PREDICI LA DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Intre sfintenie si urgie. Roadele Duhului si roadele pacatului. “FITI SFINTI, PRECUM EU, DOMNUL, SUNT SFANT!”

“Si daca n-ar fi existat Maica Domnului, am fi murit ca Sodoma si Gomora, am fi ars. Maica Domnului opreste ma­nia si supararea lui Dumnezeu. […] Mai­ca Domnului impreuna cu toti sfintii opresc mania lui Dumnezeu, franeaza urgia, insa pana cand oamenii in loc sa se pocaiasca se fac mai rai? Va veni vremea si ne vom trezi, va veni urgia lui Dumnezeu… S-a facut cataclism si a aruncat foc peste Sodoma si Gomora. Cum este cu putinta sa scapam noi de pedeapsa?”

***

Predica audio a Parintelui Hrisostom de la Manastirea Putna (2011) la Duminica I dupa Rusalii, a Tuturor Sfintilor:

Rezumat:

– Duminica ce a trecut am praznuit Pogorarea Duhului Sfant, desavarsirea lucrarii lui Dumnezeu in lume, desavarsirea lucrarii Sfintei Treimi in viata noastra, a oamenilor.

– Astazi, in prima duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant, praznuim pe toti sfintii care din veac au bineplacut lui Dumnezeu. Deci astazi noi sarbatorim raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Domnul a zis: “Multi chemati, putini alesi“, iar Calist, patriarhul, talcuieste acest cuvant zicand: “Chemati sunt toti, alesi sunt insa numai cei care raspund la aceasta chemare”.

Suntem astazi in Duminica tuturor sfintilor, a celor care-au raspuns acestei chemari, celor care-au dat marturie de prezenta lui Dumnezeu in lume si de implinirea cuvantului Lui printre noi.

– Nu intamplator Evanghelia de astazi incepe cu marturisirea lui Hristos, caci zice Hristos:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu inaintea Tatalui Meu care este in Ceruri”.

– Cuvantul “sfant”, inseamna om ales. Hristos le-a spus ucenicilor: “Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi, si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, si roada voastra sa ramana”. Iata sfintii, oamenii alesi ai lui Dumnezeu! Oamenii care raspunzand la chemarea lui Dumnezeu, care dand marturie de cele ce Dumnezeu a lucrat si lucreaza in viata noastra, au adus roada. Si au adus roada, cum spune Scriptura, unul 30, altul 50, altul 100, diferite moduri de a raspunde, dar toate fiind lucrarea aceluiasi Duh.

– Duhul Cel Preasfant este Cel care a lucrat in sfinti mantuirea, este Cel care a lucrat in sfinti aceasta roada. De aceea, in aceasta duminica, in prima dupa Pogorarea Duhului Sfant, noi vedem urmarea Acelui Duh, caci, cum zice Sf. Pavel:

“Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh, si felurite sunt roadele dar acelasi Domn. Si lucrarile sunt diferite, dar este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti. Si fiecaruia se da aratarea Duhului spre folos“.

– Acelasi Sfant Pavel spune ca

“dincolo de toate aceste lucrari, mai presus de toate, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea”.

Si vedem cum marturisitorii lui Dumnezeu care au luptat pentru pastrarea Adevarului credintei, s-au aratat sustinatori ai acestei credinte. Ii vedem pe cuviosi, care au trait o viata de renuntari, de ispite, de necazuri, toate in nadejdea Invierii pe care o fagaduieste Hristos. Si vedem dragostea, cum a lucrat si lucreaza in mucenicii lui Hristos. Trei categorii distincte, si totusi, intrepatrunse intre ele, trei categorii in care am putea sa-i incadram si pe ceilalti sfinti. Mucenicii, marturisitorii si cuviosii, toti au marturisit, toti au trait in nadejde, toti au raspuns cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu.

– Desavarsirea se afla in unitate, in comuniune, pentru ca, in esenta, toti sunt una in Hristos.

“Caci unuia i se da prin Duhul Sfant, cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei. Si unuia i se da intru acelasi Duh credinta, iar altuia, darurile vindecarilor intru acelasi Duh, unuia faceri de minuni iar altuia proorocirea, unuia deosebirea duhurilor iar altuia feluri de limbi si altuia talmacirea limbilor. Si toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind fiecaruia dupa cum voieste. Pentru ca intr-un Duh ne-am botezat noi toti ca sa fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, si toti la un Duh ne-am adapat, toti marturisind pe Acelasi Hristos”.

