SPARGEREA TAVANULUI

12-03-2017 Sublinieri

Pr. Ioan Istrati/ “Lumină răstignită”:

Tavanul de nefiinţă

În Evanghelia din Duminica a II-a a Postului Mare se vorbeşte despre vindecarea unui paralitic de către Mântuitorul Hristos. Doctorul veacurilor vorbeşte în casă, şi mulţime mare de oameni îl înconjoară din toate părţile, sorbind fiecare cuvând rostit de gura lui Dumnezeu. Nimeni nu poate ajunge la El din cauza celorlalţi, care-L împresoară ca o menghină umană, plină de sete de cele cereşti.

Pe afară, ocolind în zadar mulţimile, se află patru bărbaţi purtând un pat, o targă pe care zace nemişcat un om paralizat, suferind de propria imobilitate, blocat în durerile fără de sfârşit ale propriei inutilităţi, povară pentru cei care-l iubesc şi pentru sine însuşi, trăind doar din mila oamenilor din jurul său. Nu are picioare valide, însă are gură cu care poate ruga, poate cere, poate plânge şi implora pe prietenii săi să-l ducă mai aproape de Mântuitor. Şi-i convinge să-l ducă, însă acum văzând mulţimea şi zidurile ridicate parcă împotriva lui, îl apucă din nou disperarea, durerea cumplită de a fi aproape de vindecare, însă neputincios cu trupul.

După ce orbitează în zadar prin jurul casei, cei patru prieteni hotărăsc să facă un lucru cu totul ieşit din comun. Se urcă cu chiu cu vai pe casă împreună cu targa plină de suferinţă, desfac, strică acoperişul casei, şi prin spărtură, coboară patul celui suferind, până deauspra capului lui Dumnezeu întrupat. Dacă nu poţi intra în audienţă la Hristos pe uşă sau pe geam, atunci în mod sigur poţi intra pe deasupra, coborându-te printre cei speriaţi de o aşa arătare, care acum, în sfârşit fac loc omului venit de sus. E aici o credinţă şi o stăruinţă care sparge hotarele convenţionalului, lărgeşte sfera bunului simţ, risipeşte barierele sociale, desfiinţează mitul atot-prezent al proprietăţii şi al identităţii care exclude pe ceilalţi.

Omul suferind sparge prin cuvânt acoperişul de paie al acestei lumi prea indolentă pentru a auzi strigătul lui de disperare. Este un prototip al ieşirii din uzual. La Hristos nu poţi intra decât cu asalt, din toată inima, risipind zidurile ridicate de alţii în jurul Lui.

Orice om poate ajunge la Dumnezeu, dacă sparge acoperişul propriei delăsări, dacă sfărâmă zidul ruşinii, al banalităţii leneşe, al obişnuinţei cu nimicnicia, al scufundării în suferinţă şi în auto-victimizare. Deconstrucţia de care vorbea Derrida trebuie însă întotdeauna însoţită de zidirea interioară în mâna Arhitectului iubirii veşnice. Pentru Dumnezeu nicio casă, clădire, aşezământ, nu este mai preţ decât sufletul omenesc, zăcând în paralizia păcatului şi molipsind trupul cu nefiinţă. Hristos a venit să dărâme tavanul propriei noastre victimizări, să spargă hotarele pe care noi le-am pus între El şi noi, din pricina neasemănării noastre cu Cel preacurat.

Pentru a fi auziţi, Hristos aşteaptă de la noi strigăt de disperare, plângere neîncetată, rugăciune cu străpungerea inimii, urlet de durere şi chemarea Tatălui ceresc, aşa cum pruncul plânge până primeşte sânul hrănitor de viaţă. Cel veşnic respinge programarea la nemurire, tabelele de prioritate a mîntuirii, ierarhizarea valorilor sufleteşti, elitismul absurd al apropierii de rai. În rai să dea Dumnezeu să vedem câţi oameni lipsiţi de orice proprietate, demnitate sau respect omenesc intră lesne, pentru că seamănă izbitor de bine cu Hristos, Cel ce nu avea unde să-şi plece capul Său. Cei dispreţuiţi, huliţi de majoritate, nedreptăţiţi de soartă, cei săraci şi mulţumitori, cei plini de bube ca Lazăr din Evanghelie vor inversa în mod paradoxal şi dumnezeiesc categoriile valorice ale acestei lumi putrede de convenţionalitate şi de făţărnicie. Acolo, la judecata veacurilor, nu mai este împărat sau ostaş, bogat sau sărac, demnitar sau amărăştean, ministru sau şomer, ci mai toţi sunt îngrozitor de săraci în fapte bune, aşteptând în lacrimi milostivirea lui Dumnezeu.

Acoperişurile pe care ni le înălţăm deasupra noastră pentru a ne izola de cer şi pentru a ne hrăni iluzia de auto-suficienţă nu vor putea niciodată să extirpeze din noi dorul sfâşietor de raiul pierdut. Proprietăţile lumii acesteia nu vor putea niciodată alina durerea pierderii cetăţeniei cereşti, din pricina păcatului luciferic. Plăcerile dulci ale acestui veac nu se vor putea niciodată compara cu dulceaţa vorbirii cu Mirele cel veşnic, în răcoarea de taină a cămării de nuntă a raiului. Bunătăţile pământului nu vor putea niciodată să ne îndulcească aşa cum o făceau odinioară pomii raiului, adică, după cum spune marele Maxim, ideile lui Dumnezeu.

Postul este tocmai această spargere a tavanului propriei dependenţe de materie, este dărâmarea suficienţelor de sorginte animalică şi intrarea noastră în zodia raiului, acolo unde se vede cerul în toată splendoarea lui şi putem auzi de aproape glasul cel preadulce al Mirelui inimii noastre: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

***

 

***

 

***

 


Categorii

Duminica Sfantului Grigorie Palama, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Valentin Istrati, Vindecarea slabanogului din Capernaum

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate