AMINTIREA MORȚII. “În fiecare clipă înaintea lui Dumnezeu”. Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS: “Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci din ea, cu atât mai puţin vei jindui la cele cereşti”

“Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm?”

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”:

Pe ultima sută de metri. Amintirea morţii care este numai viaţă

În fiecare clipă înaintea lui Dumnezeu

În seara aceasta consider că este un moment bun să punem început nou. Am mai spus şi altă dată că cel mai bine este să ne gândim că ne aflăm pe ultima sută de metri, cum se spune, şi să trăim, să cugetăm şi să ne comportăm în consecinţă. Oricum la o vârstă mai înaintată lucrurile sunt mai coapte. Dar în orice caz, indiferent de vârstă, cred că ar trebui să începem să lucrăm mai eficient şi să o luăm din nou de la început. Cine ştie de câte ori va mai fi nevoie să discutăm aceleaşi lucruri în acest duh.

Noi, fiind ortodocşi, membrii ai Bisericii lui Hristos, ştim destule lucruri şi cred că ceea ce trebuie să facem este să nu mai lăsăm loc de amânare. Să nu mai spunem „aşa voi face”, ci imediat, imediat, din această clipă să punem început nou, fără să mai existe vreun interval de stagnare. Din acest moment trebuie să ne hotărâm şi să o punem şi în practică, se înţelege, să ne închipuim constant înaintea lui Dumnezeu, cum vom fi la judecată, pentru că oricum putem părăsi această lume în orice clipă.

Acum, întrucât ştiinţa a avansat atât de mult, putem câteodată să ne mai punem speranţa în ea. […] Viaţa noastră se datorează mult modului în care ştiinţa se foloseşte de medicamente sau de alte mijloace, dar intervalul acesta care ne-a rămas, care pentru unii este mai mare sau mai mic decât pentru alţii, cred că nu ar fi rău să fie folosit ca timp de cugetare la faptul că sfârşitul nostru cel lumesc poate veni brusc, pe neaşteptate, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Moartea vine pe nesimţite.

Prin urmare, cred că este bine să ne păstrăm în duhul creştinesc şi, studiind Sfânta Scriptură şi în special Noul Testament, vom vedea că mai mult sau mai puţin toate cele pe care le spune Domnul au în vedere acest fapt, anume că sfârşitul poate veni oricând: „Privegheaţi deci, câ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. Şi parabolele au aproape toate şi acest înţeles, parabola bogatului necugetat – „Nebune! In această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” – la fel şi parabola bogatului şi a săracului Lazăr, precum şi cea a fiului risipitor. Dar şi toate celelalte rostite de Mântuitorul ne trimit cu gândul la sfârşitul vieţii noastre, chiar dacă reflexul omului este de a închide ochii şi de a evita acest subiect. Nu vrea să se gândească la asta. Noi trebuie să privim înspre adevăr, nu înspre nimicurile omului celui vechi.

Amintirea morţii te aduce cu picioarele pe pământ

Prin urmare primul lucru pe care trebuie să-l facem este să conştientizăm chiar acum faptul că în orice clipă, chiar în orice clipă, putem să plecăm din această lume. Şi când spun în orice clipă, mă refer chiar şi la atunci când nu avem absolut nici un motiv să ne gândim la moarte. În fiecare moment, aşadar, să ne închipuim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu, în faţa Judecătorului. Ştim ce spune cuvântul lui Dumnezeu, „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată”. Să-ţi aduci aminte că vei muri, că va veni sfârşitul, că vei pleca din această lume, şi atunci nu vei mai păcătui în veci. Este foarte important acest lucru, la care nu luăm aminte cum ar trebui. În practică, atunci când vine acel moment critic, când toate patimile tale prind atâta putere încât nimeni n-ar mai putea să le stăpânească, dacă acel suflet îşi va aminti de cât de jos a ajuns, de faptul că acolo la fund aşteaptă numai moartea, deîndată vor conteni patimile şi autojustificările şi îndreptăţirile, care ne împiedică să ne vedem înaintea Domnului.

Fericită lucrare ar fi pentru noi, cei care vrem, să începem să punem în practică aceste gânduri. Merg să mă culc? Nu ştiu dacă mă mai trezesc sau nu. M-am trezit? Nu ştiu dacă voi mai prinde înseratul. Şi aceste gânduri nu au scopul de a băga frica noi, făcându-ne viaţa un coşmar. Trebuie să ne lăsăm cuprinşi de frica de Dumnezeu, care ne face mult bine. Sunt la mine acasă? Sunt în fața lui Dumnezeu! Sunt afară din casă? Sunt în fața lui Dumnezeu! Sunt cu alţi oameni? Sunt în faţa lui Dumnezeu! Singur? Tot în faţa lui Dumnezeu! Să purtăm cu noi permanent acest sentiment. Să ne convingem pe noi înşine de acest adevăr.

Şi esenţial este să nu lăsăm niciodată loc pentru alte gânduri, precum „Eh, nu se va întâmpla nimic azi.” Pentru că omul, atunci când şansele ca ceva chiar să se întâmple în ziua aceea sunt foarte mici, este cuprins de un sentiment de siguranţă, de certitudine chiar, că totul va fi bine. Nu. Aici trebuie să nu lăsăm niciodată loc de astfel de tendinţe, pentru că nimic bun nu poate ieşi din ele, numai pagubă. Dacă nu se va întâmpla nimic, nu se va întâmpla! Ştie Dumnezeu mai bine şi pe toate le rânduieşte. Şi fireşte că, atunci când ne gândim la moarte, nu e ca şi când ne conducem pe noi înşine cu forţa într-acolo. Când va veni clipa, atunci va veni! Dar nu putem să pierdem nici un strop de timp, pentru că nu ştim dacă mai avem mult sau puţin.

Amintirea morţii, aşa cum i se spune în limbaj ascetic, nu are scopul de a induce frica în om, astfel încât să se îmbolnăvească psihic sau să-l domine ca un coşmar. Nu. Amintirea morţii te normalizează, te aduce înapoi la firesc. Atunci când te gândeşti la moarte, la sfârşit, atunci te afli în starea ta firească, bineînţeles, numai dacă înţelegi lucrurile cum trebuie şi nu te sperii. Aşa cum sunt mulţi în lumea asta, şi încă sunt creştini aceia, care nu cumva să se gândească la moarte, nu cumva să cugete la sfârşitul acestei vieţi! Da, toţi murim. Ce să facem? Aceştia ar face bine să depăşească repede acest gând, pentru că oricum nici ei nu vor face excepţie. Toţi trebuie să purtăm înaintea ochilor moartea, sfârşitul. Nu să ne gândim la asta în fiecare clipă, dar să o avem în vedere atunci când judecăm o situaţie, indiferent care. Si atunci va deveni ca o stare, care nu te mai consumă, ci îți este firească, atunci când eşti la muncă, de exemplu – nu e ca şi când gândul morţii te va face să nu mai munceşti, ci din contră, vei munci şi mai cu spor, pentru că vei scăpa de toată teama şi agitaţia şi stresul.

Spuneam odată, dacă îmi permiteţi, mai mult în glumă aşa, cuiva care avea o problemă, o greutate, şi trebuia să-i dea de leac în termen de câteva luni. „Nu te teme”, i-am spus, „că până atunci se poate întâmpla a Doua Venire a lui Hristos, şi n-are să te mai preocupe problema ta.” Este şi un pic de adevăr în această glumă. Este mai limpede, mai calm, mai liniştit, este mult mai cu picioarele pe pământ şi mai cumpătat omul, atunci când se gândeşte la moarte. Nu mai este stăpânit de nimic care să-l îndepărteze de Hristos.

Adânc în sufletele noastre,
această trăire să fie: să ne aşteptăm la plecare,
să ne aşteptăm să se deschidă poarta cerului

Începând cu acest moment, aşadar, de vreme ce tocmai urmează să săvârşim Sfânta Liturghie, să intrăm cu toţii în acest duh, fiind prezenţi aici în biserică la taina tainelor, care este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, înaintea lui Dumnezeu. Pentru că oricâte lucruri am avea pe cap, oricâte planuri pentru viitor, adevărul este că fiecare dintre noi, fără excepţie, vom părăsi această lume, şi o vom părăsi într-un moment pe care nu-l cunoaştem. „În ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte“, spune Domnul. Faptul că Dumnezeu ne-a păstrat ascunsă vremea morţii noastre, precum şi a celei de-a doua Veniri a Sa, nu are scopul de a ne fi piedică. Nu. Este înspre folosul nostru, pentru că îi dă omului posibilitatea de a se aşeza în relaţia corectă cu Dumnezeu. Altfel omul şi-ar plănui viaţa asa cum crede el că e mai bine.

Noi am vrea ca Dumnezeu să ne spună de la bun început: „Ştii, mai de trăit atâţia ani şi atâtea săptămâni, zile şi ore.” Aşa ne-am dori şi ne închipuim cum că ne-ar face bine. Nu. Nu. Fericit cel ce va privi lucrurile aşa, şi în general, şi în particular, asa cum a făcut-o si cum ne-a învăţat s-o facem Hristos. Nu e nimic mai folositor omului, decât să nu ştie când va fi a Doua Venire, precum şi timpul morţii sale personale. Nu e ca şi când Dumnezeu ar vrea să ne ţină o viaţă întreagă în agonia de a nu şti, dar acest lucru ne ajută foarte mult sufleteşte, ne ajută să ne putem vedea în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu, ca şi când ar fi ultima, fără interes, fără iubire de sine, fără calcule şi planuri, fără să spunem „Până atunci am destul timp, voi face altfel lucrurile, am timp să mă schimb.“ Nu. Ci în fiecare clipă ca şi când am fi înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci te vei întoarce la firesc, atunci îţi vei găsi liniştea şi în plus vei căpăta în plus şi experienţă.

Nu sunt numai cuvinte acestea. E vorba de experienţă, nu numai de strădania de a te gândi aşa şi pe dincolo. Nu. Dumnezeu va răspunde imediat faptei şi te va primi, te va lua în braţele Sale şi te va umple de har. Nu îţi va da cele pe care şi le doreşte omul cel vechi din tine – cum ar fi, de exemplu, să ştie când şi cum se va întâmpla un lucru sau altul – nici nu-ţi va da mângâiere falsă, nu-ţi va spune „Mai ai timp să te pocăieşti.” Nimic. Cu cât mai puţin ştii, cu atât mai bine. Cu cât mai puţin vrei să ştii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine este, cu cât eşti în stare să le laşi pe toate în grija Domnului, să spui „De vreme ce Tu, Doamne, aşa le-ai rânduit şi aşa le vrei, şi eu împreună cu Tine!” De la noi nu se aşteaptă decât un singur lucru, anume să privim lucrurile aşa cum trebuie: în fiecare clipă să fim ca înaintea lui Dumnezeu, pe toate să le gândim şi să le judecăm în funcţie de asta. Nu doar să alergăm fără rost şi să ne preocupe una şi alta. Nu. Îl aşteptăm pe Dumnezeu, aşteptăm să ne deschidă poarta.

Acesta este, cred eu, primul lucru care trebuie făcut, dacă vrem să ne numim creştini, dacă vrem să ne aşezăm cum trebuie în Biserica lui Hristos. Trebuie să punem în practică acest lucru: “Aminteşte-ţi de moartea ta, şi nu vei mai păcătui în veci!” Amintirea morţii este însăşi viaţa. Te eliberează, îţi dă aripi. Şi tu, făcând aşa, vei lăsa la o parte multe lucruri care nu contează, şi atunci va veni Domnul să te umple de har şi să te ajute chiar să depăşeşti toate cele nefolositoare pe care le-ai făcut.

Ne va ieşi încet-încet din minte, dar atunci când ne aducem iar aminte, iarăşi ne vom plasa înaintea Domnului şi astfel, încet-încet, se va transforma într-o stare permanentă. Pe dinafară vei părea preocupat de grijile vieţii, ca orice om, dar pe dinăuntru vei trăi numai asta: aşteptarea plecării, aşteptarea deschiderii porţii de către Dumnezeu.

Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea

Si atunci, în acest caz avem nevoie de credinţă. Tema credinţei este o temă ce trebuie privită foarte concret, de vreme ce suntem făpturi cugetătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu si suntem înzestraţi cu raţiune si avem atâtea cunoştinţe, pe care le putem şi îmbogăţi. Cât credem în Hristos? Credem?

La o privire mai atentă vom observa din cum vorbim, din cum ne purtăm, din ce facem, că ne lipseşte credinţa. Mi se pare uluitor. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să vorbim aşa. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să facem lucrurile pe care le facem. Să crezi în Hristos si să fii atât de zdruncinat, să fii atât de tulburat? Nu se poate.

Ne lipseşte credinţa. Şi acum este clipa în care trebuie să începem să credem. Să credem în toate câte ne spune Evanghelia, fără vreo excepţie. Dacă vrem. Dacă nu vrem, să nu credem! Dar dacă sperăm să avem vreo şansă la un început bun, trebuie să credem că a venit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pe pământ, că a spus şi a făcut toate cele pe care le-a spus şi le-a făcut, că Şi-a întemeiat Biserica Sa, precum şi Tainele Sale. Şi în final că a făcut toate aceste lucruri cu un singur scop: mântuirea noastră. Şi atunci când îl laşi pe diavol să-ţi intre în gând şi în inimă şi să-ți sădească îndoieli si tulburări, cum că nu ar fi așa, ci altfel, atunci unde îți mai este credinţa în Hristos?

Şi, aşa cum am mai spus şi altă dată, să renunţăm la a mai aduce argumente şi justificări: „Aşa sunt eu, pe mine nu mă primeşte Hristos, pe mine nu mă aude Hristos, pe mine nu mă va ierta Hristos.” De unde le scoţi pe toate acestea? Unde le-ai găsit? Hristos a venit ca să găsească pe fiecare păcătos în parte. Să zicem că nu te-a găsit până acum. Există însă întotdeauna posibilitatea, nu probabilitatea, de a te găsi. Nu probabilitatea, ci posibilitatea! De noi depinde să ne aşezăm în gândire aşa cum trebuie şi deîndată ne va găsi Hristos şi ne va mântui. Orice ar fi nevoie să facă, va face; orice ar fi nevoie să ne spună, ne va spune; oricât va fi nevoie să ne lumineze ca să înţelegem, o va face. Nu putem crede fals. Nu putem crede în ceva ce se va dovedi că nu este aşa. Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea subiectivă. Noi credem că dacă am priceput ceva, dacă am văzut ceva, acesta este adevărul, suntem siguri de asta. Nu. Credinţa este mult mai sus de ceea ce ne oferă simţurile – văzul, auzul, mirosul şi celelalte. Ne va fi mult mai aproape Hristos, dacă ne vedem înaintea Lui, ne dăm seama că vom pleca din această lume si vrem să ne mântuim.

Creştinii spun câteodată „Ah, ce n-aş da să pot să-L văd pe Hristos! Cât de mult aş vrea să fi fost şi eu în viaţă atunci, în anii pe care i-a petrecut Hristos pe pământ!” Dar şi cei care trăiau atunci şi l-au primit pe Hristos în sufletul lor cu adevărat, au făcut-o tot prin credinţă. Prin credinţă se înfăptuiesc toate, devin realitate toate. De aceea trebuie să punem început nou acum. Să nu începem a spune „nu pot crede, îmi este greu!” Ce sunt astea? Eşti creştin? Imediat va veni în sufletul tău credinţa, pentru că ne-o dă Hristos. De credinţă avem nevoie? Credinţă ne va da! Dacă nu simţi credinţa în tine, asta nu e pentru că nu ţi-a dat-o Hristos, ci pentru că nu ţi-o doreşti tu. Şi smerenie ne va da, şi pocăinţă şi putere de rugăciune şi orice altceva de care este nevoie. De datoria omului numai atât rămâne: să creadă.

Aşa cum am mai spus de multe ori, răul din Eva a venit o dată cu îndoiala. A venit diavolul și a sădit în sufletul ei si în firea ei îndoiala — cum că nu ar sta lucrurile aşa cum spune Dumnezeu. Şi a păţit ce a păţit. Să păţeşti şi să înveţi din asta, asta trebuie. Şi ar fi putut protopărinţii să se pocăiască atunci, dar n-au făcut-o. Groaznic lucru să permiţi îndoielii, necredinţei să prindă rădăcină în tine, după care să cazi în păcat şi să nu poţi nici să te pocăieşti!

Pe de o partea trebuie să ne bucurăm că ne-a făcut Dumnezeu oameni după chipul şi asemănarea Sa, că ne-a dat cugetare şi libertate de voinţă. Pe de altă parte omul se află în pericol de moarte, tocmai pentru că l-a făcut Dumnezeu liber. Asta nu înseamnă, fireşte, că omul este constrâns de propria-i fire să greşească, ci că atunci când nu face folosinţă bună de toate harismele pe care i le-a dat Dumnezeu – de libertate, de cunoaştere, de înţelepciune, de liberul arbitru – atunci va ieşi răul din el. Şi nu numai protopărinţii au păţit asta, ci şi noi toţi. Luaţi aminte şi veţi vedea că toate relele pe care le facem se trag numai din îndoială. Ne îndoim de Dumnezeu. Lăsăm să ne pătrundă în suflet gânduri de îndoială, de necredinţă – astăzi mai mult ca oricând, de vreme ce fiecare poate să zică ce vrea, să scrie ce vrea şi aşa mai departe. În timp ce, dacă te smereşti, dacă priveşti lucrurile simplu, vei vedea că ai de ales între a te lepăda de tine sau a te lepăda de Hristos. Şi nu cred că are nimeni curaj să facă asta, nu din cauza fricii, ci pentru că adevărul este că [nu] avem rădăcina credinţei în sufletul nostru.

11.12.2002 La priveghere

*

A fi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este bucuria noastră, după ea tânjim

Dumnezeu vrea ca noi să fim în orice clipă pregătiţi

Cred că ne-a arătat Dumnezeu că am făcut bine ceea ce am început ieri, aşa, încet-încet dar întru adevăr, să spunem nişte lucruri care trebuiau spuse. Şi nu a fost decât un început. Este bine să vedem lucrurile strâns legate de ceea ce spuneam mai demult, anume că este cu totul altceva să trăim aşa cum trăim acum, cu grijile şi treburile noastre lumeşti – dar şi duhovniceşti — dar că până la urmă întreaga noastră viaţă de creştini încă este purtată într-un duh lumesc, pământesc. Una este asta şi cu totul altceva este a crede în Hristos, a face ascultare de El, a-L urma pe El cu sensul că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“, că la cele de sus ne este gândul, nu la cele pământeşti. Este cu totul altceva, altfel cugetăm, altfel ne comportăm şi ne simţim, avem o cu totul altă stare înlăuntrul nostru. De la un timp ne arată asta Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Sale, dar de ieri ni s-a arătat asta şi mai mult. Să ne amintim aici ceva ce spuneam mai demult. După cum ştim, imediat după Sfânta Împărtăşanie, preotul spune: „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine cu vrednicie, să mulţumim Domnului”. Mulţi spun că acest cu vrednicie ar trebui să fie atribuit părţii să mulţumim Domnului, nu primei părţi, adică primind cu vrednicie. Şi atunci spuneam că expresia corectă ar fi drepţi primind… cu vrednicie, cu sensul că Dumnezeu ne-a învrednicit să ne putem împărtăşi, şi de aceea trebuie să Îi mulţumim. Luaţi aminte. Aici nu este vorba numai despre faptul că am schimbat locul unui cuvânt, mutându-l pe cu vrednicie în partea a doua a rugăciunii. Este o modificare esenţială, existând o mare diferenţă între ele.

Dacă nu alegem să spunem cu vrednicie primind, ci spunem cu vrednicie să mulţumim Domnului, fără să ne dăm seama justificăm următorul lucru, că „noi suntem nevrednici, suntem păcătoşi. Cum vom spune că primim cu vrednicie?” Şi fără să ne dăm seama, ne bazăm pe starea noastră de mândrie, de nepocăinţă, de păcat. Şi aşa, te-ai împărtăşit şi aştepţi ca Sfânta Împărtăşanie să te ajute ca prin magie, pentru că lucrurile sunt deja clare: sunt păcătos.

În timp ce dacă spui cu vrednicie primind, să mulţumim Domnului, nu poţi să te mai laşi pe tânjeală, nu mai ai pe ce să te bazezi. Pe provoacă să te învredniceşti. Te duci mai degrabă înspre Hristos, cu ceea ce vrea Hristos de la tine, cu ceea ce îţi arată Hristos, cu ceea ce face El, care cu Trupul Său te face şi pe tine Trup al Său şi cu Sângele Său te face şi pe tine Sânge al Său. În fine, se poate ca nu mulţi să înţeleagă acest lucru.

Dacă privim lucrurile spunând că am fugi oriunde de lumea aceasta, asta ne ajută să ne simţim continuu înaintea lui Dumnezeu. Momentul când vom ajunge acolo nu-l cunoaştem, dar şi Hristos ne spune că vrea ca în orice clipă să fim pregătiţi: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” Hotărârea pe care trebuie să o iei atunci când vrei să te vezi înaintea lui Dumnezeu este definitivă, atunci ți se deschide drumul, atunci ţi se deschide poarta, atunci ai plecat o dată pentru totdeauna, nu mai ai cale de întoarcere. Aşa să începem să credem, aşa să trăim. Şi asta nu poţi să faci, bineînţeles, dacă eşti încă prins de cele lumeşti.

Mai aud câteodată pe unii tineri care spun că oricum nu înţeleg nimic în biserică, nu îi mişcă nimic, nu îi atinge nimic, motiv pentru care se plictisesc, obosesc. Pentru aceştia nu există nimic în lume, în afară de ceea ce îi mulţumeşte, ceea ce îi satisface; nimic altceva. Ce se va întâmpla cu aceştia? Şi, de asemenea, ce se va întâmpla şi cu cei care, deşi simt ceva în sufletul lor, că ar vrea să-i iubească Dumnezeu – dar câteodată o zic aşa, mai mult cu mândrie — dar care în final ajung să aibă numai grija vieţii acesteia lumeşti, să nu cumva să le lipsească ceva aici pe pământ.

Fără amânare

Aşadar, când vei începe să trăieşti având pe Dumnezeu în faţă, având această realitate în faţă, cum că vom pleca de pe acest pământ şi nu ştim când – şi de aceea, neştiind când vom pleca, trebuie să fim pregătiţi în orice clipă — atunci vei începe să guşti comuniunea adevărată cu Dumnezeu. Şi, cum spuneam şi ieri, să nu cumva să lăsăm cel mai mic loc de a spune că mai avem timp. Nu, nu! Dacă faci aşa ceva, înseamnă că nu ai înţeles nimic şi că nu ai pătruns încă acest adevăr, că aici pe pământ ne aflăm în exil, că suntem „străini şi călători pe acest pământ“, că cerul este casa noastră adevărată, în care vom trăi veşnic, împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Asta vrea Dumnezeu de la noi, să înţelegem acest lucru. Să nu cumva să spunem „Lasă că reuşesc eu să trăiesc până mâine şi atunci am să mă schimb.” Nu. În fiecare clipă poate să fie sfârşitul vieţii noastre pământeşti.

Prin urmare, pe de o parte trăim înaintea lui Dumnezeu, şi asta ne va trezi, ne va da un imbold să fim totdeauna pregătiţi. Dar de fapt nu atât de mult contează acest lucru, cât contează că aceasta este bucuria noastră, acesta este dorul nostru, acesta este setea noastră, că acolo este Domnul nostru. Hristos este cu noi acum, dar este cu noi ca să ne încălzească, ca să ne dea viaţă, doar-doar o vom apuca într-acolo unde este El, unde ni Se va arăta întru totul.

Dacă vei crede, dacă te vei lăsa copleşit

Când omul va cugeta astfel la aceste lucruri, când astfel şi le va cultiva şi le va trăi – şi cu cât cugetă mai mult la ele, cu atât se aprind înlăuntrul lui; cu cât le aprofundează, cu atât se încălzeşte sufletul lui – atunci se va trezi cu adevărat, atunci va prinde viaţă, atunci va renunţa la trecut şi o va apuca înspre viitor. „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte” spune Sfântul apostol Pavel. Când se schimbă ce este în cugetul nostru, atunci intrăm într-o altă lume, într-o altă stare, într-un alt duh. Da, este adevărat. Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci prea curând din ea, cu atât mai puţin vei jindui la cele cereşti. Oricât de creştin te-ai considera, oricât ai simţi că Dumnezeu te iubeşte şi te ajută, nu face mare diferenţă, pentru că rămâi în starea aceasta pământească. Iată, asta este ceea ce trăim noi, creştinii. Şi de aceea spunem că este mult rău, multă dezorientare. Undeva lucrurile s-au alterat, undeva am ieşit de pe drumul nostru, de pe calea noastră, nu ne mai aflăm pe direcţia cea bună. Suntem pur şi simplu lumeşti – şi asta în cel mai bun caz.

Dacă însă începem şi trăim după cuvintele Domnului, după tot ce ne-a arătat revelaţia Lui, după tot duhul vieţii Bisericii, al vieţii sfinţilor, atunci vom transcende în altă lume, în alt duh, într-o altă stare. Şi pentru că nu mai avem apăsarea păcatului – pentru că Domnul de aceea a venit, ca să ne ierte păcatele, ca să ne elibereze de ele, de primitivitatea noastră, de iubirea de sine, de omul cel vechi – atunci nu vei mai avea nici această problemă: „Cum voi merge eu la Domnul? Cum voi pune început, de vreme ce sunt atât de păcătos?”

Măcar să simţi asta, dar după aceea trebuie să crezi neclintit că Domnul te va mântui. Nu că vrea să te mântuiască, ci că te mântuieşte. Altfel, nu ar fi avut motiv să vină pe pământ şi să Se întrupeze, să rămână pentru totdeauna Dumnezeu-Om şi să ne lase pentru totdeauna lucrarea Sa mântuitoare – propovăduirea Sa, Evanghelia, Crucea Sa, moartea Sa, Învierea Sa, Înălţarea Sa la ceruri, unde stă de-a dreapta Tatălui. Aceasta este iertarea păcatelor, aceasta este transformarea omului păcătos, naşterea din nou. Acesta este Duhul cel Sfânt în sufletele oamenilor. Acesta este drumul la care tânjeşti.

Suntem creştini şi, ce facem, vegetăm?

Este nevoie, aşa cum spuneam şi ieri, să privim lucrurile în strânsă legătură cu cele pe care ni le dă Domnul de doi trei ani aici, prin rugăciunile Maicii Sale. Toate acestea pe care le trăim aici ne trimit şi mai puternic pe această direcţie şi ajută ca acest adevăr să prindă contur în inimile noastre: să începem să simţim şi să trăim lucrurile cum trebuie şi să păşim pe acest drum către viaţa cea cerească. Şi cred că la fel intră pe acest drum al mântuirii şi omul mai obişnuit, mai sărac, să spunem, mai simplu. Da, e în turma lui Hristos, în mica turmă a lui Hristos, în poporul Lui, împreună cu ceilalţi. Iar atunci când diavolul vine să vatăme sufletul nostru, atunci când vine să semene îndoială, spunând „Unde te duci? Tot un păcat eşti. Unde te duci aşa, plin de patimi?” noi să-i răspundem „Da, aşa este, dar mă va lua Domnul meu si mă va ierta si mă va curăţa de tot păcatul, mă va lumina şi mă va sfinţi, mă va îndumnezei. Nu eu voi face asta, dacă ar fi depins de mine, puteai să zici ce vrei. Dar aici ai de a face cu Dumnezeu!” Si atunci măcar să vină diavolul, ca să putem noi să-i răspundem aşa!

Aşa începe învierea, aşa înviază sufletul, prinde viaţă. Ceea ce spunem despre sfinţi – anume că sfântul este un înger de pe pământ – nu o spunem întâmplător. Fiecărui creştin îi stă în putinţă asta. Da, oricât ar fi omul de păcătos şi de plin de patimi, dacă apucă pe acest drum şi crede, sporeşte duhovniceşte si se lasă în mâinile lui Hristos – de vreme ce în mâinile Lui suntem cu toţii oricum – Hristos îl va face înger pământesc. Îl va face precum este şi El.

Dar să avem grijă, pentru că oricât am spune noi că Îl vom primi pe Hristos în sufletul nostru, oricât am spune că va locui Hristos în inima noastră si că Îi simţim dragostea si bună-voinţa, dacă noi rămânem în duhul lumesc, în duhul pământesc, înseamnă că nu am înţeles nimic. Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm? De atâţia ani avem la dispoziţia noastră toate cele pe bune pe care ni le-a lăsat Domnul în Biserică, în Taine, în slujbe, iar noi abia-abia simţim ceva, abia-abia se mişcă ceva în sufletul nostru? Nu cumva să ne dezlipim de cele pământeşti, nu cumva să zgândărim câteva lucruri care să ne facă să ne pese de cele de sus, să căutăm noul Ierusalim şi nu numai pe cele pământeşti!

12.12.2002 La priveghere

Dacă vrei să urmezi Domnului, te vei lepăda de tine însuţi,
te vei lepăda de mâhnirea ta, de melancolia ta, de caracterul tău
grosolan şi sălbatic, de toate cele pe care le ai la inimă.
Te vei lepăda de toate.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”

ODINIOARA SI ASTAZI… “Singurul duh care domneste astazi este acela al unei vitrine impodobite, dar false, artificiale”

Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU

“TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!

PUN INCEPUT…!

Arhim. Simeon Kraiopoulos: SUFERINTA, BINECUVANTARE SAU BLESTEM? Care este sensul suferintei?

GÂNDIND LA ZIUA CEA ÎNFRICOȘATĂ… “Tragedia nu e moartea în sine, ci nepregătirea noastră pentru ea. Trăitul ăsta de pe o zi pe alta, gândirea că ziua de mâine e a noastră ne fură pașaportul spre Rai”

DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem insule, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI? Preasfințitul Macarie: “Noi suntem legați unii de alții într-o REȚEA NEVĂZUTĂ, dar adevărată și lucrătoare. TOT CEEA CE FACEM ÎI INFLUENȚEAZĂ PE CEILALȚI”

PARINTELE SOFIAN ne scoate din placerile si grijile desarte cu un cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”

MOARTEA si JUDECATA DE APOI. “Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte… Ca este judecata si rasplatire” Predicile SFANTULUI EFREM SIRUL si ale CUIVIOSULUI IUSTIN DE LA CELIE la Duminica lasatului sec de carne

Avva Efrem Filotheitul despre STRIGATUL CONSTIINTEI si VIATA DUPA MOARTE. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine”

Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul”

PREGATIREA PENTRU CEASUL MORTII. Cum se poate invata… a muri?

“CONȘTIINȚĂ, SPUNE-MI DREPT, DACĂ MOR ACUM, MĂ MÂNTUIESC? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” – Cuvinte de mare folos duhovnicesc de la PĂRINTELE PROCLU

SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT. Cuvinte trezitoare, de mare folos pentru inceputul Postului. GANDUL LA MOARTE. “ASTAZI ESTE TIMPUL POCAINTEI”

Suflete al meu, pentru ce dormi?

SFANTUL EFREM SIRUL – Cuvinte duhovnicesti trezitoare extrase din EVERGHETINOS

Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRUNTAREA MORTII, SINUCIDERE, MOARTEA COPIILOR, MANGAIEREA CELOR INDOLIATI

Cuvant trezitor al Sfantului Luca al Crimeei despre ceasul mortii. “SA VA FIE MIJLOACELE INCINSE SI FELINARELE APRINSE”, “GRABITI-VA SA FACETI BINE!”

Parintele Ioan Buliga despre MOARTE si POMENIREA MORTILOR

PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)

PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU († 23 octombrie 1975): “Nu-ti irosi viata! Grabeste-te cat mai ai timp!”

LUCRATI IN SLUJBA DOMNULUI CAT TIMP ESTE ZIUA, căci “vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze”!

Trezeşte-ne, Doamne, trezeşte-ne! VALOAREA TIMPULUI SI FOLOSUL AMINTIRII MORTII

TIMPUL ROADELOR: ACUM!

PRIVIRE ASUPRA SCURTIMII VIETII

(VIDEO si TEXT) Parintele Arsenie Papacioc: “Nu pierdeti timpul, dragii mei!”

“Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui

ALTE SFATURI DUHOVNICESTI DE LA GHERON IOSIF: “Daca acum nu te silesti, va veni timpul cand, si sa vrei, nu vei mai putea sa faci ceea ce acum treci cu vederea”

Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

PARINTELE STANILOAE – Din “Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe”: FRICA DE DUMNEZEU SI FRICA DE LUME

PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. CUM SA PAZIM HARUL, TINANDU-NE MINTEA IN IAD?

SFANTUL ILIE – a sta in fata lui Dumnezeu

“SALTUL MORTAL” AL LUI ZAHEU CEL POCĂIT sau SFÂNTA NE-RUȘINARE DE HRISTOS: “Câţi dintre noi sânt cu adevărat pregătiţi să se lepede de iubirea de slavă şi să se facă de râsul lumii pentru Domnul?”

“HIATUL” MAICII EMILIANA din THEBA: “Atunci cand structura lucrurilor e gresita, singura nadejde este sa distrugi totul si sa pui inceput nou. NU TREBUIE SA NE TEMEM SA FIM DIFERITI, sa fim priviti de sus, gresit intelesi sau chiar ridiculizati, ori sa su­ferim pentru ca suntem altfel (crestini)”

CAT DE FERMI SI DE STATORNICI SUNTEM IN HOTARAREA DE A NE SCHIMBA VIATA SI A PLACEA LUI DUMNEZEU? Ce facem cand intampinam piedici din partea celor din jur, chiar a “casnicilor” nostri? Ce inseamna o adevarata pocainta, iar nu doar declarativa? CUVANT DE MARE FOLOS AL PARINTELUI DAMASCHIN DE LA SIHASTRIA PUTNEI (audio + text)

INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (II): “Trebuie sa fii hotarat pentru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor necinstite ale oamenilor!”

Viața duhovnicească a creștinului în lumea contemporană – CONFERINȚA TREZITOARE ȘI PUTERNICĂ de la Iași a Mitropolitului Ierotheos Vlachos (VIDEO + TEXT). Chemare la a deveni ADEVĂRAȚI CREȘTINI, trăind cu “INSUFLARE” de la Duhul Sfânt, ca niște ”POEȚI ȘI ARTIȘTI ÎNDRĂGOSTIȚI DE HRISTOS”, în ”anarhia sănătoasă” împotriva duhului lumii. SECULARIZAREA – MULT MAI PERICULOASĂ DECÂT PRIGOANA – produce ”caricaturi de creștini”

Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…

Puterea duhovniceasca pierduta si PATIMILE-IDOLI CARE INLOCUIESC PE DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA. Cuv. Paisie: “Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare”

Ierom. Ioan Buliga: IUBIREA LUMESCULUI NE OPRESTE DE LA JERTFA

Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I)

Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“

CALEA LARGA A DUHULUI LUMESC: “Cand desertaciunea intra in inima, atunci vesnicia iese afara”

DUHUL DESERTACIUNII SI PECETEA INTERIOARA. Pecetluirea in duh, impartasirea cu antihrist si “apostazia tainica a inimii” prin vietuirea statornica in pacat si modul de viata lumesc: “PECETEA CRESTINILOR ESTE DUHUL SFANT. TREBUIE SA NE INTEMEIEM PE LUCRAREA INTERIOARA”