– Fiind noi madulare fiecare in parte ale trupului lui Hristos, nu putem sa vietuim departati unul de altul, nu putem sa vietuim decat una fiind.

– Hristos ne spune astazi un lucru, care pe unii poate sminteste, pe altii cel putin nedumereste. El pune, numai aparent, iubirea lui Dumnezeu in contradictie cu iubirea fata de oameni:

“Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine si cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”.

Prin aceste cuvinte, Hristos ne arata ca izvorul adevaratei iubiri este Dumnezeu. Este ca si cum ar spune: daca voi vreti sa iubiti pe fiu, pe mama, pe fiica, pe sora, etc, atunci iubiti-Ma pe Mine si invatati mai intai de la Mine adevarata iubire, caci Eu sunt izvorul iubirii.

El nu opreste iubirea de parinti – porunca iubirii parintilor a fost prima porunca data de Dumnezeu, insotita de fagaduinta: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si vei trai multe zile pe pamant”. Dar nu putem iubi pe oameni mai mult decat pe Dumnezeu, caci inseamna sa ne indreptam intr-o cale cu totul gresita, inseamna sa gandim omeneste, inseamna sa o luam de jos in sus, iar dragostea vine de sus in jos, de la Dumnezeu care este izvorul tuturor bunatatilor.

– Hristos, care a fost numit si Domn al pacii, spune ca n-a venit sa aduca pace. Hristos se refera aici la acea paruta pace, la acea paruta liniste sau confort pe care ti-l da autosuficienta. Acea liniste pe care ti-o confera acea intelegere cu cei din jur, intelegere care nu-L are insa, in centru, pe Dumnezeu. Trebuie sa-L punem pe Dumnezeu mai presus, si asta nu inseamna [doar] sa-L socotim pe Dumnezeu mai inalt, deasupra lumii, cum si este, dar nu aceasta in primul rand. Ci inseamna sa socoti lumea ca pe treapta care duce, care-ti inalta mintea si inima catre El.

Si atunci, Hristos ne indeamna sa nu ne oprim la lumea aceasta, sa nu ne pierdem in aceasta autosuficienta, ci sa cautam desavarsirea. Sa cautam sa urcam mai sus, si mai sus, catre Dumnezeu, sa te desprinzi de lumea aceasta. Si aceasta este prima intelegere si adevarata intelegere a cuvantului “sabie”. Aceasta “sabie” de care vorbeste Hristos este cea care ne desparte pe noi de acea parte de lume care ne desparte pe noi de Dumnezeu, care ne opreste, ne plafoneaza, nu ne lasa sa ne ridicam ochii mintii si ai inimii, sa castigam indraznirea cea buna catre Dumnezeu. Nu ne lasa sa gandim ca niste fii ai lui Dumnezeu. Caci noi suntem intai fii ai lui Dumnezeu si dupa aceea suntem fii ai unuia sau ai altuia.

– Hristos pune generatia noua in antagonism cu generatia veche, nu opunandu-se, nu eliminand-o pe cea veche, ci ridicandu-se deasupra, cautand innoirea, cautand desavarsirea.

– Desi omul este tentat sa gandeasca si sa calculeze mantuirea in termeni negutatoresti, si era lesne pentru un evreu sa intrebe “Dar eu cu ce ma aleg daca fac asta sau asta?”, totusi, ramane o intrebare decisiva: “Iar cu noi, ce va fi?”. Si nu intamplator s-a pus catre finalul Evangheliei de astazi, acest dialog, pentru ca acest dialog incununeaza toate celelalte de pana acum.

– Nu se supara Dumnezeu cand omul pune termenii mantuirii, echivalandu-i cu termenii negutatoriei. Zice Sf. Ioan Gura de Aur: “Dumnezeu stie aplecarea firii noastre omenesti”, de aceea chiar El, a pus aceasta mantuire in termenii negutatoresti, spunand ca “cine da la sarac imprumuta pe Dumnezeu”, si astazi, ii raspunde lui Petru in aceiasi termeni, ba spune chiar si o parabola a negutatorului bogat, care, gasind intr-o tarina o comoara, s-a intors acasa si a vandut toate cate avea si a cumparat cu banii aceia tarina.

– Mai presus decat toate virtutile, cel mai frumos raspuns pe care-l putem da lui Dumnezeu, este sa lasam toate si sa-I urmam Lui. Intru aceasta se arata adevarata inaltime a vietuirii crestinesti.

– Se spune in viata Sfantului Paisie cel Mare ca i s-a aratat la un moment dat Sf. Imparat Constantin cel Mare si i-a spus:

“Eu daca as fi stiut ce slava au si de ce bucurii se invrednicesc calugarii in imparatia lui Dumnezeu, as fi lasat imparatia si m-as fi facut calugar. Caci unde stau ei, om nu poate sa vada, in trup fiind”.

– Cei care au lasat toate, au aratat, deci, inaltimea acestei chemari. Dar aceasta inaltime, aceasta parasire a lumii, nu inseamna o izolare, ci, omul paraseste pe oameni pentru ca iubeste mai mult pe Dumnezeu. Omul, ii paraseste pe oameni pentru ca ii iubeste mai mult decat pe sine. Omul, ii paraseste pe oameni ca se aduca pe sine ofranda lui Dumnezeu, ca sa se aduca pe sine ca dar al intregului Adam, catre Dumnezeu, si ca mai apoi, sa se intoarca catre lume, de data aceasta ca dar al lui Dumnezeu catre oameni.

– Sfintenia este expresia bucuriei de Dumnezeu si de aproapele. Spune parintele Staniloae, talcuind un cuvant al Sf. Vasile ce Mare, ca “sfintenia se atinge atunci cand in rugaciune nu mai esti constient de tine ci numai de Dumnezeu, cand in rugaciune pentru ceilalti, nu mai esti constient de tine, ci numai de ceilalti”.

Acest lucru ne arata ca sfintenia are ca izvor principal comuniunea. Comuniunea este principalul izvor de sfintenie.

Hristos a venit pe pamant pentru a-l aduce pe om de-a dreapta Tatalui, ca sa-i arate omului numele lui Dumnezeu, care este nume de Tata, ca sa-l invete pe om ca cel de langa el ii este frate. Sa-l primim, deci, si noi pe cel de langa noi, si daca nu putem sa-l vedem sfant, cel putin sa-i trecem cu vederea greselile, si mai ales, sa-i dorim mantuirea. Pentru ca si el este fratele nostru, si impreuna, noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Dumnezeu, si doar impreuna putem sa indraznim sa-I spunem lui Dumnezeu “Tata“, si daca aceasta comuniune este izvor de sfintenie, tot asa si dezbinarea este izvorul a toata rautatea. Daca cel care cauta sa faca pace in jur este numit de Hristos “fiu al lui Dumnezeu”, apoi si cel care face dezbinare, acela fiu al diavolului este. Sa ne ferim, deci, de dezbinare si sa cautam mai presus decat orice, pacea cu cei din jurul nostru, si asa daca vom face, vom intelege nu cu vorba, ci prin traire, faptul ca unirea este izvorul sfinteniei: “Sa nu iubim numai cu vorba, ci si cu fapta, cu trairea”.

– Sa nu cautam pacea noastra, linistea noastra, pentru ca “si mantuirea si moartea se afla in aproapele nostru”. Sa cautam, deci, pacea cu cei din jur si apoi o vom dobandi si pe-a noastra. Si o vom primi, daca o vom cere, si daca, in rugaciunea noastra ii vom chema pe cei pe care ii praznuim astazi, pe cei care s-au adapat de la Insusi izvorul iubirii si al comuniunii, daca vom chema in ajutor pe Maica Domnului, ceea ce este mai Sfanta decat toti sfintii, si pe toti sfintii bineplacuti lui Dumnezeu, atunci vom indrazni si vom ajunge sa slavim pe Dumnezeu impreuna cu ei in vecii vecilor. Amin.

 

***

Predica la Duminica tuturor sfintilor a Fericitului Filotei Zervakos

(in Biserica Tuturor Sfintilor din Paros, 1965)

Frati intru Hristos, fii duhovnicesti in Domnul, astazi Sfanta noastra Biserica praznuieste intru amintirea tuturor sfintilor din intreaga lume, de la zidirea ei pana astazi. Astazi Biserica ii praznuieste pe toti sfintii ei. Aceasta praznuire este cea mai mare dintre cele inchinate sfintilor (adica afara de sarbatorile imparatesti), pentru ca nu se praznuies­te un sfant sau zece sau o suta sau mii, ci milioane. Se praznuiesc toate milioanele de sfinti. Toti sfintii astazi impreuna cu noi praznuiesc si impreuna sarbatoresc si imparateasa cerurilor, Preasfanta Maica a lui Dumnezeu, si toate cetele nevazutilor ingeri, si toti profetii, apostolii, mucenicii, mar­turisitorii si cuviosii. Si prin urmare fiecare credincios praznuieste astazi, caci toti credinciosii crestini au nume de sfinti pe care-i sarbatorim astazi.

Domnul Care pe toate fapturile Sale le ingrijeste i-a ales din intreg neamul omenesc pe sfintii Sai, pe care i-a aratat minunati, prin semne si minuni si pe care i-a asezat alaturi de Maica Sa, mijlocitori, rugatori, pazitori si apara­tori ai oamenilor, ai crestinilor. Mare este purtarea de grija si iubirea de oameni ale lui Dumnezeu, pe care le-a ran­duit oamenilor: sa atraga din lume oameni-sfinti si impre­una cu toti oamenii, pe cea mai inalta decat cerurile si mai curata si stralucitoare decat soarele, pe cea mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat se­rafimii si decat toti sfintii si ingerii, pe Maica Sa, Preasfan­ta Nascatoare de Dumnezeu. Daca nu ar fi fost Maica lui Dumnezeu sa mijloceasca, sa roage, sa ceara Fiului Sau, Dumnezeu, dupa dreptate, toti oamenii ar fi fost stersi de pe Pamant.

Dumnezeu, ca atotbun si multmilostiv, a toate manga­ietor, ii rabda pe oameni, rabda pacatele, rabda hulele lor, insa pentru ca e si drept si iubeste dreptatea, dreptatea il „obliga” sa pedepseasca nedreptatea, pe cei pacatosi, pe cei nedrepti, pe hulitori, pe desfranati, pe cei stricati, pe hoti, pe talhari si pe orice om pacatos. Aceasta este dreptatea la un astfel de Dumnezeu Atotdrept si iubitor de oa­meni, Cel Care de dragul neamului omenesc a folosit orice mijloc posibil spre mantuirea oamenilor si, mai presus de toate bunatatile, S-a coborat, Dumnezeu fiind, si S-a facut om. S-a intrupat din preacuratele sangiuri ale Preasfintei Fecioare Maria. Si prin moartea Sa pe Cruce si prin varsarea preacuratului Sau sange a platit datoria pa­catului. A fost pedepsit Acesta, care nu avea vreo vina, Cel curat, Cel fara de rautate. Pentru ce? Pentru omul pacatos, pentru facatorul de rele, pentru cel nerecunoscator, pentru cel nemultumitor. A patimit atatea chinuri ingrozitoare si batjocuri pentru a plati datoria pacatosilor spre a-i elibera din osanda cea vesnica in care erau aruncati in urma caderii, din legaturile stricaciunii si ale mortii si spre a le redarui raiul, fericirea de la inceput, puterea si slava de la inceput, cinstea, pe care i le daruise intru inceputuri, dar pe care nu le-a pazit.

Deoarece oamenii s-au aratat nerecunoscatori, Dumne­zeu S-a intristat si ca si cum omul nu mai era, ca sa auda mahnirea Lui, S-a plans cerului si pamantului:

„Asculta, zice, cerule si ia aminte pamantule“. Deschide-ti cerule urechile si asculta: „Am nascut fii si i-am pus in cinste mare, iar ei M-au parasit. I-am facut pe oameni, zice, fii ai Mei, i-am inaltat, i-am cinstit, i-am slavit, le-am dat toate bunatatile si acestia nu numai ca nu M-au ascultat, dar m-au si urat. M-au hulit cu cele mai urate si murdare cuvinte. Boul si magarul isi cunosc stapanul, precum si toate fapturile, si il slujesc cu multumire pentru putina mancare pe care le-o da. Pentru o bucata de paine primita, cainele isi recunoaste stapanul si il pazeste si cinsteste si de multe ori moare pentru stapanul lui“.

Omul insa nu a inteles cinstea si slava pe care i le-a daruit Dumnezeu si a ajuns foarte rau. S-a asemanat fapturilor necuvantatoare, facandu-se mai rau inca decat acestea.

Binecuvantarile pe care le-am primit de la Dumnezeu sunt tot atat de multe si de mari, incat atunci cand pacatu­im dupa multele binefaceri primite, Dumnezeu este „obli­gat” sa ne pedepseasca cu diferite suferinte, cu razboaie, cu cutremure, cu boli, cu foame si cu altele si de multe ori intampla sa fie stersi multi oameni de pe pamant. Asta pentru nerecunostinta oamenilor, pentru indiferenta si indolenta lor. Insa de multe ori Preacurata, Cea pe care El insusi a ales-o dintre toti oamenii, si pentru curatia ei a cinstit-o, si pentru sfintenia ei si mai ales pentru smerenia ei, Aceasta, deci, de multe ori cu rugaminti ca de mama ne-a izbavit din mania cea dreapta a lui Dumnezeu.

Pentru smerenia Maicii Domnului, Acesta a ales-o si S-a nascut dintr-insa ca sa mantuiasca neamul omenesc prin Ea: Si dupa ce S-a nascut, si dupa toate patimile si Invierea si Inaltarea Sa, a adormit si ea; a adormit ea ca s-o avem noi, credinciosii, drept mijlocitoare si aparatoare. Doamna noastra de Dumnezeu Nascatoarea intotdeauna ii acopera si-i apara pe oameni, chiar si pe cei pacatosi. Si toti se roaga si o cheama pe ea si pentru acestia se roaga. Si daca n-ar fi existat Maica Domnului, am fi murit ca Sodoma si Gomora, am fi ars. Maica Domnului opreste ma­nia si supararea lui Dumnezeu.

Odata, un sihastru nevoitor si minunat, acolo unde se ruga pentru intreaga lume, in desert, vede o descoperire infricosatoare. Vede cum se deschid cerurile si se aud glasuri ca va fi a doua Venire si ca Dumnezeu ii va pedepsi pe pacatosi. Vede deschizandu-se cerurile si ostile ingeri­lor pregatindu-se si pe Domnul in slava venind ca Judeca­tor infricosator sa rasplateasca oamenilor dupa faptele lor, iar pe pacatosi sa-i pedepseasca. In acea clipa in care Domnul se pregatea sa pedepseasca pe pacatosi, vede si­hastrul pe Maica Domnului mergand inaintea Lui si zicandu-i:

„Fiul meu, te rog, iarta-i pe pacatosi. Asa cum de multe ori m-ai ascultat si i-ai iertat, auzi-ma si acum cum Te rog si nu-i pedepsi“.

Insa Domnul a ramas neinduple­cat.

„Taci, Maica a Mea, si nu ma mai ruga, caci nu le ajunge doar sa Ma huleasca si sa Ma injure pe Mine, ci te hulesc si pe Tine, Maica Mea, asa ca nu ma ruga. Te-am ascultat de multe ori, insa acum nu mai pot asculta, caci pacatele si hulele lor au ajuns mai presus de ceruri“.

Si atunci Maica Domnului cu fata intristata, pe care era braz­data durerea, a plecat pentru putin dinaintea Lui. Dar imediat s-a intors Preacurata impreuna cu toti sfintii, cu profetii, cu apostolii, cu mucenicii si au ingenuncheat cu totii inaintea Lui si a zis:

„Fiul meu preaiubit, daca nu ma asculti pe mine si nu este primita rugaciunea mea inaintea Ta, primeste rugaciunea tuturor acestora, a tuturor sfinti­lor Tai; pentru robii Tai acestia, pentru dragostea lor pen­tru Tine, pentru sangele pe care l-au varsat din credinta. Acestia toti Te roaga impreuna cu mine sa le dai iertare de pacate si sa ii ierti pe cei pacatosi”.

Si atunci, vazand Domnul toate acele cete de sfinti si de ingeri, pe profeti, pe apostoli, pe mucenici, pe cuviosi stand inaintea Sa, S-a im­blanzit fata Sa si i-a spus Maicii Domnului:

„O, Maica a Mea, M-ai induplecat, M-ai biruit. Pentru marea ta dragoste pe care o ai pentru oameni, care i-a chemat pe toti sfintii sa mijloceasca si sa intervina pentru ei nu-i voi pedepsi, ci ii voi mai rabda, pentru a se pocai. insa de nu se vor pocai, iata pedeapsa“.

Biserica pe care am facut-o tuturor sfintilor nu am facut-o eu, ci Dumnezeu cu ajutorul Sau; asa s-a facut in nu­mele tuturor sfintilor, pentru a-i avea pe toti alaturi, sa ma ajute, sa mijloceasca nu doar pentru Insula Paros, ci pen­tru intreaga lume, pentru toti crestinii.

Si in zilele noastre, cu cativa ani in urma, dupa sarba­toare m-am linistit cateva zile, rugandu-ma pentru pacate­le mele si pentru pocainta si mantuirea lumii. Am vazut situatia aceasta pe care o vad acum si ma intristez, si nu ma astept la nimic altceva decat la ceea ce zice Sfantul Apostol Pavel:

„Pentru acestea, pentru pacatele oamenilor vine mania lui Dumnezeu peste fiii nelegiuirii” si „orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire?“ (Evrei 2, 2)

Orice calcare de porunca, orice neascultare, orice pacat primeste pedeapsa meritata; asa ca noi, cu atatea pacate, cum este cu putinta sa inde­partam pedeapsa, de vreme ce Dumnezeu pedepseste fie­care pacat? S-a facut cataclism si a aruncat foc peste Sodoma si Gomora. Cum este cu putinta sa scapam noi de pedeapsa?

L-am rugat pe Dumnezeu, zicandu-i:

“Dumnezeul meu, ori iarta-i pe pacatosi, ori ia-ma sa nu vad catastrofa si pedeapsa oamenilor“.

Si m-am culcat si am vazut ca in vis cum ma gaseam putin mai jos de Biserica Profetului Ilie, pe loc ses si am auzit un zgomot atat de mare incat am crezut ca intreaga lume a fost miscata din loc ca si cum ar fi fost trase milioane de salve de tun. Nu pot reda acel ingrozitor zgomot, insa atunci nu m-am trezit. Intre timp, dupa ce a trecut acest zgomot, imi zic: ce-o fi fost? Intrea­ga lume se naruie si se darama si biserica tuturor sfintilor. Ma uit intr-acolo si vad ca biserica n-a patit nimic si nu se daramase asa cum am crezut. M-am uitat mai atent si nu patise chiar nimic. M-am uitat sa vad de unde vine zgo­motul acela si vad deasupra pietre ca muntii, mult mai mari decat biserica, stand gata sa cada nu numai peste mine, ci peste intreaga lume. De indata ce le-am vazut, m-am ingrozit si am zis: Acum vor cadea, unde sa fug sa scap? O clipa m-am gandit sa merg pana la Sfantul Ilie sa intru in biserica, insa daca doar o stanca din acelea ar fi cazut, ar fi spulberat biserica si pe mine o data cu ea. Astfel gandindu-ma ingrozit unde si cum sa scap, m-am trezit si ma intreb ce a insemnat asta?

Am talcuit eu singur visul. Acele stanci care erau dea­supra inchipuie mania lui Dumnezeu si erau mari si mul­te ca grindina. Si erau mari ca muntii; si daca o mica pie­tricica se afla deasupra, cade in jos, dar asemenea munti fiind in inaltime cum e posibil sa nu cada?

Orice ar fi fost acele pietre deasupra Bisericii Tuturor Sfintilor, au fost o aratare, o descoperire a faptului ca Mai­ca Domnului impreuna cu toti sfintii opresc mania lui Dumnezeu, franeaza urgia, insa pana cand oamenii in loc sa se pocaiasca se fac mai rai? Va veni vremea si ne vom trezi, va veni urgia lui Dumnezeu. Sta in mainile noastre, daca vrem sa ne mantuim, si in mainile noastre, de vrem sa ne pierdem. Si pierderea e mare, caci daca mania lui Dumnezeu va veni si ne va gasi nepregatiti, in pacat, vom fi condamnati la iadul cel vesnic, de unde nu avem niciodata – zic, niciodata – nadejdea sa mai iesim. Sa ne gan­dim bine, ca oamenii destepti, sa ne pocaim. Cu pocainta ninivitenilor, cu pocainta talharului, cu pocainta fiului ri­sipitor, cu pocainta desfranatei si a altor pacatosi vom pu­tea fi mantuiti dintr-un astfel de pericol, din marea urgie a lui Dumnezeu. De aceea va rog sa ne pocaim ca ne-a ajuns mania lui Dumnezeu. Daca ne pocaim, ne vom mantui; daca nu ne vom pocai, ne vom pierde, o zice chiar Domnul cu gura Sa.

Ma rog ca harul Preabunului Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si ale tuturor sfintilor Sai care se roaga Domnului sa linisteasca si sa domoleasca mania Sa si sa ne miluiasca si sa ne primeasca ca un Mi­lostiv si Iubitor de oameni si sa ne invredniceasca sa fim mantuiti din primejdia ce ne paste si sa ne invredniceasca de bunatatile imparatiei Cerurilor. Amin.

In urmatorul an, de praznicul Tuturor Sfintilor, in Paros, rugandu-se pentru inchinatorii nemti, parintele Filotei a zis urmatoarele:

Trebuie sa fim cu grija ca sa avem ajutorul lui Dumnezeu si al sfintilor spre a ne ajuta in toate nevoile, in orice situatie, in orice boala, si de mare importanta e sa devenim si noi sfinti. Dar e cu putinta ca noi, pacatosii, sa devenim sfinti ? Este, caci de n-ar fi fost cu putinta, nu ar mai fi zis Domnul: „Fiti sfinti, precum si Eu sunt sfant!“

Daca nu ar fi fost cu putinta, nu ar fi devenit sfinti toti sfintii, deoarece si aceia au fost oameni ca si noi. Prin urma­re, sa nu mai perseveram cu insistenta in pacat. Pentru a ajunge ca sfintii trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru si din toata inima noastra si sa ne asemanam prin purtare sfintilor. Caci sfintii care s-au desavarsit nu s-au desavarsit asa, pur si simplu. S-au desavarsit caci au avut credinta in Dumnezeu, iar credinta il calauzeste pe om la dragoste, precum spune un mare si de Dumnezeu purtator sfant, Maxim Marturisitorul:

„Cel credincios se teme, cel temator se smereste, cel smerit se face bland, cel bland se curateste, cel curat se lumineaza si cel luminat se “invredniceste de impreuna-locuirea cu Mirele Hristos”.

Credinta calauzeste pe om la frica. Insa care frica? La frica de pacat, la frica de a-L mahni pe Dumnezeu. Cel ce are frica se smereste, se face smerit, iar la cel smerit vine si se salasluieste Duhul Sfant. „Din ce, dar, Il vei recunoaste, decat din blandete si din smerenie si din liniste si din teama de gandurile rele?” Cand ne vom smeri, se va salaslui Dumnezeu inauntrul nostru. Cel smerit se face bland. Acela care are smerenie, acela se face si bland, si fara rau­tate, se aseamana lui Dumnezeu, Care zice: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre“ (Matei 11, 29).

Cand omul devine bland se curateste. Cum se curateste? De pacate, caci inauntrul celui bland salasluieste Dumnezeu, Cel care odihneste in inimile celor blanzi si le curateste si le lumineaza cu razele Duhului Sfant. Cel lu­minat se invredniceste de impreuna-locuirea cu Mirele Hristos, adica dobandeste dragostea, care Dragoste e Dumnezeu. Caci “cine ramane in dragoste, in Dumnezeu ramane si Dumnezeu in el“.

Fie ca harul Preasfantului Duh sa lumineze sufletele, cugetele si inimile noastre, astfel incat sa cunoastem cum stam, cum umblam, ca sa nu umblam ca neinteleptii, pre­cum ne spune si apostolul: „nu ca cei neintelepti, ci ca cei intelepti, rascumparand timpul“.

Deoarece zilele sunt pu­tine, sa ne facem si mai intelepti si sa-L iubim pe Dumne­zeu pentru a-L avea alaturi de noi si aici, in viata aceasta trecatoare, si dincolo, in cea vesnica. Amin.

(în: “Călător spre cer – Viaţa şi predicile fericitului Filotei Zervakos”, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002)

Legaturi: