“…SA NU RAMANEM AFARA DIN CAMARA LUI HRISTOS!”. Suntem pregatiti de Nunta? Il mai asteptam pe Mire sau L-am inselat deja cu dragostea lumii? Cine sunt cei “NEBUNI SI ORBI” mustrati de Iisus? NUNTA E “PE BUNE”, FRATI SI SURORI…
Condac
La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.
Icos
Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos.
(din slujba Deniei de luni seara, pentru Sfânta și Marea zi de Marți)
– A SE VEDEA MAI JOS TEXTELE CÂNTĂRILOR DENIEI
***
Citiți și:
***
NEBUNI ȘI ORBI…
… așa îi mustra – în Evanghelia Deniei de luni seară – Dumnezeul întrupat pe fariseii mustind de viclenie și răutate, dar foarte mulțumiți de ei înșiși, simțindu-se îndreptățiți să pretindă Împărăția lui Dumnezeu, doar pentru că împlineau “partea dinafară” a Legii, pentru că erau desăvârșiți în cele ale formei, ale literei, ale… imaginii în fața oamenilor. E o Evanghelie teribilă, dură, care, mai cu seamă citită de la amvon în aceste zile încărcate ale Săptămînii Mari, are o rezonanță și mai puternică, pătrunde până în adânc. E greu să nu te treacă fiorii auzind diatriba dureroasă, dar necruțătoare pe care o dezlănțuie Mântuitorul lumii, arătându-ne astfel că Iubirea adevărată – Iubirea Adevărului Însuși – nu înseamnă numai vorbe plăcute și dezmierdătoare. E o Evanghelie care poate răsturna multe prejudecăți pietiste despre ce înseamnă bunătatea și dragostea lui Dumnezeu în fața celui hotârât până la înverșunare… nu doar să plece el însuși pe drumul propriei pierzanii veșnice, dar care caută să facă și prozeliți într-ale minciunii.
Da, fariseii și cărturarii jucau într-un un spectacol penibil, ca niște actori sau ca niște experți ai PR-ului avant la lettre, pentru că ajunseseră la nebunia de a face echivalarea între dimensiunea pământească, orizontală, socială a faptelor lor și cea dumnezeiască, verticală, a veșniciei. Trăiau cu totul pentru cele de jos, închipuindu-și, în orbirea lor, că, dacă își fac o IMAGINE ireproșabilă înaintea oamenilor e totuna cu a săvârși cele bune înaintea lui Dumnezeu. Crezând că dacă obțin prestigiul în această lume, pe calea aparențelor profesionist lucrate, asta ar putea să “țină” la fel de bine și în fața Judecătorului celui nemitarnic.
Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale...
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.
Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.
Nu poți să nu vezi în aceasta împlinirea cuvintelor profetice puse în gura lui David (Ps. 49, 22):
“Ai cugetat… că voi fi asemenea ție…” Nu e, oare, nebunie curată să te gândești, fie și într-un colț de subconștient, că relația noastră cu Dumnezeu poate fi asemenea cu cea cu oamenii și că, dacă “ne merge” viclenia cu cei din jur, dacă ne atingem scopurile și ne realizăm interesele aici prin strategiile noastre de imagine, de multe ori prin compromisuri de conștiință sau prin tot felul subterfugii neîngăduite (amăgindu-ne, că poate, scopul bun scuză mijloacele mai puțin morale), într-un mod oarecare o s-o scoatem noi la capăt și cu Hristos, la Judecată? Mai ales dacă ne imaginăm că Dumnezeu este atât de iubitor, de blând, de iertător, încât – nu-i așa? – nu se va îndura să ne lase… pe dinafară! Și totuși, iată, Pilda celor zece fecioare ne spune cu totul altceva!
Da, e o nebunie clară, o orbire incredibilă, dacă o vedem din afară, dar poate… mai puțin evidentă dacă ia forme ceva mai puțin grosiere și dacă se referă… la noi înșine.
În măsura în care ne afundăm pănă dincolo de grumaji în grijile, plăcerile și ambițiile pământești și în măsura în care ni le mai și pecetluim cu piatra de mormânt a ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE (a scuzelor eterne!), și noi trăim, dacă suntem sinceri, ca niște NEBUNI și ca NIȘTE ORBI, ca și cum am fi veșnici aici, iar MOARTEA ȘI JUDECATA nu ne privesc pe noi… Sau NU ACUM! Și ca și cum riscul MORȚII SUFLETULUI, riscul IADULUI nu ar fi o primejdie reală, concretă, personală și iminentă, ci… mai mult sau mai puțin o poveste alegorică ori ceva destinat numai oamenilor extrem de răi și de ticăloși, numai… fariseilor și cărturarilor.
Dar nu, frați și surori, să nu ne înșelăm: nu doar fariseii sunt nebuni și orbi! Și nu doar acele cinci fecioare care nu și-au umplut candelele inimii cu untdelemn… (adică nu s-au ingrijit să dobândească și să intrețină în sine combustibilul nemistuit al harului).
Vai vouă… VAI MIE, NEBUN ȘI ORB CE AM FOST, trăind fără sens și uitând de dragostea Singurului Iubit care mi-a dăruit TOTUL, frângându-Se și sfărâmându-Se fără pic de cruțare PENTRU MINE și care mă vrea împreună cu El pentru totdeauna! Iar eu… unde eram?!
Zilele acestea sunt foarte importante și sunt o șansă uriașă și rară, tot mai rară pentru creștinul cu numele, pentru creștinul modern mult-prea-ocupat, al acestor vremuri NEBUNE. Șansa de a regăsi adevărul despre Dumnezeu și despre sine, despre sensul adevărat al vieții sale, acel scop devenit tot mai teoretic, tot mai vag și mai nebulos, tot mai uitat și pierdut printre infinitele deadline-uri și like-uri, printre mereu-mai-importantele dorințe, distracții și obiective lumești de neratat!
“Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare?”
Nu ne recunoaștem și noi a fi mai mult sau mai puțin NEBUNI în investiția noastră totală în deșertăciune? Chiar merită să ne facem ferfeniță sufletele și să ne punem în pericol veșnicia pentru nimicurile sclipicioase ale lumii, alergand disperați după mai mulți bani sau acceptând compromisuri de frica ori de dragul oamenilor? Chiar a meritat tot timpul dedicat până acum oricui altcuiva decât Mirelui sufletului nostru?
Avem însă acum șansa de a re-conștientiza că Moartea este “pe bune”, că Judecata este “pe bune” și că… la Nuntă nu poți merge fără măcar o minimă pregătire și fără o haină lăuntrică adecvată. Avem șansa de a lua (mai) în serios mântuirea noastră, cea pururea lăsată printre grijile de la coada cozilor, pentru care NU AVEM TIMP mai niciodată…
Avem șansa de a reauzi cuvinte dumnezeiești tari, grele și dureroase și de a ne reveni din orbirea amăgirilor învăluitoare a ideolilor minții și inimii sau din otrava dulce a mincinoaselor teorii contemporane, de tipul: “asta este, merge și așa, merge oricum, Dumnezeu mă înțelege…” sau Iadul nu există, e doar o virtualitate și putem trăi oricum, fiindcă, suntem cumva “condamnați” la “drum lin în Lumină”… Avem șansa de a ne reîntâlni cu Evanghelia, cu Adevărul în Persoană și în Cuvânt și de a ne răcori cu apa ei vie și nediluată!
Avem acum șansa de a înțelege cât de real și de concret este riscul de a fi tăiați precum smochinul după ani întregi de nerodire și de trădare a menirii noastre, ca și de a “rămâne afară din cămara lui Hristos”, pentru că ne-am bătut joc de harul Duhului Sfânt și de toate darurile primite de la Dumnezeu, îngropându-le zi de zi în mlaștina vieții lumești sau a capriciilor și proiectelor personale.
Avem șansa de a fi mai puțin binevoitori și lejeri cu noi înșine în cele ale sufletului și de a ne vedea distanța reală față de exigențele de netrecut ale Împărăției, față de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi.
Avem, iată, șansa unică în an, poate, de a (re)vedea, ca aievea, Cămara de Nuntă a Mirelui Hristos, adică exact viața spre care ar trebui să tânjim și pe care, poate, am abandonat-o mai demult, în praful “priorităților” de zi cu zi. Și de a ne vedea fără menajamente și fără scuze, așa cum suntem, goi si murdari, nedemni de a fi Mireasă a unui asemenea Mire. Ba mai mult, avem șansa de ne da seama că… există un Mire care vine la noi, pentru noi… (doar până la miezul nopții!), iar noi, poate, l-am înșelat deja de nenumărate ori cu amanții nelegiuiți ai inimii, cu idolii deșerți ai vieții noastre. Pe El, singurul care ne iubește și ne vrea, pe El pe care… nici nu-L mai așteptam, nici nu-L mai căutam, crezând că în altă parte e dragostea noastră, între timp dăruindu-ne deja inima altor “pețitori”.
Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa…
Asta nu este o cântare frumoasă și înălțătoare doar, asta este o realitate despre mine.
Este șansa de a mă vindeca de nebunie și de orbire, dacă aleg să VREAU să văd limpede adevărul și să plâng pentru ce am ajuns… Să plâng, dar cu nădejde, că deja văzând, nu mai sunt departe, în bezna inconștienței, în ceața ignoranței, în beția uitării-de-sine.
Este chemarea de a face drumul înapoi, la dragostea cea dintâi, pentru a-mi recăpăta haina pierdută a curăției și a mă angaja să rămân fidel LUI și să-mi reaprind mereu candela arzătoare a Duhului. Și a avea grijă de ea și după ce trece sărbătoarea Paștilor…
“Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos…”
PS:
S. P.: – Nu mergeam la biserică, dar L-am căutat mereu pe Dumnezeu în natură, în poezie. Mă bucuram de cărţile în care se vorbea despre El, de muzica clasică. Însă nu era destul. Nu înţelegeam de ce nu mă mulţumeşte, erau lucruri atât de frumoase. Îmi ziceam: „Uite, dacă pot privi cerul, dacă natura e atât de frumoasă, la fel poezia şi muzica, ce-mi trebuie mai mult, de ce nu sunt fericită? De ce însetează sufletul meu?”.
[…]
E ca un ghimpe în trup. Ori de câte ori Îl uit pe Dumnezeu, ori de câte ori pierd legătura cu El, uit că Lui trebuie să-I dăruiesc toată inima mea şi nu mă mai raportez la El ca la o persoană vie şi care mă iubeşte, atunci apare din nou. Dacă El Mi se dăruieşte în întregime şi atât de des, cumva şi sufletul vrea să se dăruiască, însă este împiedicat, încurcat de cele ale lumii şi îndreptat spre lucruri trecătoare. De exemplu, aceasta se întâmplă când iubim un om mai mult decât pe Dumnezeu, când punem un alt om în locul Mirelui sau vrem să luăm locul Mirelui din inima celuilalt.
Va spuneam si atunci, va spun si acum: cand nu reusim sa mergem sau sa ne folosim
[…]
Nu mai vrem sa ne despartim de Hristos. Unde sa plecam? El are cuvintele vietii celei vesnice. Unde ne vom duce? Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa se jertfeasca in locul nostru si pentru noi? Niciunde nu o sa gasim! Daca L-am gasit, si stam in Biserica. Sa ramanem in Biserica, sa ramanem in dragostea Lui!
***
Pelerin ortodox:
SĂ NE RUGĂM ÎMPREUNĂ ÎN SFÂNTA ŞI MAREA MARŢI!
Denia de Luni seara
LA UTRENIE
S E D E L N E, glasul al 4-lea:
Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, ca fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin
Glasul al 4-lea:
Sfat al fărădelegii asupra Ta Mântuitorule, adunând din pizmă cu viclenie preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda la vânzare. Pentru aceasta ieşind fără de ruşine, a grăit asupra Ta mulţimii celei fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele nostre, Doamne, de osânda acestuia.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin
Glasul al 8-lea:
Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire, precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Pe noi izbăveşte-ne, Hristoase Dumnezeule, de partea lui, iertare de greşeale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi.
C O N D A C, glasul al 2-lea
La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi grăind: să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.
I C O S
Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este, şi ne vom despărţi de la acestea de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te, grăind: Greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce grăiesc cu frică: să nu rămân afară din cămara lui Hristos.
TRICÂNTAREA
Cântarea a 8-a, glasul al 2-lea
Irmosul: Poruncii tiranice cei trei cuvioşi tineri nesupunându-se, în cuptor fiind aruncaţi, au mărturisit pe Dumnezeu cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.
Să lepădăm lenea departe de la noi, şi să întâmpinăm pe Hristos, Mirele cel fără de moarte, cu făclii luminoase şi cu cântări grăind: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.
Să avem din destul în vasele sufletului nostru untdelemn de împărtăşire, ca nefăcând vremea răsplătirilor vreme de cumpărare, să cântăm: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.
Câţi aţi luat talantul de la Dumnezeu, înmulţiţi-vă harul încă pe atâta, cu ajutorul lui Hristos, Celui ce l-a dat, cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.
Irmosul: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a
Irmosul: Ceea ce pe Dumnezeu cel neîncăput în pântece L-ai încăput şi bucurie lumii ai născut, pe tine te lăudăm, Preasfântă Fecioară.
Zis-ai ucenicilor, Bunule, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care va veni Domnul, să răsplătească fiecăruia.
La a doua venire a Ta, cea înfricoşată, Stăpâne, să mă rânduieşti împreună cu oile cele de-a dreapta, trecând cu vederea mulţimea greşalelor mele.
LA LAUDE
Întru strălucirile sfinţilor tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădeşte că nu este de nuntă, şi legat mă vor scoate îngerii afară. Curăţeşte-mi, Doamne, întinăciunea sufletului meu, şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni.
Glasul al 2-lea
De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire-Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuţi, şi m-am asemănat fecioarelor celor neînţelepte, trândăvind în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale, ci scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă primeşte în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi cântă neîncetat: Doamne, slavă Ţie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin
Glasul al 4-lea
Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu, ci vesteşte minunile Lui, ca înmulţind harul, să intri întru bucuria Domnului tău.
*
LA STIHOAVNĂ
Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul harului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin fapte bune; iar altul să săvârşească slujba luminării; credinciosul să împărtăşească cuvântul său celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai harului, ne vom învrednici de bucuria Stăpânului. De care învredniceşte-ne pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.
Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti, şi vei şedea pe scaunul de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele de-a dreapta, iar cele de-a stânga sunt strâmbe. Deci să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat. Ci, numărându-mă cu oile cele de-a dreapta, să mă mântuieşti, ca un iubitor de oameni.
Mire, Cel ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşealelor mele, prin împărtăşirea patimilor Tale, şi împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreunăşezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin
Iată că îşi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta.
Troparul proorociei, glasul 1:
Iartă-ne de prisosit, Mântuitorule, nouă, celor ce am greşit fără de măsură, şi ne învredniceşte să ne închinăm sfintei Învierii Tale fără osândă; pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, Unule mult-Milostive.
Sursa: Triod
***
Gabriel Rădășanu/ Psalții Catedralei Patriarhale:
Sfânta şi Marea zi de Marţi
[…]
Iată ceea ce proclamă la slujba utreniei (deniei) primul stih de la „Aliluia”: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia XXVI,9).
În cărţile noastre liturgice, dintr-un punct de vedere pur formal, cuvântul „Aliluia” a devenit sinonim cu Postul deoarece de-a lungul acestuia este cântat la Utrenie în locul obişnuitului „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (PS CXVII, 27). Sf. Teodor Studitul, „organizatorul” Trioduluia compus „Aliluia” specială şi poate aceasta e la originea Aliluilor noastre de astăzi din Post. „Aliluia” se leagă de căinţă şi de străpungere de inimă a acestei perioade. Prin natura sa, el este, prin contră, o expresie a bucuriei pascale şi a jubilaţiei. Potrivit Sf. Atanasie, „Aliluia” înseamnă „laudă Dumnezeului nevăzut” şi, potrivit unei etimologii simbolice pe care o reproduce, „Al” înseamnă Dumnezeu, “el”- Tare şi “uia” – Sfânt. Laudă treimică, dar şi eshatologică, căci, potrivit unei alte etimologii, „Al” ar însemna „El vine şi S-a arătat”, „el” înseamnă „Dumnezeu” şi „uia”-„ lăudaţi, cântaţi pe Cel Viu”. „Aliluia” ar avea, aşadar, în fond o semnificaţie apropiată de “Dumnezeu este Domnul” care este explicit pascal, pentru că îşi trage obârşia din privegherea pascală.
Mărturii privitoare la utilizarea lui Isaia 26,9 în slujba utreniei găsim începând din secolul IV. În forma actuală provine probabil din oficiul monastic palestinian.
Exclamaţia de bucurie „Aliluia” înseamnă că în întunericul luptei ascetice se oglindeşte deja, prin veghe şi mărturisire dogmatică, bucuria zilei în care va străluci lumina duhovnicească a Învierii. „Aliluia” este o anticipare cotidiană a bucuriei mironosiţelor ce descoperă în zori mormântul gol al lui Hristos şi sunt iniţiate în lumina Treimii de lumina Învierii. Dar la acest început de Utrenie, această actualizare e înconjurată încă de întunecime, şi, de aceea, „Aliluia” trebuie cântat solemn, dar sobru şi rar.
Aliluia precede troparul „Iată Mirele vine în miezul nopţii” şi ne transpune într-o atmosferă de rugăciune înălţătoare şi cutremurătoare în acelaşi timp, cu gândul mereu la „Cămara Mântuitorului”. Potrivit Sfântului Atanasie, Învierea lui Hristos a avut loc chiar la miezul nopţii. Hristos a profitat de acest moment privilegiat al derulării timpului, în care se trece de la un ciclu la altul, pentru a rupe închiderea lui, pentru a-l face să treacă de la moarte la viaţă şi a vesti transfigurarea sa finală la învierea generală.
Totuşi, această dimensiune eshatologică e reprezentată mai mult sub aspectul său penitenţial decât triumfal. Miezul nopţii e simbolul veşniciei şi ceasul Învierii lui Hristos, dar, prin analogie, e şi ceasul prin care va reveni să judece pe fiecare după faptele lui. Trebuie să priveghem în semn de aşteptare şi pregătire pentru cea de-a Doua Venire. De aceea, îndată după psalmodierea lui Aliluia urmează troparul „Iată Mirele”. Această temă a aşteptării Mirelui şi a veghii eshatologice a fost asociată încă din vechime de slujba de la miezul nopţii, fiindcă o găsim deja la Ipolit al Romei. Echivalenţa între Învierea trupească a lui Hristos şi a Doua Sa Venire ce provoacă Învierea generală, e deosebit de limpede în timpul primelor zile ale Săptămânii mari, când credincioşii ce se pregătesc să celebreze Patima şi Învierea Lui sunt îndrumaţi să se pregătească pentru ultima venire a Mirelui.
Aceste două cântări sunt specifice primelor 3 zile ale Săptămânii Patimilor.
***
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018:
„Iată Mirele vine” (Matei 25, 6), şi fericită este sluga care se va învrednici să-I primească cercetarea mântuitoare şi să poarte cununa cea nestricăcioasă.
Biserica se roagă în aceste zile ca nimeni să nu rămână afară din Cămara lui Hristos, unde se săvârşeşte înfricoşata unire dintre inima omului şi Duhul lui Dumnezeu.
Cheia ce ne deschide uşa Cămării lui Hristos o aflăm în Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel. Apostolul ne spune că Domnul este aproape şi ne îndeamnă să ne fie gândul şi inima la toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă” (Filip. 4, 8). Unele ca acestea I se cuvin Celui pe care Îl întâlnim în inima noastră – Cel ce S-a suit pe Golgota ca să pătimească moarte pentru a noastră mântuire.
Numai dragostea Lui cea neţărmurită este în stare să tămăduiască cumplita pustiire a nerecunoştinţei noastre.
În aceste zile sfinte nu facem doar pomenirea Patimilor Domnului, ci, prin harul pe care Biserica l-a revărsat asupra noastră în vremea Postului Mare, devenim şi noi contemporani ai Patimilor Sale.
Domnul este Mielul lui Dumnezeu cel „înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). El Se înjunghie neîncetat, până la sfârşitul veacurilor, pentru ca noi, vrăjmaşii Lui, să ne desfătăm neîncetat de Trupul şi de Sângele Legământului Său.
Astăzi, legământul pe care Domnul îl încheie cu poporul Său este legământul iubirii Sale până la sfârşit. Iar nouă acest legământ ne cere să ne împotrivim păcatului până la sânge. Acesta este talantul cu care trebuie să negustorim în chip vrednic de Dumnezeu, pentru a-L dobândi pe Domnul ca pe Prietenul şi Mântuitorul nostru.
Astfel vom fi pe veci ai Lui şi vom moşteni neţărmurita libertate a dragostei Sale, urând tot ce se împotriveşte acestei iubiri.
“Hristos, Dumnezeul nostru, S-a asemanat pe Sine cu un Mire Sfant, Preafrumos…”
PRIVEGHEATI DECI, ca nu stiti in care ceas vine Domnul vostru!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea.”
“avem șansa de ne da seama că… există un Mire care vine la noi, pentru noi… (doar până la miezul nopții!)”
The Doomsday Clock’s time has fluctuated from 17 minutes in 1991 to 2 minutes 30 seconds in 2017. As of January 2018 the clock is set at two minutes to midnight.
https://en.wikipedia.org/wiki/Doomsday_Clock
Multumire si recunostinta pentru aceasta profunda analiza. Domnul sa va binecuvanteze.
@ Cristina:
Noi va suntem recunoscatori pentru ca ne cititi si pentru ca ati primit mesajul! Zile sfinte cu rod boogat de Inviere!