SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA ne atrage atentia asupra unor patimi grave care ne pot stirbi si otravi praznicul Invierii: ZAVISTIA SI OSANDIREA ALTORA

Hristos a înviat! Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Cu prilejul luminatului praznic al Invierii lui Hristos, vă urez toate cele de folos sufletului şi trupului şi vă doresc din inimă să întâmpinaţi şi să petreceţi această atotveselitoare sărbătoare creştină în pace, bucurie şi mângâiere duhovnicească, dacă nu cumva vreuna din voi este împiedicată de o neputinţă nefirească. Mă veţi întreba: care să fie, oare, această neputinţă? Vă veţi gândi, poate, că vorbesc de călcarea postului în Sfânta Patruzecime; Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, ne arată pogorământ în această privinţă, grăind:

„Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cei ce v-aţi infrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua”.

Poate vă veţi gândi, iarăşi, că vorbesc despre amintirea păcatelor făptuite in trecut, care ne împiedică să ne bucurăm. Acelaşi sfânt ne vorbeşte, însă:

„Nimeni să nu se tânguiască întru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt”.

Şi asa veţi ajunge să întrebaţi: care să fie, oare, această neputinţă?

Să ştiţi că este neputinţa aceea nefirească ce l-a împins pe Cain să îl omoare pe Abel, în care nu era nici o urmă de răutate, iar pe iudei i-a făcut să-L rastignească pe Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Puteţi să pricepeţi şi singure că vorbesc despre patima zavistiei, care, aşa cum zice Sfânta Scriptură, nu stie să aleagă cele de folos. Patima aceasta ştirbeşte bucuria celui pe care îl stăpâneşte chiar şi în vremea celor mai mari praznice, chiar şi în cele mai fericite imprejurări; roade totdeauna sufletul şi inima, ca un vierme, cu întristarea ei pricinuitoare de tulburare, căci omul pizmaş socoteşte bunăstarea şi reuşitele aproapelui ca o nefericire pentru sine însuşi, iar cinstirea mai mare arătată altuia o priveşte ca pe o jignire nemeritată.

Unul din împăraţii grecilor a dorit cândva să afle care din doi este mai rău, iubitorul de arginţi sau piz­maşul: căci nici unul din ei nu doreşte binele aproapelui. Pentru aceasta, a poruncit să fie aduşi înaintea sa un iubitor de arginţi şi un pizmaş şi le-a zis lor:

„Cereţi de la mine ceea ce vă pare de folos fiecăruia dintre voi; să ştiţi însă că cel de-al doilea va primi îndoit ceea ce va cere primul”.

Cei doi s-au gândit îndelung, şi nici unul din ei nu voia să ceară primul, ca să fie el cel ce va primi îndoit. In cele din urmă, împăratul i-a zis celui pizmaş să ceară el primul. Acesta, cuprins fiind de rea voinţă către aproapele, a ales răutatea în locul câştigu­lui şi a grăit către împărat:

„Stăpâne! Porunceşte să mi se scoată un ochi”.

Uimindu-se, împăratul l-a întrebat de ce doreşte aşa ceva. Pizmaşul a răspuns:

„Ca să po­runceşti să-i scoată amândoi ochii tovarăşului meu”.

Iată cât este de rea şi pierzătoare de suflet patima zavistiei, încă şi doritoare de răul celorlalţi! Pizmaşul este gata să pătimească el însuşi numai de ar păgubi îndoit pe aproapele. Am arătat aici treapta cea din urmă a zavistiei; ea însă, ca şi toate celelalte patimi, are felu­rite măsuri şi trepte, iar de aceea trebuie să ne străduim a o strivi şi nimici îndată ce simţim că răsare, rugându-ne Atotputernicului Dumnezeu, Cunoscătorului inimilor, cu cuvintele psalmistului:

„De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău” (18, 13-14).

De asemenea, trebuie să mărturisim cu smerenie această neputinţă înaintea părintelui du­hovnicesc; iar cel de-al treilea mijloc este a ne strădui în tot chipul să nu vorbim nimic împotriva celui pe care îl pizmuim. Intrebuinţând aceste mijloace, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu îndată, să ne tămăduim de neputinţa zavistiei. Zavistia vine din trufie, deopo­trivă şi din negrija către plinirea celor trebuincioase. Cain nu s-a îngrijit să aducă jertfă aleasă lui Dumnezeu; iar când Dumnezeu, pentru negrija lui Cain, n-a cău­tat spre jertfa lui, şi a primit jertfa aleasă adusă cu osârdie de Abel, atunci Cain, cuprins de zavistie, s-a hotărât să-l omoare pe dreptul Abel, ceea ce a şi făcut. Cel mai bine este, precum am zis mai sus, să ne stră­duim a nimici zavistia în faşă, prin smerita rugăciune şi prin smerita mărturisire şi prin tăcerea înţeleaptă. Acela care va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nim­icească în sine însuşi patima zavistiei, acela va putea să nădăjduiască a birui şi celelalte patimi; iar atunci el va putea să se bucure cu bucurie negrăită nu doar în luminatul praznic al Invierii lui Hristos şi în celelalte praznice creştineşti, ci şi în orice zi, găsindu-se în bună întocmire a duhului şi bună rânduială duhovnicească. Amin !

