Sfârșitul vieții, sfârșitul lumii, PREGĂTIREA PENTRU VEȘNICIE. “Privegheați și vă rugați, căci nu știți nici ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului”

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Sf. Maslu, 10 feb. 2021:

„Iubiți frați creștini,

Viața aceasta are un sfârșit și lumea aceasta are un sfârșit. Sfârșitul este tragic pentru cei necredincioși. Că sfârșitul este greu pentru oricine este un adevăr care nu cred că trebuie prea mult argumentat. Foarte puțini sunt cei care mor pur și simplu în somn, cum de multe ori am auzit că-și doresc unii. Cei mai mulți trec prin diverse stări de chin și nici măcar moartea aceea în somn nu te scutește de trecerea din lumea aceasta în lumea veșnică, trecere care uneori este simbolizată prin parcurgerea vămilor văzduhului, dar care oricum, este o schimbare mare, esențială de paradigmă în care trăim și față de care trebuie să ne orientăm.

La fel și pentru lume. Lumea trebuie să aibă un sfârșit. Aceasta ne este evident și o știm și noi din Cartea Apocalipsei. Dar așa cum și în cazul omului credincios, moartea, chiar dacă este grea (și nu pot să spun că este cu adevărat dorită în adâncul sufletului de cei mai mulți dintre oamenii credincioși – nu vorbim de sfinți), totuși, omul credincios știe că după moarte îl așteaptă Judecata lui Hristos și că, atâta timp cât a trăit cât a putut el cu Hristos, cât s-a împărtășit cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât a împlinit poruncile Lui astfel încât să-și transforme sufletul, astfel încât sufletul său să trăiască cu adevărat în preajma lui Hristos, are nădejde că la Judecată va primi răspuns bun. Cu adâncă smerenie.

De aceea, la fel și pentru lume, istoria care va avea un sfârșit, acest sfârșit al istoriei este de speriat pentru cei necredincioși. Pentru noi, care suntem Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică, suntem mădulare ale acestei Biserici, sfârșitul istoriei ar trebui să fie moment de bucurie.

Astăzi a fost prăznuit Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, care a trăit mai mult de 100 de ani, cam 115 ani, în primul secol de după Hristos. Atunci când s-a născut el, încă nu murise ultimul dintre Apostoli, Evanghelistul Ioan, și a murit în sec. al III-lea, deci a parcurs tot secolul al II-lea și a murit la începutul sec. al III-lea, în anul 202-203. El a prins cel mai bine acel moment al creștinilor care au trebuit să înțeleagă că Hristos nu va veni imediat.

Așa cum ucenicii Domnului, pe Muntele Eleonului, atunci când L-au văzut pe Iisus înălțându-Se la Ceruri, au așteptat a doua Venire pentru că încă nu se coborâse  peste ei Duhul Sfânt deplin, în chipul limbilor de foc, astfel încât să înțeleagă toată învățătura pe care le-a dat-o Hristos, așteptau a doua Venire a Domnului, așa și mulți creștini au așteptat înfrigurați în tot secolul intai A Doua Venire a Domnului pentru ca să-i izbăvească din necazuri. Poate că la început de tot n-au fost niște necazuri atât de mari dinspre romani. Au fost dinspre stăpânitorii evrei. Știm prea bine prigoana de care au avut parte primii creștini, cu Sfântul Arhidiacon Ștefan omorât și cu ceilalți chinuiți și alergați și exilați și prigoniți prin toate cetățile din jurul Ierusalimului. Dar stăpânirea romană, până la Nero, nu a avut de-a face cu creștinii. Și totuși, de pildă, în Tesalonic, unde erau departe de Ierusalim, așteptau înfrigurați a doua Venire a Domnului. Înfrigurați nu în sensul de îngândurați și înspăimântați că va veni Domnul, „ce se întâmplă cu noi?”, ci abia așteptau să vină Hristos a doua oară. Asta se întâmpla prin anul 50 după Hristos, când Sf. Apostol Pavel le și poruncește tesalonicenilor că „cel care nu muncește să nu mănânce!” Pentru că, am mai spus de multe ori, dar aduc aminte de fiecare dată – atunci, în acel oraș, unii gândind că va veni Hristos a doua oară, nu mai făceau nimic pentru că doar se pregăteau să vină Hristos.

Deci Sfântul Haralambie a fost cel care, practic, a văzut cum așteptarea aceasta bucuroasă a venirii iminente a lui Hristos a trebuit să devină dintr-un fapt „acut” un fapt „cronic”. Știți că boala acută este atunci când te doare foarte tare, boala cronică este cea care se prelungește de-a lungul mai multor săptămâni, luni, ani. Mântuitorul știa lucrul acesta, că nu va veni imediat. De aceea îi avertizează pe ucenicii Săi și ne avertizează pe fiecare să fim în priveghere, în starea de trezvie. De asemenea, Sf. Apostol Petru, deja luminat desăvârșit de Duhul Sfânt ne spune lucrul acesta. Chiar dacă nu a venit încă, nu înseamnă că noi ar trebui de-acuma să ne lăsăm pe tânjală, ci va trebui în continuare să dorim venirea aceasta a lui Hristos: Vie Împărăția Ta! sau „Să vină Împărăția Ta!” Este o cerere pe care o facem zilnic de câteva ori când spunem rugăciunea Tatăl nostru. Cerem să vină această Împărăție.

Cine nu vrea să vină Împărăția lui Hristos? Evident, cei care sunt prea atașați de lumea aceasta. Cei care se simt prea bine în lumea aceasta sau nu înțeleg cum ar putea să trăiască în veșnicie cu Hristos. Să trăiești în veșnicie cu Dumnezeu, nici eu nu pot să vă spun ce înseamnă lucrul acesta. Pentru că orice cuvinte am folosi și orice noțiuni am folosi, sunt prea jos față de ceea ce va fi cu adevărat. Dacă nu ne-ar fi descoperit Însuși Dumnezeu-Fiul, dacă Sfânta Scriptură și apoi Sfânta Tradiție, ea însăși inspirată de Duhul Sfânt, nu ne-ar fi descris cât de cât ce înseamnă veșnicia, chiar n-am fi putut spune nimic. Dar ceea ce știm este că nu este suficient să ne pregătim pentru veșnicie din vorbe. Spune Mântuitorul la un moment dat, atunci când I se cere de către evrei… (Toți Apostolii erau evrei, nu uitați aceasta, Maica Domnului era evreică, Sfinții Ioachim și Ana erau evrei, practic toți cei doisprezece Apostoli erau evrei, Mântuitorul n-a ieșit decât foarte puțin din Țara Sfântă, El Însuși era tăiat împrejur,  așadar după trup s-a născut în acest popor). Când spune „Oare nu ne vei cunoaște pe noi la Judecată?” – Îl întreabă de fapt evreii. „Că doar pe ulițele noastre ai trăit și în casele noastre ai mâncat”… Și Mântuitorul spune că nu acesta este criteriul. Nu vă gândiți că se vorbește acolo doar despre evrei! Nu este vorba de ulițe și de case. Este vorba de apropierea sinceră față de Dumnezeu.

Apropierea aceasta sinceră față de Dumnezeu este dificil de făcut într-o lume căzută în care trăim și noi acuma. Cu atât mai dificil de făcut este într-o lume căzută care încearcă să se îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu. Deci noi, fiind părticele din această lume, suntem și noi antrenați în această mișcare centrifugă față de Hristos, de așa-zisă autonomie, dar care nu înseamnă decât o falsă autonomie și o reală înlănțuire și înrobire față de diavol. Pentru că sufletul omului nu poate să fie desăvârșit autonom. Aceasta este o ispită pe care o avem, pe care evident, cine ne-o pune în față? Este Lucifer, care el însuși s-a dorit autonom față de Dumnezeu, pentru că el s-a considerat pe sine egal lui Dumnezeu și de fapt mai presus și mai îndreptățit decât Dumnezeu Însuși spre a stăpâni lumea.

De aceea, gândul acesta de autonomie față de Dumnezeu este o ispită luciferică evidentă pe care o avem fiecare dintre noi. În momentul în care încercăm să fim autonomi față de Dumnezeu, deci rupți de Dumnezeu, de fapt intrăm imediat în robia diavolului. Nu putem deci să fim autonomi. Chiar dacă lumea încearcă să fie aceasta. Suntem părticele din lumea aceasta, dar suntem și mădulare vii ale Bisericii. Iar Biserica are această datorie și această putere de a vesti Evanghelia, de a vesti pocăința și de a aduce cuvântul Evangheliei și Cuvântul Întrupat al Evangheliei prin Sfintele Taine fiecărui om care dorește aceasta. Așa încât, într-un fel tainic, mădularele Bisericii, chiar dacă fac parte din lumea aceasta în chip văzut, de fapt, în chip nevăzut, se apropie de Hristos.

De aceea, rămâne o luptă pentru fiecare dintre noi și-n sufletul și-n inima fiecăruia dintre noi, ce vrem să fim mai mult, în ce parte ne lăsăm. Ne lăsăm atrași de a fi părticele ale lumii acesteia care fuge de Dumnezeu, sau ne străduim să fim cu adevărat membri ai Bisericii și să ne apropiem de Dumnezeu. Dacă ne lăsăm atrași de fuga de Dumnezeu, este evident că sfârșitul lumii ne îngrozește. Pentru că sfârșitul lumii va însemna manifestarea desăvârșită, deplină a lui Dumnezeu în lumea aceasta. Transfigurarea ei pentru cei aleși și îndepărtarea celor care nu vor vrea să fie cu Dumnezeu într-un chin veșnic. Pentru că ei nu vor vrea să fie cu Dumnezeu. Pentru ceilalți este fericire veșnică, pentru aceștia va fi chin veșnic. Va fi prezența lui Dumnezeu pe care n-au suportat-o și n-au dorit-o.

Sau, dacă suntem credincioși și membri ai Bisericii, atunci ne dorim cu adevărat acest sfârșit. Pentru că vedem în sfârșit nu moartea, nu disperarea, nu distrugerea, ci vedem în sfârșit împlinirea noastră desăvârșită. Vedem în sfârșit trăirea noastră în harul lui Dumnezeu. Pentru  aceasta ne pregătim. Și am citit acum un cuvânt – n-are legătură cu sfinții noștri – dar un cuvânt care spunea că, de fapt, toată teologia creștină începe cu Apocalipsa, cu criza Apocalipsei, cu Eshatologia, cu sfârșitul lumii. Sau altfel, cum spun Sfinții Părinți mai pe înțelesul nostru, „Frica de Dumnezeu înseamnă frica de Judecată” și înseamnă frica de moarte. Dar nu o frică îngrozitoare, ci o frică ce are rolul de a ne păstra treji.

Poate că acuma sfârșitul lumii s-a amânat [?!]. Mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta! El va veni la un moment dat. Poate că pentru fiecare dintre noi s-a mai amânat și sfârșitul nostru individual. Asta nu putem să știm. Dar știm sigur că va veni. Și, de aceea, trebuie să fim mereu treji, cu gândul sincer la Dumnezeu. Pentru că nu e de ajuns să facem ceea ce încercăm să facem, adică să fim la Sfânta Biserică, să împlinim cât putem niște ritualuri, să ne facem rugăciunea, să încercăm să dăm ceva de pomană. Dacă aceste lucruri devin formale, își pierd sensul transfigurator pentru noi. De aceea trebuie mereu să fim atenți, pentru că ele tind să devină formale. Acesta este tot un aspect al mișcării centrifuge a lumii și o ispită a diavolului, să transforme cele bune ale noastre, anume: prezența la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, la Sfintele Taine, chiar împărtășirea cu Sfântul Trup și cu Sfântul Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rugăciunile făcute, gândurile bune făcute. Pe toate încearcă să le transforme în lucruri formale. Altfel spus, să ne plictisim la un moment dat. Intrăm într-o rutină și ne plictisim.

Și atunci ajungem și la cuvântul Sfântului Petru și mai ales la cuvântul Mântuitorului: Privegheați și vă rugați, căci nu știți nici ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului. AMIN!”

Vedeti si: