SFANTA SOFIA, “NEVOITOAREA PANAGHIEI” de la Klisura (†6 mai): “MAICA DOMNULUI PLANGE PENTRU NOI. Genunchii ei sangereaza de la cat se roaga pentru noi… Fiti milostivi. Pocaiti-va, copiii mei… Urgia lui Dumnezeu se apropie”

18-05-2015 ~~Sublinieri~~

“Familia ortodoxa”:

Sfanta Sofia, „nevoitoarea Panaghiei” †6 mai

Pontul -„pamant al mostenirii” in care au adus lumina Evangheliei Sfintii Apostoli Petru si Andrei si s-au nascut din primele veacuri crestine pana astazi sumedenie de sfinti. Pe unul dintre aceste suflete binecuvantate, pe care Biserica l-a proslavit de curand in ceata celor Drepti – Gherontissa Sofia, cunoscuta dupa manastirea in care si-a petrecut aproape toata viata fara sa fie monahie ca „nevoitoarea de la Panaghia“– vi-l vom pune inainte in cele ce urmeaza.

Acest suflet ravnitor de sfintenie s-a nascut in 1886 in apropiere de stravechea cetate a Trapezuntului, intr-o familie cu adanca evlavie (in duh, iar nu in litera!), ca mai toti locuitorii de atunci ai Pontului.

Dumnezeu i-a cercetat de timpuriu inima cu dragostea Sa, iar atmosfera plina de credinta si de rugaciune in care a crescut i-a hranit Sofiei aplecarea pentru „chipul ingeresc de viata“. Insa parintii n-au dorit s-o piarda de langa ei, asa ca, in pofida dorului de monahism din tainita inimii sale, s-au grabit s-o insoare cu un fecior vrednic din sat.

Acest lucru nu a impiedicat-o pe Sofia sa urmeze calea bunelor-savarsiri. Toti o stiau pentru mila cu care invaluia fiecare suflet si pentru ravna adanca cu care indemna la pocainta si la lucrarea dragostei. Prin aceasta lucrare launtrica se invrednicise de mare indrazneala la Domnul si la sfintii Lui, indeosebi Marele Mucenic Gheorghe, care i s-a aratat in mai multe randuri.

Insa Dumnezeu, Care nu lasa neascultat nici unul din tainicele doruri ale omului, a ingaduit asupra Sofiei un sir de incercari care au facut-o, in cele din urma, sa I se daruiasca pe deplin. Mai intai, ambii ei copilasi au murit — cel mic, la varsta de doi ani si jumatate. Apoi si-a pierdut sotul – incorporat in armata la inceputul Primului Razboi Mondial, in 1914, apoi, ca multi altii, disparut in adancurile Asiei Mici.

Era una dintre acele „vremuri de cercare” din zbuciumata istorie a Greciei, cand Dumnezeu ingaduie sa se reverse vasul durerilor peste poporul Sau pentru a cerne adevarul de minciuna si sfintenia de intinaciune. Atunci, in vara lui 1923, au fost ucisi 350.000 de greci ortodocsi pe marea coasta a Asiei de miazanoapte spalata de apele Marii Negre, intr-una din cele mai mari tragedii ale modernitatii…

Asa a ajuns Sofia in Grecia, silita sa se refugieze aici cu o corabie de pontieni, prilej pentru una din intamplarile minunate care i-au marcat viata. Refugiatii fusesera prinsi de o furtuna infricosatoare, care ameninta sa-i scufunde. Atunci, isi aminteste Sofia, „valurile s-au umplut de ingeri si s-a aratat Maica Domnului, zicand:

«Oamenii vor pieri, caci sunt foarte pacatosi».

Şi i-am spus:

«Preasfanta Stapana, lasa sa pier eu, ca sunt pacatoasa, si lumea sa se izbaveasca!»”.

Desi trecuta bine de treizeci de ani si bolnava, a fost un nou inceput al vietii ei. Din pricina starii sale, fratele ei a tinut-o cativa ani in casa lui, dar duhul Sofiei era de pe-acum desprins de cele ale lumii, care ii aduceau doar tulburare si neodihna. I s-a sugerat sa se recasatoreasca, insa a refuzat cu tarie, caci toate din launtru o trageau inspre pustie.

Atunci i s-a aratat iar Maica Domnului si i-a zis:

„Vino in casa mea!“

„Dar unde e casa ta?”,

s-a mirat Sofia. Imparateasa Cerurilor i-a raspuns:

„La Manastirea din Klisura“.

Purtata de aripile dumnezeiestii iubiri, Sofia s-a inaltat atunci cu totul si pe veci deasupra celor materiale, murind acestei lumi pentru a se naste din nou, pe veci, lui Hristos. In ciuda neputintelor trupesti si a slabiciunii firii femeiesti, Sofia a purces cu barbatie pe aceasta cale lunga si plina de incercari.

„Ard de focul dragostei pentru Hristos, si tu te astepti sa-mi fie frig?”

Cea dintai perioada a nevointelor ei la Panaghia Klisurii, din 1927 pana in 1950, a fost neinchipuit de grea. Manastirea era in paragina, caci vantul puternic al secularismului, care batea salbatic peste pamantul grecesc, trecuse si prin lacasul Panaghiei. Şi totusi, Sofia cea viteaza, fara sa se faca monahie, a trait potrivit fagaduintelor monahale cu multa rabdare si jertfelnicie in acel loc singuratic, in chip mai presus de fire. Iar cand, dupa cativa ani, incercarile si suferintele au coplesit-o, Preasfanta Maica i s-a aratat iarasi in vis, dupa cum marturisea mai tarziu Sofia:

„«Rabdare!»,

mi-a strigat Maica Domnului,

«Oamenii sa aiba mai multa rabdare! Iar tu — si mai multa!»”.

Inteleptita de Dumnezeu, pentru a scapa de primejdiile duhovnicesti care o inconjurau (caci, in ciuda celor prin care trecuse, era inca o femeie frumoasa), Sofia a inceput sa duca nevointa unei nebune pentru Hristos. Se imbraca saracacios si rau, cu haine rupte si gaurite. Asa a smuls din radacina patima iubirii de sine si a slavei desarte. Pentru a-si pazi bogatia launtrica, cauta ca oamenii sa-si bata joc de ea si s-o nesocoteasca.

Isi strunea trupul prin nevointe greu de inchipuit — petrecea uneori in post deplin mai multe zile in sir (mai cu seama in rastimpul ocupatiei germane din al Doilea Razboi Mondial), adancindu-se in rugaciune la un paraclis invecinat manastirii, iar cand se hranea, manca pe sponci, putina paine sau pesmeti, rosii, struguri, muraturi si alte legume fierte cu putina faina. Dormea la fel de putin si in conditii neprielnice somnului, ca o „pasare a Cerului” – uneori, din pricina umezelii solului (care, cu timpul, i-a macinat oasele), chiar in picioare. Aerul rece suiera prin usile rupte, iar zapada curgea prin hornul stricat – iata in ce conditii se nevoia Sofia!

Dar lucrarea ei de capatai era cea ascunsa ochilor omenesti, in adancul inimii, unde cultiva duhul pocaintei si al lepadarii de sine, caci, asa cum spune un sfant Staret contemporan,

„dragostea lui Dumnezeu este desertatoare: El ne-a poruncit sa-L iubim pana la ura de sine“.

Iata doua intamplari pilduitoare pentru lucrarea ei duhovniceasca: intr-o seara de iarna, Sofia a iesit afara in timpul unui viscol cumplit ca sa aprinda candelele icoanei de la intrare si de la aghiasmatarul din afara zidurilor manastirii. Paznicul, uitand de ea, a inchis si a zavorat poarta. Nevoitoarea si-a petrecut noaptea afara, acoperita de zapada, rugandu-se pana dimineata. A doua zi, paznicul a deschis poarta si, vazand aratarea din curte, a rupt-o ingrozit la fuga. Nevoitoarea s-a ridicat, s-a scuturat de zapada care o acoperise pe jumatate si a intrat nevatamata in manastire…

Altadata, un preot care venise la manastire a cercetat-o pe Sofia in vechea trapeza, unde isi petrecea rastimpurile de odihna:

„In loc de saltea, patura, perna, ea avea un sac gol de hartie. Şi sedea acolo, tinandu-si bratele in jurul genunchilor stransi la piept, incercand sa prinda un pui de somn. Deci am mers acolo si, de indata ce m-a vazut, mi-a zis:

«Hai, hai, o s-aprind repede un foc ca sa te incalzesti!».

Şi a luat doua sau trei lemne, pe care incerca sa le aprinda doar cu o lumanare, fara iasca

«Gherontissa, nu va e frig?»,

am intrebat-o. A inceput sa se bata cu mana in piept – si parca ar fi lovit o bucata de marmura, caci era numai piele si os.

«Ard, ard, ard!»,

mi-a spus, in graiul ei pontic,

«ard de focul dragostei pentru Hristos, si tu te astepti sa-mi fie frig?...»”.

„Din inima va cer: lucrati toata fapta cea buna!”

Doar Dumnezeu cunoaste taina inimii Sofiei si a nevointelor ei, insa roadele date de acest „pom rasadit langa izvoarele apelor” au vadit-o adevarata inteleapta cu Duhul.

Odata, Imparateasa Cerurilor i s-a aratat si i-a poruncit:

„Ia un toiag si propovaduieste pocainta“.

Sofia s-a vaitat:

„Nu pot, Maica mea; oamenii nu ma asculta”.

Maica lui Dumnezeu insa a indemnat-o cu tarie:

„Trebuie sa cuvantezi. Nu inceta sa povatuiesti…”

Asa ca, dupa aceasta porunca tainica a Preasfintei Stapane, la inteleapta Sofia au inceput sa vina nenumarati oameni bolnavi, saraci, raniti sufleteste, deznadajduiti si intristati, cautand de la ea rugaciune si ajutor. Iar ea, ca o desavarsita ascultatoare a poruncilor dumnezeiesti, ii primea cu inima deschisa:

„Bine ati venit, dragilor! Bine ati venit, dragii mei!”,

revarsand de pe binecuvantatele sale buze povete calde si simple, dar nu mai putin intaritoare si luminatoare:

„Rogu-va, iubiti copiii ai lui Dumnezeu, pe cat puteti, aveti credinta si nadejde. Pocaiti-va, spovediti-va, lucrati toata fapta cea buna. Din inima va cer: lucrati toata fapta cea buna! Dumnezeu sa va daruiasca duh bun, si sa va dea Lumina Sa!”.

Duhul lui Dumnezeu ce salasluia in ea o umplea si de duh prorocesc, ce iesea din preaplinul inimii ei in cuvinte pline de durere si de dragoste:

“Am vazut nori negri. Urgia lui Dumnezeu se pogoara asupra lumii. Acestia coboara treptat si se apropie, si cand vor atinge pamantul, atunci va izbucni razboiul… Maica Domnului plange pentru noi. Genunchii ei sangereaza de la cat se roaga pentru noi… Pocaiti-va! Fiti buni. Ţineti posturile. Suntem pe pamant doar pentru putina vreme. Rugati-va, ziceti: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!» O, Doamne, fa ca toti oamenii sa se pocaiasca! Paziti cele Zece Porunci. Iubiti-va unii pe altii. Fiti milostivi. Pocaiti-va, copiii mei… Urgia lui Dumnezeu se apropie. Incununati-va cu feciorie si curatie. Dea Dumnezeu sa va mantuiti la a Doua Venire!”.

„Ţine-ti gura inchisa, tine-ti gura inchisa!”

Ajunsa la masura desavarsirii, fericita Sofia traia inca de pe acum in veacul ce va sa fie, in tovarasia lui Dumnezeu, a Preasfintei Maici, a ingerilor si a sfintilor. Cu adevarat, ea s-a facut „impreuna-cetatean cu Sfintii” si „lacas al lui Dumnezeu in Duh“ (Efeseni 2:19-22), dupa cum ne-o descopera astfel de intamplari istorisite de cei care au cunoscut-o:

„Odata, Stareta s-a apropiat de mine si mi-a aratat catre Maica Domnului «Platytera», zugravita in absida Altarului:

«Asta-i mana cu care m-a lovit!».

Am intrebat:

«De ce v-a lovit, Gherontissa?»

«Mai demult», imi raspunse ea, «cineva a furat caseta cu bani a manastirii. Politia a venit, si m-a intrebat daca nu cumva stiu cine a luat-o. Nu stiam, dar banuiam pe cineva si am spus: N-am vazut nimic, insa cred ca poate a luat-o cutare. Mai apoi, dupa ce politia a plecat, Maica Domnului mi-a tras doua palme, zicandu-mi: L-ai vazut tu pe acela ca a luat-o? Chiar de l-ai fi vazut cu ochii tai, ar fi trebuit sa iei parte la indreptarea sa, la pocainta sa, si nu sa-l dai de gol”. Atunci i-am strigat: Am gresit, am gresit, Maica mea!».

Pana la moarte, zicea in povetele ei pline de simplitate:

«Ai auzit? Ai priceput? Ţine-ti gura inchisa, tine-ti gura inchisa!»“.

In 1967, s-a imbolnavit si suferea dureri mari de stomac, dar nu si-a pierdut nadejdea in Maica Domnului. Atunci, dupa cum povestea mai apoi,

„a venit Preasfanta cu Arhanghelul Gavriil si Sfantul Gheorghe, iar Arhanghelul mi-a zis:

«Acum o sa te operam».

Eu i-am zis:

«Dar sunt o pacatoasa, trebuie sa ma spovedesc, sa ma impartasesc inainte de operatie».

«Nu vei muri», mi-a raspuns el”.

Iar boala i s-a tamaduit in chip minunat…

Altadata, binecuvantata Sofia matura plina de ravna cararea care duce de la Biserica la Icoana portii, din afara manastirii.

„De ce maturati?“,

o intreba respectuos un vizitator cucernic.

„Matur pentru ca Maica Domnului va trece pe aici in seara aceasta. Trebuie sa fie curatenie…“

„Cum?! Maica Domnului merge pe aici?!”,

intreba vizitatorul, cu adevarat surprins. Iar ea ii raspunse cu simplitate:

„Da! Am vazut-o stand in acest loc…”

Iata in ce atmosfera vietuia sfanta „nevoitoare a Panaghiei”!

„Cand aveti frica lui Dumnezeu, nimic rau nu vi se va intampla”

Poate lucrul cel mai iesit din comun pentru nevointele fericitei Sofia era ca, desi a trait desavarsit monahal, si inca la o masura foarte inalta, s-a socotit mereu nevrednica de primirea schimei calugaresti, raspunzand cu adanca smerenie de fiecare data cand i se propunea asa ceva:

„Cum as putea eu, nevrednica, sa port Schima? Sunt atat de pacatoasa, sunt tarana, sunt o nebuna, o ticnita!”.

In pragul varstei de 90 de ani, in aprilie 1974, dupa ce Maica Domnului ii vestise ca

„in trei zile vei veni cu mine“,

de praznicul Sfantului Gheorghe, casnicul ei inca din tinereti, in toiul bucuriei Pastilor, duhul cel drept al Sofiei s-a inaltat la Hristos, „Pastile cele mari si preasfintite“, mutandu-se la „ziua cea neinserata a Imparatiei Sale“.

Ne-au ramas cuvintele de despartire cu care sfanta nevoitoare ii petrecea pe cei ce-o cercetau:

„Ramaneti cu bine! Sa aveti parte de binecuvantarea lui Avraam, Isaac si Iacov, de toate darurile cele nepieritoare ale lui Dumnezeu! Sa aveti frica lui Dumnezeu in inimi! Sa aveti frica lui Dumnezeu. Cand aveti frica lui Dumnezeu, nimic rau nu vi se va intampla. Frica lui Dumnezeu il face intelept pe om. Ce e frica lui Dumnezeu? Nu ca ar trebui sa ne fie frica de Dumnezeu, ci sa ne fie frica sa-L intristam, sa-L ranim, sa-I gresim, sa-L invinuim. Iata intelepciunea! Şi, savarsind asa, Dumnezeu va va lumina ce sa faceti in viata… Ramaneti cu bine! Ramaneti cu bine!”.

Dincolo de Manastirea Nascatoarei de Dumnezeu, la apus, in mijlocul lastarisului, se afla bisericuta Cinstitului Inaintemergator. Acolo se odihneste mult-patimitorul trup al Sfintei, in spatele Altarului. In 1982 a fost dezgropata, dupa randuiala. Tot locul s-a umplut de o mireasma negraita. O lumina cereasca radia de jur imprejur, sporind frumusetea primavaratica a imprejurimilor. Osemintele ei – frumoase, curate, aurii – straluceau precum soarele. Acestea sunt insemnele Harului…

In 2011, Patriarhia Constantinopolului, cunoscand dreapta credinta si vietuire a fericitei Sofia, cat si minunile savarsite dupa adormirea ei, a randuit soborniceste praznuirea ei intre Sfinti, trecandu-o in Sinaxarul Marii Bisericii ca Sfanta Sofia cea Nevoitoare.

In aceste „zile rele”, cand lumea ameninta sa ne zdrobeasca pe noi, toti calatorii pe „marea vietii”, intre stancile poftelor trupesti si iubirii de sine, sa ne fie chipul acestei sfintei nevoitoare „stea neratacita” pe calea cea ingusta si plina de necazuri ce duce la Hristos, Invierea noastra, „Cel ce prin patimirea Sa pe cel muritor il imbraca in podoaba nestricaciunii”. Atata vreme cat darul Preasfantului Duh mai naste Sfinti, e dovada ca scumpa noastra Biserica, asa defaimata si urata cum este, nu inceteaza sa reverse dumnezeiescul Har asupra celor binecredinciosi, umplandu-ne de nadejde.