Iar pe mine iertaţi-mă pentru felicitarea prea puţin sărbătorească. Voiam, într-acest praznic, să vă spun şi ceva folositor, dar folositorul arareori dă mâna cu plă­cutul. Cui nu are să-i placă această felicitare, să o ci­tească în Duminica Tomei, şi să bage de seamă că zavis­tia se arată la început printr-o gelozie şi rivalitate nela­locul ei, iar mai apoi prin privirea cu ciudă şi ocărârea celui pe care-l pizmuim. Aşadar, să fim înţelepţi şi cu luare-aminte la cea dintâi arătare a vreunui simţământ de pizmă, străduindu-ne să-l gonim şi rugându-ne ca să primim atotputernicul ajutor al Celui Ce pentru noi de voie S-a răstignit şi a înviat a treia zi, al lui Hristos Domnul, Cel înviat. Amin !

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1881

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Iarăşi şi iarăşi ne învrednicim, prin milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, a apuca praznicul cel atotveselitor şi de lumină purtător al Invierii lui Hristos, prilej cu care vă şi urez toate cele priincioase sufletului şi trupului.

După obiceiul meu, am să vă aduc spre cercetare, pentru a ne folosi duhovniceşte, următorul tropar din Cântarea a 3-a a Canonului Paştilor:

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască, dar, toată făptura Invierea lui Hristos, întru care s-a întărit!”

Din cele spuse vedem că lumina Invierii lui Hristos a luminat cerul şi pământul şi cele de dedesubt; peste tot, însă, a avut aceeaşi lucrare şi înrâurire? Nu! Nu s-a întâmplat aşa. Ingerii în cer s-au umplut de negrăită bucurie, întrucât prin Invierea lui Hristos s-au învred­nicit de descoperirea unor mari taine; de asemenea, ei s-au bucurat şi de mântuirea credincioşilor, ca de a unor fraţi mai mici. Dimpotrivă, îngerii aruncaţi pentru mândrie în cele de dedesubt s-au umplut mai întâi de cea mai mare groază şi tulburare, iar apoi şi de răutate, pizmă şi încrâncenare, căci Invierea lui Hristos a stricat stăpânirea lor cea vicleană şi puterea lor cea întunecată, iar sufletele protopărinţilor şi ale tuturor celor care crezuseră în venirea lui Hristos, care erau ţinute în iad, au fost scoase de acolo de către Domnul şi aduse în rai; doar sufletele scoase din iad s-au bucurat.

Nici pe pământ nu a avut Invierea lui Hristos aceeaşi lucrare şi înrâurire. Cei care crezuseră în Hristos s-au umplut de negrăită bucurie, auzind despre învierea Lui, iar evreii cei răi şi pizmaşi s-au umplut, dimpotrivă, de răutate şi de zavistie şi de încrâncenare, lipsindu-se, pentru împietrirea lor, de bunăvoirea lui Dumnezeu, fiind împrăştiaţi prin toată lumea şi dispreţuiţi de toate popoarele. La fel şi cu păgânii: unii au primit credinţa în Hristos, iar alţii nu numai că s-au încăpăţânat în rătă­cire, ci mai rău s-au încrâncenat asupra credincioşilor şi i-au supus la felurite chinuri.

Din toate acestea, ce învăţătură ziditoare de suflet şi înţelepciune duhovnicească aflăm? Anume aceea că credinţa, nerăutatea, smerenia, dragostea şi gândul cel bun către aproapele sunt mai presus decât toate vir­tuţile, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Evanghe­lie, zicând:

„Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică mai mult decât jertfa.

Dimpotrivă, necredinţa şi viclenia, zavis­tia şi răutatea, dimpreună cu ura, sunt mai rele decât toate păcatele şi mai vătămătoare decât toate patimile şi întinăciunile.

Cum e, oare, cu cei care, parcă împotriva voii lor, sunt tulburaţi şi neliniştiţi de neiubire şi răutate, de za­vistie şi ură, ori se smintesc din pricina necredinţei?

Mai înainte de toate, se cuvine ca unii ca aceştia să ia aminte la pricinile patimilor sus-pomenite, şi împotri­va acestor pricini să întrebuinţeze doctoria duhovni­cească potrivită. Pricina necredinţei este iubirea de slavă deşartă, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Sfânta Evanghelie:

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”.

Iar zavistia şi răutatea şi ura vin de la trufie şi de la lipsa dragostei către aproapele. Doctoriile împotriva acestor patimi sunt următoarele: mai întâi mărturisirea smerită şi nefăţarnică a propriei neputinţe înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc; în al doilea rând, silinţa, după Evanghelie, de a nu făptui nimic sub înrâurirea acestor patimi, ci de a face lucrurile potrivnice lor; a treia doctorie este a căuta în toate numai slava lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu; a patra doctorie, a cere cu smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cu vorbele psalmistului: „Doamne! De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău” – şi a cere aceasta fără îndoială şi cu credinţă că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adică în orice întâmplare neplăcută şi anevoioasă trebuie să dăm vina doar pe noi înşine, iar nu pe altcineva, spunându-ne că nu am reuşit să ne purtăm cum se cuvenea şi de aceea păţim asemenea neplăcere şi asemenea necaz, de care şi suntem vrednici, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, pentru lenevia şi pentru păcatele noastre cele vechi şi cele noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Care de voie ai pătimit pentru mântuirea noastră şi ai înviat a treia zi din morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, şi precum ştii ajută-ne şi întăreşte neputinţa noastră. Amin!

Nevrednicul ieromon. Ambrozie

Aprilie, anul 1884

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Vă felicit cu prilejul praznicului praznicelor – lumi­nata zi a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi vă doresc din inimă ca într-acest praznic atotveselitor să vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi să vă mângâiaţi cu mângâiere duhovnicească. In ziua aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe toţi la bucurie, fără deose­bire, precum se spune în cuvântul său la acest praznic:

„Intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru; bogaţii şi să­racii, împreună săltaţi; cei înfrânaţi şi cei leneşi, cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cu toţii îndulciţi-vă de ospăţul credinţei; veniţi toţi de luaţi bogăţia bunătăţii”.

Fericit cel care nu otrăveşte cu nici o neputinţă ome­nească bucuria duhovnicească a sărbătorii; iar neputinţa noastră, a tuturor, de suntem veseli ori nemulţumiţi, este a judeca şi a osândi pe semenii noştri. Neputinţa aceasta pare neînsemnată pentru mulţi dintre noi, dar de fapt ea este foarte mare şi ne aduce mare osândă înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie:

„…în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci” (Rom. 2, 1) –

arunci, adică, asupra ta aceeaşi răspundere ca şi a celui care greşeşte şi pe care îl osândeşti. Sfântul Iacov, fratele Domnului, scrie:

„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel Ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?“ (4, 12).

Şi Domnul Insuşi spune în Sfânta Evanghelie:

„Nu osân­diţi, ca să nu fiţi osândiţi”.

Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă păcatul osândirii şarpelui cu şapte capete care „a tras cu coada sa a treia parte din stelele cerului”, adică din îngeri. Şi păcatul osândirii, după spusele acestui bineplăcut al lui Dumnezeu, smulge din cer a treia parte din oamenii virtuoşi, care ar fi fost ca stelele, dacă n-ar fi avut păca­tul osândirii.

Unii cad în păcatul osândirii din obişnuinţă, alţii din pricina pomenirii răului, alţii din zavistie şi ură; însă în cea mai mare parte cădem în păcatul acesta din părere de sine şi înălţare – fără a lua seama la marea noastră neîndreptare şi păcătoşenie, cu toate acestea ni se pare că suntem mai buni decât mulţi alţii.

Dacă vrem să ne izbăvim de păcatul osândirii, datori suntem a ne sili în tot chipul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cerând pentru aceasta aju­torul lui Dumnezeu şi pomenind cuvintele evanghe­lice:

„Cu sila se ia Impărăţia cerurilor şi silitorii o do­bândesc pe ea”

şi îndemnul evanghelic al Domnului Celui Inviat a treia zi:

„Luaţi jugul Meu asupra voas­tră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1887

(din: Sf. Ambrozie de la Optina, “Nasterea de Sus si Invierea prin har“, Manastirea Sf. Pantelimon, 1998)

Legaturi: