Sfantul Grigorie Teologul: “BOALA DE A TE CREDE INVATAT cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”

“(…) Dar ce sa spun de credinciosii aceia care, din dragoste de slava desarta sau din iubire de stapanire graiesc nedreptate spre inaltime (Ps. 72, 8), niste orgoliosi ca Iannes si Iambres (2 Tim. 3, 8), care se intrarmeaza, nu impotriva lui Moise, ci impotriva adevarului si se ridica impotriva invataturii celei sanatoase?

Sau ce sa mai spun de a treia ceata de credinciosi, care din pricina lipsei de invatatura si a obrazniciei lor, urmare a lipsei de invatatura, navalesc buluc, ca porcii, asupra oricarei invataturi si calca in picioare frumoasele margaritare ale adevarului (Matei 7, 6)?

In sfarsit, ce sa mai spun de toti acei credinciosi, care n-au nici o idee proprie si nici vreo conceptie buna sau rea despre Dumnezeu, care aduna din toate invataturile si de la toti dascalii, ca din toate acestea sa aleaga ce li se pare mai bun si mai fara greseala, bizuiti pe puterea lor de judecata, ei care sunt niste rai judecatori ai adevarului? Apoi, pentru ca li se pare o alta invatatura mai apropiata de adevar, se indreapta spre aceea si o sterg din minte si calca in picioare orice invatatura de mai inainte; schimba multi dascali si arunca cu usurinta, cum ai arunca praful in vant, multe invataturi, iar la urma, obositi si la auz si la minte – ce prostie! -, pun deopotriva la indoiala orice invatatura, isi fac o conceptie gresita si incep sa batjocoreasca si sa dispretuiasca credinta noastra, spunand ca-i nesigura si ca n-are nimic sanatos; judeca fara cap invatatura noastra dupa invatatorii pe care i-au ascultat, intocmai ca cei cu ochii bolnavi sau ca cei cu urechile astupate, care critica soarele sau sunetele, unii spunand ca soarele este negru si fara stralucire, iar altii, ca sunetele sunt fara viers si tarie.

*

Pentru asta e mai usor sa scrii pentru intaia oara adevarul in suflet, ca pe o tablita de ceara pe care nu s-a scris inca nimic, decat sa scrii invatatura dreptei credinte peste ceea ce a fost scris, adica peste invataturile si dogmele cele rele, pentru ca se amesteca si se incurca cele scrise pe urma cu cele scrise intai. E drept ca e mai bine sa mergi pe un drum neted si umblat decat pe unul neumblat si plin de gropi si e mai bine sa ari un pamant pe care l-a brazdat si l-a framantat plugul adeseori; dar e cu mult mai bine sa scrii intr-un suflet in care n-a fost sapata invatatura cea rea si nici n-au fost intiparite in adanc cuvintele rautatii. Altfel, sufletul trebuie lucrat de doua ori de scriitorul cel cinstitor de Dumnezeu: sa stearga mai intai ce a fost scris mai inainte, apoi sa scrie invataturile cele adevarate, care merita sa ramana.

Atat de numeroase, si in privinta celorlalte patimi si in privinta invataturii insesi, sunt chipurile si semnele cele rele ale celui viclean! Atat de anevoioasa este munca preotului, a omului caruia i s-a incredintat indrumarea si apararea sufletelor! Pe cele mai multe le-am lasat la o parte, ca sa nu vorbesc mai mult decat se cuvine.

Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar incerca sa conduca si sa imblanzeasca o fiara cu mul­te fete si cu multe chipuri, alcatuita din multe fiare, si mai mari si mai mici, si mai domestice si mai salbatice. Negresit grea i-ar fi munca acestui om si nu mica lupta ca sa stapaneasca un animal cu o fire atat de neobisnuita si atat de ciudata, de vreme ce fiarele care intra in alcatuirea acestui animal nu prefera toate nici aceleasi glasuri, nici aceeasi hrana, nici aceleasi mangaieri, nici aceleasi fluieraturi, nici acelasi fel de tratament, ci unora le place sau le displace una, altora alta, dupa firea si deprinderea fiecareia. Ce ar trebui sa faca purtatorul de grija al unui astfel de animal? Ce altceva decat ca stiinta cu ajutorul careia conduce acest animal sa fie multi­pla si variata! Ce altceva decat sa dea fiecareia din fiare ingrijirea potrivita cu firea ei, sa o conduca bine si sa o pastreze sanatoasa! Tot asa si trupul acesta obstesc al Bisericii este alcatuit din oameni cu multe si variate feluri de purtare si de gandire, intocmai ca animalul alca­tuit din mai multe animale deosebite ca fire intre ele. De aceea preotul trebuie neaparat sa fie simplu si unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie sa-l aiba in toate, dar si multiform si variat, potrivit cu firea deosebita a fiecarui credincios, iar in cuvant destoinic si folositor tuturora.

*

Intr-adevar, unii credinciosi, cei inca prunci la minte si de curand intariti, dupa cum se spune, au nevoie sa fie hraniti cu lapte, cu invataturi mai simple si mai elementare, pentru ca nu pot suporta hrana tare a invataturii (Evr. 5, 12-13; 1 Cor. 3, 1-2). Daca le dai o hrana mai presus de puterea lor, se simt stramtorati si ingreunati, pentru ca mintea lor, ca si trupurile copiilor, nu-i in stare sa primeasca si sa asimileze invatatura ce li se da, ba poate ca-si mai si vatama putina intelegere ce-o aveau mai inainte. Alti credinciosi, dimpotriva, au nevoie de invatatura care se graieste celor desavarsiti (1 Cor. 2, 6); de o hrana mai substantiala si mai tare, pentru ca simturile lor sunt destul de exercitate ca sa deosebeasca adevarul de fals (Evr. 5, 14). Daca acestia ar fi alaptati cu lapte si hraniti cu legume, cu o mancare potrivita celor slabi (Rom. 14, 2), s-ar supara. Si pe buna dreptate, ca nu s-ar mai intari dupa Hristos, nici n-ar mai creste pana la cresterea (Col. 2, 19) aceea vrednica de lauda, pe care o lucreaza invatatura care face barbat desavarsit pe cel hranit cu hrana tare si-l duce la masura varstei celei duhovnicesti (Efes. 4, 13).

*

Cine-i in stare sa faca fata acestora? (2 Cor. 2, 16) Eu nu! Ca nu sunt ca cei multi, ca sa pot falsifica cuvantul adevarului (2 Cor. 2, 17) si sa amestec vinul cu apa (Isaia 1, 22), adica invatatura care veseleste inima omului (Ps. 103, 16) cu invatatura cea multa, ieftina, josnica, fara putere si raspandita in zadar, spre a castiga ceva din vanzarea acestei invataturi falsificate! Nu sunt ca cei multi, ca sa vorbesc celor ce vin la mine, unora una, altora alta, spre a fi pe placul tuturora, sa fiu un ventriloc si un graitor in desert, care-mi cultiv placerile proprii cu invataturi scoase din pamant si apuse in pamant, ca sa fiu laudat cat mai mult de multime! Ca mai cu seama atunci am sa ma pagubesc pe mine insumi si am sa ma pierd! Pentru ca am sa vars sangele nevinovat al unor suflete nevinovate; suflete ce mi se vor cere din mainile mele (Iez. 3, 20).

*

Stiu ca e mai bine sa trec franele din mana mea in mana altora mai mesteri, decat sa fiu eu conducatorul nepriceput al altora. Stiu ca e mai bine sa-mi plec urechea ascultatoare, decat sa misc limba nestiutoare. Asa m-am sfatuit cu mine insumi. Si poate nu cu un rau sfatuitor; iar de nu, macar binevoitor. Si am hotarat ca, de vreme ce nu stiu sa conduc pe altii, e mai bine sa invat de la altii ce trebuie sa graiesc si sa fac, decat sa invat pe altii, fiind neinvatat. As fi multumit daca, ma­car la adanci batraneti, mi-ar veni pe limba cuvant intelept, ca sa pot fi de folos unui suflet nou in dreapta credinta. Ca a incerca sa inveti pe altii inainte de a fi tu destul de invatat, sa inveti olaritul, dupa cum spune proverbul, facand de-a dreptul oale, sa inveti tu adica dreapta credinta atunci cand inveti pe altii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc si indraznet. Nebunesc, pentru ca nu-ti dai seama de nestiinta ta; indraz­net, pentru ca cutezi sa faci un lucru pe care stii bine ca nu-l stii.

*

Cei mai intelepti dintre evrei spun ca era o lege veche la evrei, lege foarte buna si de toata lauda, ca sa nu se dea oricarei varste orice carte din Scriptura. Ca spuneau ei: Nu-i de folos omului sa citeasca la orice varsta orice carte din Scriptura; ca Scriptura nu poate fi inteleasa indata de oricine. Intelesul literal poate vatama foarte mult pe multi. De aceea, acele carti ale Scripturii, al caror sens literal nu smintesc pe nimeni, erau ingaduite de la inceput tuturora si erau de obste; altele insa erau incredintate numai celor care au trecut de douazeci si cinci de ani; in sfarsit, acelea care acopera cu un limbaj de rand frumusetea cea tainica erau incredintate, ca o rasplata a dragostei lor de studiu si a vietii stralucite, numai celor curati, singurii pentru care intelesul Scrip­turii se lumineaza si se arata. Pentru ca numai omul ajuns la aceasta varsta poate sa se ridice deasupra sensului literal al Scripturii si sa se urce, asa cum se cuvine, de la litera Scripturii la duhul ei.

La noi, crestinii, insa nu este nici un hotar intre a invata pe altul si a fi invatat de altul, asa cum au fost pietrele de altadata hotar intre semintiile de dincolo de Iordan si de dincoace de Iordan (Iosua 4, 3-9), nici nu se stie cui trebuie ingaduita indatorirea de a invata si cui indatorirea de a primi invatatura si nici nu este o regula dupa care sa se constate capacitatea cuiva. La noi atat de mult s-a neglijat lucrul acesta, atat de mult s-au amestecat lucrurile si stam atat de prost, incat cei mai multi dintre noi, ca sa nu zic toti, aproape inainte de a ne fi iesit primele fire de par in barba, pe cand inca gangavim copilareste, inainte de a fi intrat in curtile cele dumnezeiesti, inainte chiar de a cunoaste numele sfintelor carti, inainte de a cunoaste caracterul Noului si Vechiului Testament si pe autorii lor – ca sa nu spun inainte de a ne fi spalat de noroiul si intinaciunile sufletului, pe care pacatul le-a intiparit in noi -, la noi atat de mult s-au amestecat lucrurile si stam atat de prost, ca, daca am invatat doua sau trei cuvinte de-ale credintei, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau daca cunoastem putin Psaltirea lui David sau daca strangem bine in jurul trupului nostru mantaua de filosof sau daca filosofam numai pana la brau, luandu-ne chip si infatisare de dreapta credinta – vai cat suntem de demni si cat suntem de destepti! Ce-i ca suntem tineri? Si Sa­muel era sfant chiar din scutece! (1 Regi 2, 12) – ei bine, indata ne credem intelepti, ne credem dascali, ne credem sublimi in lucrurile dumnezeiesti, ne credem intaii intre carturari si legiuitori; ne numim pe noi insine oameni ceresti si cerem sa ne spuna oamenii: „Rabbi!”. Nu ne oprim deloc la litera Scripturii! Toata Scriptura trebuie inteleasa duhovniceste! Visurile din ea, flecareala goala! Si ne suparam daca nu suntem laudati in gura mare.

Asa graiesc cei mai buni dintre noi si cei mai curati la inima! Dar sa auzi ce graiesc cei ce se cred mai induhovniciti si mai de isprava! Ne osandesc in fel si chip, de cate ori li se nazare, si dupa ce ne pun la incercare, fara sa ne foloseasca la ceva, se duc ferindu-se de tovarasia noastra, ca de niste oameni departati de dreapta credinta.

Daca as intreba cu blandete pe unul din acesti oa­meni – care se cred intelepti si au pretentia sa invete pe altii -, mergand cu judecata din intrebare in intrebare:

–   Spune-mi, minunate om, pui vreun pret pe dans si pe cantatul din fluier?

–    Mare, imi va raspunde.

–    Dar pe intelepciune si pe a fi intelept, pe care le socotim stiinta celor dumnezeiesti si omenesti, pui vreun pret? Si-mi va raspunde afirmativ si la aceasta intrebare.

–    Dar acum, spune-mi, care din ele este mai buna si mai inalta? Dansul si cantatul din fluier sunt mai bune si mai inalte decat intelepciunea, sau intelepciunea cu mult mai mult decat altceva?

Si stiu prea bine ca-mi va raspunde ca intelepciunea e mai buna decat toate.

Pana aici acesti oameni gandesc cu cap si judecata. Dar sa-i intrebam mai departe:

–   Oare pentru a invata dansul si cantatul din fluier, n-ai nevoie de invatatura si ucenicie? N-ai nevoie, oare, pe langa asta de timp mult, de munca istovitoare si de dese sudori? N-ai nevoie, oare, uneori sa-ti platesti lectiile? N-ai nevoie de oameni care sa te duca la profesori? N-ai nevoie oare de calatorii indepartate si de alte multe lucruri dintre care pe unele trebuie sa le faci, iar pe altele sa le induri, ca sa deprinzi dansul sau cantatul din fluier? Dar intelepciunea – care este in fruntea tuturora, care are stranse in ea toate bunatatile, incat Insusi Dumnezeu se bucura cand aude ca e numit mai mult cu acest nume decat cu altul, caci Dumnezeu are multe nume -, dar intelepciunea sa o socotim o stiinta asa de usoara si la indemana oricui, ca e de ajuns sa voiesti numai, ca sa fii intelept? Asta-i culmea nestiintei!

Daca am spune aceste cuvinte acestor oameni, care se cred intelepti si au pretentia sa invete pe altii, si daca am incerca sa-i indepartam incetul cu incetul de la ratacirea lor sau daca ar face asta un alt om, unul din oa­menii cu adevarat invatati si priceputi, aflati ca ar semana pe piatra (Luca 8, 6) si ar grai unor urechi surde! Nici atat de intelepti nu sunt, ca sa-si cunoasca lipsa lor de invatatura! Mi se pare ca este bine sa spun despre ei cuvantul lui Solomon: „Este o noutate, pe care am vazut-o sub soare, aceea ca omul sa creada despre el ca e intelept” (Pilde 26, 12). Dar mai mare rautate decat asta este sa te crezi in stare sa inveti pe altii, cand esti neinvatat si nici nu-ti dai seama de asta!

Boala asta, de a te crede invatat cand nu esti, este vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala. Adeseori am deplans boala asta, pentru ca stiu bine ca pretentia aceasta iti pierde si bruma de in­vatatura ce-o mai ai, iar umbletul dupa slava desarta este pentru om mare piedica in calea virtutii.

Numai unul ca Petru sau ca Pavel poate vindeca si opri boala aceasta! Numai unul ca acesti mari ucenici ai lui Hristos, care au luat si harul vindecarilor o data cu puterea de a conduce pe credinciosi cu cuvantul si cu fapta, care s-au facut tuturor toate, ca pe toti sa-i dobandeasca (1 Cor. 9, 22). In ce ne priveste pe noi ceilalti, mare lucru daca ne lasam bine condusi si pastoriti de cei carora li s-a incredintat vindecarea unor astfel de boli si ocarmuirea credinciosilor.

(in: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, “Despre preotie”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)

Legaturi: