Sfantul Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?

“Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire”.

“Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit”.

“Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!”

“Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului…”

“In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia, dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

***

“Când se simtea mai bine, Valeriu vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

– Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sfantul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfant, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral!

Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie.

Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrunti pacatul pâna la sânge. Asa si numai asa te nasti din nou. Nu exista in privinta aceasta cale de compromis. Altadata ne-a zis:

– Este atata de minunata invatatura lui Hristos, incat daca avem intelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existentei lui Dumnezeu. Am plans de durere si de fericire cand am avut aceasta descoperire. Iar cei ce cred in El trebuie sa marturiseasca adevarul de constiinta, chiar daca vor fi martirizati. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca dusman al neamului Sau?

Samanta aruncata de el aducea roada. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult si mai sincer de Hristos, Care devenea Izvorul si Calauza vietii si gandirii lor”.

***

File de pateric

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, infranându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. In sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se bucurau de infranarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare.

S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă.

Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.

In viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.

– Dar tu ce zici? îl întrebau unii.

– Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire.

Valeriu îşi întărea de fiecare dată cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adeseori la experienţa actuală.

In general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.

Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamertul lui Valeriu – căci ei nu cunoşteau creştinismul – dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.

Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte – şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu.

El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie.

Sfânta Scriptură

Valeriu reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfacut-o în fascicole şi pe căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei.

Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreunul într-o celula, era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, partiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.

Cand au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit, scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi), expedierea de mesaje prin alfabetul Morse.

Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugaciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos.

Mica Filocalie

“Valeriu continua sa fie preocupat de viata sa launtrica. Un subiect la care cugeta indelung era constiinta pacatului. Spunea:

– Este foarte greu omului sa-si recunoasca pacatul, dar este evident ca suntem pacatosi si setea noastra de curatie si adevar nu poate fi satisfacuta decat prin zdrobirea pacatului. Viata vesnica incepe in sufletele smulse pacatului. Cine crede cu adevarat in Dumnezeu va ajunge la constiinta pacatului, cine nu crede in Dumnezeu ramane prizonier eului sau, orgoliului si pacatului sau. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare dusman al meu. Daca eul nu moare, nu ne putem naste din nou in Hristos si ramanem in pacatul mandriei. Mandria l-a facut pe om sa se vrea Dumnezeu, impotriva evidentei sale nedesavarsiri si mai cu seama impotriva faptului ca noi, oamenii, suntem cu totii muritori. Un Dumnezeu nedesavarsit si supus mortii e un fals Dumnezeu. Constiinta pacatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate si intelepciune. Intreaga educatie a omului depinde de felul in care functioneaza constiinta pacatului. Numai omul care traieste in fata lui Dumnezeu are adevarata masura a sa, a lumii si a vietii.

(…)

Intrati deci pe poarta pocaintei cu ravna, asteptand sa se nasca in voi Imparatia Duhului Sfant. Sa plangem azi pacatele personale, sa le plangem pana ce ni se vor da lacrimi pentru curatirea lumii. Nu va fie frica de umilinta, nici de marturisirea pacatelor, ci credeti ca prin ele veti fi purtatorii adevaratei lumini.Sa luam seama la Mantuitorul Hristos, la indrazneala cu care El a prabusit o lume si a ridicat alta, la desavarsirea pe care ne-a lasat-o ca pilda – si asa sa-L urmam!

Despre importanta constiintei pacatului in viata sociala spunea:

– Constiinta pacatului nu se reduce la desfranare, lacomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemanatoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea oranduirii launtrice a omului, ci este lupta impotriva incepatoriilor si stapaniilor intunericului, care tin in bezna si robie neamurile lumii intregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecaruia trebuie sa contribuie la realizarea unei autentice oranduirii crestine a lumii. (…) Trebuie sa devii crestin in toate aspectele vietii tale de zi cu zi si prin aceasta sa increstinezi si lumea din jurul tau. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trairea in duh, prin lupta de fiecare clipa cu pacatul facut, apoi cu pacatul vorbit, apoi cu pacatul gandit. Inainte de a ne lupta cu pacatele lumii trebuie sa uram pacatele, prostia, suficienta si moleseala sufletelor si mintilor crestinilor, caci tocmai adormirea constiintei crestine a dat frau liber impertinentei ateiste”.

(din Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

***

„Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:

– Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!

Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregatit pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficienta această observaţie pentru ca să înceapă să-şi puna cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trairii launtrice.

– Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu ii datorez adevărata  mea  încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet ci si orientarea în viaţă şi în lume”.

(extras din cartea “Sfantul inchisorilor”, coordonata de parintele Moise Iorgovan de la Oasa)

***

O întâmplare alarmantă

“Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.

La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.

Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.

Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii.

Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:

– Cine v-a dat armele?

– Administraţia închisorii!

– Şi de ce n-aţi fugit?

– Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!

– Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?

– Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.

– Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!

– Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!

– Sunteţi nişte proşti!

– Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!”

(din: Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”)