă, din îngustime de inimă, din răceală sufletească din care nu creaţi că se va mai încălzi vreodată inima voastră, din care credeaţi că nu se va mai lumina vreodată mintea voastră să vadă iarăşi minunile și lucrările lui Dumnezeu. Mintea noastră se întunecase sau de atâtea ori e întunecată şi nu vedem niciun strop de lumină. Și vine Dumnezeu ca la scăldătoarea Vitezda şi ne ridică de acolo şi ne dă, fără să fi făcut noi ceva special.

5917354_1Şi să ştiţi că asupra acestui lucru insistă Părinţi mari – şi Sfântul Siluan insistă, şi alţii – că nu avem noi ce să dăm în schimbul milei lui Dumnezeu. Dumnezeu dă când socoteşte El şi când, în milostivirea şi în dragostea Sa, crede El că e bine pentru noi, dar fără să fi avut noi ceva special să-I fi dat Lui care să fi atras mila Lui. Singurul lucru special pe care-l putem face e să ne ţinem cât putem de poruncile Lui. Cât putem! Fiecare la măsura lui, cât poate, luptându-se cu răutatea din el, cu urâciunea din inima sa, cu gândurile rele, încercând să le ţină sub obrocul credinţei, cu capacul ruşinii noastre faţă de Dumnezeu, a ruşinii de a se ridica asemenea gânduri în inima noastră, încercăm să le acoperim, deşi de multe ori avem înclinaţia de a ne îndulci cu ele. Dumnezeu vrea să ne vadă în această luptă, că noi nu vrem să ne lăsăm, chiar dacă vom cădea o dată, să ne ridicăm repede şi să reîncepem războiul. Să nu fim, cum zicea părintele Iustin de la Oaşa, ca o echipă de fotbal care primeşte un gol şi pleacă deznădăjduită la vestiare. Nu, ci chiar dacă ai fost biruit – “ai primit un gol” -, continuă să lupţi, nu te lăsa!

Aceasta e una din părţile pe care noi nu o ştim; am căzut puţin, m-am luptat puţin cu gândul, m-a întinat gândul şi m-am lăsat dus de anumite gânduri şi chiar am făcut cu fapta ceva, atunci sunt deznădăjduit, gata, am stricat tot, nu mai are rost… Dar nu-i adevărat! Dumnezeu îl vrea pe om luptându-se neîncetat, încercând neîncetat! El ştie puţinătatea noastră, ştie cât de slabi suntem. Nu în asta Îi dovedim noi că suntem tari. Puterea şi tăria nu sunt de la noi, să ştiţi, să vă iasă din minte lucrul acesta, că noi credem că noi suntem tari şi noi rezolvăm ceva şi noi trebuie să-I dovedim lui Dumnezeu şi să înfăţişăm înaintea Lui biruinţa noastră și puterea noastră. Nu suntem! Dacă am fost vreodată tari, dacă am biruit vreodată, a fost pentru că ne-a dat Dumnezeu. Ştiţi bine, când Dumnezeu dă har, rugăciunea curge, nu ne-am mai ridica din genunchi, ne-am da și hainele de pe noi pentru ceilalţi, inima nu mai ştie la ce gând frumos să se oprească, mintea nu ştie ce să mai adune din gândurile duhovniceşti care vin în minte, din bucuriile care vin în inima ta. Acestea nu sunt de la om, nu sunt ale noastre, ci sunt daruri dumnezeieşti, pe care El ţi le dă.

Nu noi avem ceva de dovedit lui Dumnezeu. Noi avem de dovedit că nu deznădăjduim! Că nu ne lăsăm! Că poate cădem de mii de ori, dar ne ridicăm din nou și zicem:

<Doamne, eu am nădejde în Tine ştiu că nu mă vei lăsa. Tu n-ai venit pentru cei drepţi, ci ai venit pentru cei păcătoși. Tu ai zis: Eu am venit ca cei orbi să vadă şi cei cărora li se pare că văd să orbească>.

El a zis asta. Adică eu nu sunt dintre cei care cred că văd: <<eu văd, eu ştiu, eu pot…>> Dacă socoteşti aşa, vei orbi, vei deveni neputincios, nu vei mai putea face nimic. Nu! Cu siguranţă suntem orbi, suntem neputincioşi, suntem cum sunt toţi aceştia din scăldătoarea Vitezda, şchiopi, ciungi, surzi şi duhovniceşte, şi sufleteşte. Asta ştim bine, n-avem noi ce-I dovedi lui Dumnezeu, tot ce putem face e să avem această voinţă de a nu ne lăsa, acea seninătate pe care părintele Arsenie Boca ne îndemna s-o avem tot timpul, să nu uităm să avem seninătate duhovnicească. Adică orice s-ar întâmpla, ori de câte ori ai cădea, orice ar veni peste tine, tu să ai acea seninătate care nu se exprimă neapărat prin zâmbet sau prin faptul că eşti distrat tot timpul. Nu. O seninătate a sufletului, o seninătate a frunţii, o seninătate a ochilor, care dovedesc că tu ai nădejde în Dumnezeu, că Dumnezeu va izbăvi, că Dumnezeu va veni.

Eu am nădejde în Tatăl Cel Ceresc, că eu ştiu că va veni, va veni vremea să vină. Nu ştiu de ce a plecat, adică ştiu: pentru păcatele mele, cu siguranţă, și pentru viclenia și vicleşugurile mele, dar nu ştiu sigur pentru care dintre păcate sau de ce a venit când eu, totuși, eram la fel de păcătos şi de ce a plecat după aceea. Nu ştiu, dar ştiu că El nu mă va lăsa.

Toate pildele vorbesc despre aceasta, despre această părăsire, deşi nu este părăsire. Pildele zic: Un stăpân şi-a lăsat slujbaşii săi acasă şi s-a dus la o nuntă. Şi nu ştim clipa şi ziua în care va veni stăpânul, iar slugile trebuie să fie pregătite. Şi să ştiţi că nu e vorba numai de sfârşitul lumii, majoritatea explică doar prin sfârșitul lumii, că nu ştim când va veni Mântuitorul, dar în primul și în primul rând este vorba despre această dispariţie a lui Dumnezeu, parcă nu-L mai vedem, nu-L mai găsim, strigăm ca şi Mântuitorul pe cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Unde eşti? Nu-mi mai dai putere, nu-mi mai dai hotărâre, nu-mi mai dai voinţă, nu-mi mai dai nimic. Ţi-ai întors Tu faţa şi parcă toate s-au întors în cenuşă.

Şi aşa este. Și noi trebuie să aşteptăm acel moment, cum zice Mântuitorul: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi clipa, nici ceasul în care va veni. Noi trebuie să fim [treji], cât putem, să nu ne lăsăm de rugăciune, să ne aducem aminte de Dumnezeu și să priveghem, să fim atenţi la Dumnezeu, să ne aducem aminte de ceea ce ne-a spus El şi să încercăm să facem ce ne-a spus. Să încercăm. Cât vom putea, nu ştiu, dar fiecare să încerce cât poate el. În această stare vrea să găsească Dumnezeu pe om. Toate pildele vorbesc despre aceasta, în toate e o întoarcere pe neaşteptate, când noi nu ştim.

Și noi nu ştim de ce Dumnezeu pleacă şi când se întoarce. Cu siguranţă are o pedagogie dumnezeiască, tainică, cu care zideşte sufletul nostru, cu care învaţă sufletul nostru să nu se încreadă în sine, să nu creadă că ale lui sunt puterile acelea, să nu cumva să se mândrească cu ce i se părea lui, că e frumos, că e înţelept, că e plăcut, că e drăguţ, că ştie să vorbească, că intră tuturor sub piele, că toţi îl iubesc, să nu cumva să creadă că de la el sunt şi prin mândria aceasta să se piardă definitiv. Cu siguranţă este și un motiv, dar, până la urmă nu putem spune sigur pentru ce Dumnezeu aplică această pedagogie cu noi, că pleacă şi vine când socoteşte El. El, de fapt, ne şi spune că Duhul Sfânt nu ştii de unde vine şi unde pleacă, e ca vântul, nu ştii şi nu poţi să-L prinzi cu ceva. E ca şi cum aştepţi pe cineva drag și zici că astăzi vei face o mâncare excepţională, vei aranja casa, vei pregăti toate, că el e plecat nu-ştiu-unde. Dumnezeu ştie, dar nu după aceste feluri de strădanii va veni El, ci mult mai mult va veni… cum zice părintele Sofronie. El zice aşa:

Când pleacă harul de la tine, când pleacă cercetarea lui Dumnezeu de la tine, această bucurie a petrecerii lui Dumnezeu, fă ce făceai când era harul cu tine şi el va veni mai grabnic înapoi.

Aşa ne zice părintele Sofronie. Deci, când pleacă harul de la tine, fă ceea ce făceai când aveai acel har, străduieşte-te să-l faci. Îl faci acum mai greu, mai cu osteneală, dar fă-l în continuare. Te rugai într-un fel, fă aşa; făceai un bine în felul ăsta, încearcă să faci binele în continuare aşa cum îl făceai înainte. Şi foarte mulţi se tulbură aici: <Bine, dar fac binele, dar mintea mea gândeşte răul. Acum fac binele acela şi sunt zgârcit…> Nu contează asta. Dacă stăm după gânduri, nu mai scapă nimeni!

Asupra gândurilor nu avem putere, gândurile trec și vin. Totul e să nu le lăsăm să-şi facă cuib în capul nostru, cum zic Părinţii, ci să le dăm la o parte. Dar ele oricum vor veni. E ca şi cum te-ai întrista că trec păsările pe deasupra ta; poţi să faci ceva să le opreşti? Nu. Aşa e şi cu gândurile. Tot ce poţi să faci e să nu le laşi să-şi facă cuib în capul tău, asta poţi să faci și asta ne îndeamnă Părinţii. Deci un gând rău, un gând viclean, îndărătnic, împotrivitor, nu-l lăsa, nu-l considera interesant, pentru că îşi va face cuib mare şi vor veni şi puii şi greu vei mai scoate acele gânduri din mintea ta. Iar acest gând de întristare că nu te mai poţi ruga, păi părintele Cleopa avea dreptate: „Fă căruţe de rugăciuni!” Sincer, avea dreptate. Soluţia nu e să aştepţi un moment şi stăm să aşteptăm cine ştie ce moment în care va mai da Dumnezeu să ne putem ruga – si ne va da, că oricum Dumnezeu e milostiv şi coboară de multe ori și nu le lasă pe sec, cum se zice, şi tot te mai poţi ruga din când în când cu tot sufletul, sau măcar cu un sfert de suflet, și tot se mai apropie seninătatea de inima ta. Dar, cum zicea părintele Arsenie, să nu-şi piardă omul această seninătate, acea încredere că Dumnezeu va veni, acea seninătate a copilului de la bordul navei cuprinse de o mare furtună, unde toţi se ascundeau şi se temeau, iar el se juca în continuare, iar, când a fost întrebat de ce nu-i e frică, a spus că tatăl lui conduce nava. Tatăl lui conducea, deci nu se va întâmpla nimic.

La cârma corabiei sufleteşti, a inimii noastre, la cârma lumii este Dumnezeu. La cârma tuturor întâmplărilor este Dumnezeu. Şi atunci, peste toate, mai presus de toate, omul să-și păstreze seninătatea. Noi nu suntem în mâna Dumnezeului nemilostiv, a Dumnezeului Celui aspru şi neîndurător, a Dumnezeului gelos, ci noi suntem în mâna Dumnezeului Celui milostiv şi iubitor de oameni. Auzim asta la toate slujbele, că este iubitor de oameni. Nu e o minciună! 18. rastignirea 1Şi a dovedit-o mai mult decât oricine altcineva prin faptul că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca să fie răstignit şi să moară cu moarte de rușine pentru om. Şi chiar Fiul zice: Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… Atât de mult! Credeţi că Dumnezeu-Fiul foloseşte cuvintele acestea aşa uşor? Noi foarte uşor folosim cuvintele şi despre o situaţie vorbim uşor, folosim cuvinte mari, dar Dumnezeu nu se grăbeşte să spună lucruri mari sau lucruri mici care nu sunt de spus. Ei, rar a spus Dumnezeu mult, deci dacă a spus că Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea înseamnă că… atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Şi pe Fiul Său Unul Născut – deci nu dintre cei şapte fii, ci pe Singurul – L-a dat să piară şi cu moarte de ruşine pe cruce, nu oricum, nu ca Socrate pe patul său, înconjurat de ucenici şi vorbind frumos şi filosofând, ci dezbrăcat, pironit, batjocorit, scuipat, pe cruce de dragul omului. Păi, dacă aşa este Dumnezeu, nu se poate ca omul să nu-şi păstreze această seninătate. Cred, și n-o spun eu, o spun alţii.

Fericita întristare, aşa numeau Părinţii această seninătate. Adică este întristarea că nu-L avem pe Dumnezeu, că nu facem câte trebuie să facem, că n-avem inima şi mintea cum trebuie să le avem, este o întristare, dar, în acelaşi timp, este şi nădejde. Şi Părinţii spun că această fericită întristare atrage mai grabnic ca orice harul lui Dumnezeu.

Aici se vede credinţa, de fapt, că tu, dacă nu mai crezi că Dumnezeu te poate ajuta, înseamnă că nu crezi în Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul milostivirii, Dumnezeul dragostei, Dumnezeul Care S-a descoperit. Înseamnă că nu ştiu în ce crezi, într-un dumnezeu fals. De fapt, această seninătate, această fericită întristare arată și dovedeşte credinţa în Dumnezeu, adevărata credinţă în Dumnezeul iubirii, în Dumnezeul milostivirii. Şi Dumnezeu este atent la chipul omului, la această fericită întristare, la această seninătate. Aduceţi-vă aminte cum a căutat Dumnezeu la Adam în Rai şi i-a zis: [Adame, unde eşti]? I-a văzut imediat chipul speriat, printre tufişuri. Cine ţi-a spus că eşti gol? Adică: <De ce eşti aşa speriat? Ce-i cu chipul tău aşa?>

Lui Cain i-a zis: De ce chipul tău este trist?

[Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?

Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” – Facerea 4, 6-7]

Păi credeţi că se referea numai la chipul acesta, cât se vede el? Aşa s-ar putea înşela oricine, dacă s-ar lua după chipul exterior, că poţi să fii vesel în interior, dar să-ţi pui un chip trist, ca să pară că înţelegi suferinţa celorlalţi. Dumnezeu nu Se referea numai la chipul văzut, ci se referea la seninătatea sufletului, care se citeşte şi pe chip. Şi-l învaţă pe Cain: Nu fi trist! Şi sunt locuri în Scriptură nenumărate în care Dumnezeu vorbeşte de această întristare a chipului cu care El are treabă, nu-I place această întristare a chipului, a sufletului, de fapt, această înnegurare a nădejdii, această înnegurare a credinţei. Şi la Cina cea de taină ştiţi de câte ori a zis:

Să nu se tulbure inima voastră!… Nu vă întristaţi.!… Nu vă temeţi!...

Toate aceste stări care se citeau pe chipul lor, Dumnezeu nu le socoteşte normale, fireşti. El căuta acea seninătate, acea încredere pe care trebuie s-o aibă omul; chiar dacă el se tulbură, se înfricoşează puţin, dar să aibă peste ele și mai presus de ele martiriul_sfantului_apostol_intaiul_mucenic_si_arhidiacon_stefan_2acea credinţă, acea seninătate, acea lumină în ochi pe care cu siguranţă o aveau mucenicii.

Nu cred că mucenicii au murit înfricoşaţi şi urlând de frică şi de tulburare. Ci, peste aceste suferinţe şi, sigur, strigăte de durere trebuie să fi fost, dar, mai presus de toate, mucenicii trebuie să fi avut această seninătate, nădejdea credinţei că Dumnezeu îi primeşte, că le deschide porţile Raiului, că Dumnezeu nu-i va părăsi până în sfârșit. Acea seninătate Dumnezeu o iubeşte, acea seninătate Dumnezeu o aşteaptă. Şi parcă Se dă la o parte, aşteptând să vadă: în mica ta încercare, îţi păstrezi puţina credinţă, puţina seninătate? Sau deja, cum te-a lăsat puţin, tu eşti: <Aaa, ştiam eu că Dumnezeu nu mă va ajuta, ştiam eu că Dumnezeu e nedrept, ştiam eu…> E ca şi cum un logodnic şi o logodnică, înainte de a se cununa, pleacă puţin mirele sau mireasa, iar celălalt zice: <Aaa, am ştiut eu c-o să mă părăsească, ştiam eu că nu-i bun de nimic…> Păi aia e iubire?! Nu s-ar întrista cel care a lipsit puţin? Ei, aşa face și Dumnezeu. Noi mergem la o mare nuntă, suntem chemaţi la nunta noastră cu Dumnezeu. Vrea să vadă Dumnezeu, nu cumva când Se îndepărtează puţin şi pare că Se dă la o parte, deşi El e acolo – şi în această pildă chiar se vorbeşte de o asemenea dare la o parte, că, după ce s-a vindecat omul acela, s-a ridicat de jos, a început să sară, şi-a luat în spate patul, acea rogojină pe care stătea pe jos. Şi l-au întrebat: Cine te-a vindecat? Și el a zis: Nu ştiu! Şi ni se zice că Mântuitorul S-a dat la o parte, dar traducerea cea mai corectă ar fi: S-a întors cu spatele. Deci S-a întors cu spatele, era mulţime multă, iar cel vindecat nu L-a mai văzut, n-a ştiu că Acela Care era întors acum cu spatele era Dumnezeu, dar El era acolo, deşi întors cu spatele. Deci slăbănogul a zis: Nu ştiu!, apoi, când L-a văzut, a zis: El, El, Iisus Nazarineanul, El este Cel Care m-a vindecat… Ei, această întoarcere cu spatele pare că o face Dumnezeu şi cu noi şi, cum ni se pare că ne-a părăsit Dumnezeu, deşi El e aici, dar Se întoarce puţin cu spatele, însă e aici, lângă noi. Deci, dacă acel om, văzând că Iisus e acuzat că a vindecat în zi de sâmbătă, ar fi zis că nu-L cunoaşte pe Iisus, că nu El l-a vindecat și s-ar fi depărtat de El, s-ar fi lepădat, putea s-o facă, dar n-a făcut-o, n-a zis nimic rău de El, atunci L-a revăzut pe Dumnezeu, Dumnezeu S-a întors din nou spre el.

Aşa cum orbul din naştere, după ce a fost vindecat, la fel a fost pus la încercare, Dumnezeu S-a dat la o parte, pe orb l-au luat fariseii şi la-u tot întrebat, iar el nu s-a lăsat. În ispită n-a căzut, şi-a păstrat încrederea în Dumnezeu, şi-a păstrat seninătatea: <Nu se poate să mă lase!> si se certa el cu fariseii: Nu se poate să fie păcătos, nu s-a mai auzit din veac să fie vindecat un orb din naştere, şi pentru aceasta Dumnezeu a venit, i S-a descoperit şi i-a spus: – Crezi tu în Mesia? – Da, Doamne… – Eu sunt! Deci Dumnezeu Şi-a întors faţa spre el şi a vorbit cu el pentru că nu s-a lepădat.

Această puţină întoarcere a lui Dumnezeu cu spatele, să avem grijă, că foarte puţin Se întoarce Dumnezeu de la noi și în încercări pare că nu-i cu noi. Să nu cumva atunci să piară din noi seninătatea credinţei, nădejdea, fericita aceasta întristare şi să ne apucăm să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu, să vorbim rău de Dumnezeu. Nu cred că Se va mai întoarce atunci Dumnezeu spre noi decât târziu, foarte târziu, după o asemenea lepădare. Pentru că e ca şi cum merge cu tine la nuntă, dar tu tocmai te-ai lepădat: <N-o cunosc! Era mireasa mea? Nu, n-o cunosc>, pentru că dă rău să spui că aceea era mireasa ta şi urma să te căsătoreşti. Aşa facem și cu Dumnezeu când noi, la cea mai mică încercare, după ce Dumnezeu ne-a cercetat şi a fost cu noi, El stă puţin parcă întors cu spatele şi noi ne lepădăm repede şi suntem în stare să-L şi blestemăm şi să spunem vorbe grele. Atunci să ştiţi că nu ştiu cum vom mai ajunge la nunta lui Dumnezeu. Dar, totuşi, ne va mai ajuta Dumnezeu şi, din când în când, va mai veni să ne cerceteze, nu cumva te-ai schimbat, nu cumva nu mai eşti viclean, nu cumva nu mai eşti fricos, nu cumva, totuşi, Îl alegi pe El? Va mai veni. Dar, în următoarea încercare pe care o vom avea, mică, în păruta întoarcere cu spatele, să nu cădem!

Paralytic_600px

Legaturi:

***

 

***

 

***

 

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Vindecarea Slabanogului (Paraliticului) de la Vitezda

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “RIDICA-TE, IA-TI PATUL TAU SI UMBLA! “Dumnezeu ne vrea luptandu-ne si INCERCAND NEINCETAT! El stie putinatatea noastra, stie cat de slabi suntem, dar vrea SA NU NE LASAM si SA NU NE LEPADAM de increderea in iubirea Sa”

  1. Pingback: CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor” | Cuvântul Ortodox
  2. Mult folos duhovnicesc imi aduce aceasta predica si le doresc mult folos duhovnicesc si altor cititori ai acestui site.

  3. Mereu sa ridicati oameni prin aceste predici. Fie ca sunt vechi sau noi, ele mereu trebuie daruite de admin..
    Multumim admin.

  4. @ cristina, petru:

    Multumim foarte mult! Prind foarte bine astfel de feed-backs macar din cand in cand.

  5. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
  6. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: SPARGEREA TAVANULUI | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Vindecarea slăbănogului: VOIEȘTI SĂ TE FACI SĂNĂTOS? | Cuvântul Ortodox
  9. off topic:
    O importantă învățătură în cuvinte simple.
    Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Elisabeta din Minsk, Belarus –
    Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?
    https://www.youtube.com/watch?v=LXSvoOCoVls

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate