TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
Vezi si:
***
“(…) Dar aceasta constiinta nu este o abstractiune. Constiinta se manifesta prin semne, prin gesturi, in toate actiunile noastre. Gesturile noastre, miscarea membrelor noastre spre natura, spre ceilalti, sunt manifestarea unei asemenea constiinte. O realitate pur interioara nu se intereseaza de univers si de ceilalti. Omul nu se poate inchide in el insusi. Inca de cand eram student stiam de ce ne inchinam pana la pamant, de ce ne facem semnul Crucii: religia este ceva interior. Omul este un intreg. Si cand se inchina pana la pamant are sentimentul ca se afla in fata lui Dumnezeu. Daca mananc ceva, ii multumesc pentru aceasta lui Dumnezeu. Si apoi trupul meu trebuie si el sfintit. Trupul nu este separat de suflet si sufletul nu este separat de trup.
Daca aceasta lume este ea si plina de duhuri rele, nu pot lucra atunci in ea in slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu insa ma ajuta, El este prezent, El stapaneste, se afla peste tot. Tot astfel, launtrul meu nu este separat de manifestarile mele care se orienteaza spre oameni si spre lucrurile acestei lumi, care patrund in lucrurile acestei lumi.
De aceea, tot ce este exterior este important. Interiorul omului a fost separat in mod artificial de exteriorul sau. Atunci, nu mai trebuie sa vorbesc? De ce sa vorbesc? Deoarece cuvantul este o manifestare. Trebuie sa pastrez oare totul in sufletul meu?
Religia nu este ceva privat, despre care nu se vorbeste, ceva intre Dumnezeu si mine.
Omul trebuie sa ajunga sa fie intreg in comunicarea sa si sa simta nevoia sa arate ceea ce simte. Religia implica comunicarea. De ce vorbeste Hristos? De ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc? De ce vorbesc Apostolii? De ce ne rugam impreuna? Ne aflam la polul opus al individualismului care este in intregime nerealist si nu corespunde vietii omului. Viata omului este manifestare. In aceasta manifestare se vede omul, se vede fata sa, se vede Dumnezeu in cuvintele sale, se vede in gesturile sale daca face ceva bun. Oare pot sa ma rup de trupul meu, sa ma comport altfel in trupul meu, intr-un mod intinat, scandalos, desi sunt fiinta care crede?
Cum vom putea propovadui Numele lui Dumnezeu, adica Imparatia Cerurilor, daca dispretuim exteriorul, comportamentul, manifestarea? Atunci unde este Imparatia lui Dumnezeu pe care trebuie sa o pregatim, daca religia este doar o afacere privata intre Dumnezeu si mine? De ce sa ne rugam pentru iertarea pacatelor? De ce sa spunem ca vor fi fericiti facatorii de pace, cei milostivi? Cum sa ne aratam milostivirea, daca nu prin gesturi exterioare, in toate manifestarile Evangheliei?
Religia este lumea limbajului, a manifestarii. Prin aceasta ea se manifesta si produce un om nou. Lumea va vedea ca el este crestin, ca este un om al lui Dumnezeu. Altfel unde este lumina pe care o raspandeste?
“Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa-L laude pe Tatal vostru cel din ceruri” (Matei 5, 14).
Hristos ne spune cum sa aratam lumina: “Flamand am fost si insetat si ati venit sa ma vedeti” (Matei 25, 35).
Dar aceste comportamente trebuie sa decurga din credinta, din iubirea lui Dumnezeu in noi. Altfel, de ce le-am mai face? Ce ma impinge sa o fac?
Sfantul Apostol Ioan a propovaduit aceasta iubire a unora fata de ceilalti. Si toate epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt pline de aceste indemnuri de a arata puterea Evangheliei printr-o viata sfanta.
“Ca ei sa fie una, cum Tu Parinte si cu Mine una suntem” (Ioan 17, 22).
Este porunca cea noua de a iubi, de a da fara a astepta nimic in schimb.
Se vorbeste mult, in epistolele Sfintilor Apostoli despre sfintenia crestinului: viata voastra este sfanta, aduceti trupurile voastre ca jertfa sfanta lui Dumnezeu, fiti sfinti in trupurile voastre si in sufletele voastre. Este tema centrala a Bibliei.
“Sfinteasca-se Numele Tau”.
Cum sa sfintim Numele lui Dumnezeu? Nu numai prin ganduri, dar si prin fapte. Trebuie sa-l propovaduim, sa-l facem simtit ca sfant in noi insine, in faptele noastre, in cuvintele noastre. Trebuie sa ne gandim sa-l aratam si celorlalti“.
***
“Prezenta crestinilor este marturisire de credinta. Cineva poate ajuta mai mult cu rugaciunea, dar tacerea lui o vor exploata ceilalti si vor spune: ‘Cutare si cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastra, sunt de acord cu noi’. Daca nu incep unii sa loveasca raul, adica sa mustre pe cei care smintesc pe credinciosi, se va face mai mare rau. Astfel se vor intari putin cei credinciosi, dar vor fi impiedicati putin si cei care lupta Biserica”.
“Trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg”.
***
Nota Razboi intru Cuvant:
NU TRAIM DOAR PENTRU NOI
Cum va spuneam si unora dintre fratiile voastre in mod personal, este nevoie de cuvant, de comunicare, de a nu ne rusina nici inaintea oamenilor de ceea ce gandim, de ceea ce credem si simtim, de a nu trada prin absenta Dumnezeu si… nici unii pe altii. Este nevoie de marturisire…, nu atat in sensurile cele mai inalte, eroice, martirice, ci, pana acolo, in formele cele mai simple, obisnuite, cotidiene. Retinerea permanenta in exprimarea si impartasirea gandurilor, chiar si din motive care tin de “smerenie”, de “linistire” poate sa insemne o demisie de la faptuirea unui bine posibil si la indemana, mai ales atunci cand raul (si mai ales raul cel mai inselator, cel ascuns si deghizat in bine) se manifesta astazi atat de agresiv, de galagios, de omniprezent, cu consecinte distrugatoare la modul cel mai efectiv, concret…
Cuviosul Paisie vorbea de necesitatea unei manifestari de “prezenta” a crestinului in lume. E vorba de lucruri mici, de “a fi acolo”, de a spune PREZENT, de a arata ca… suntem (inca) si noi pe aici, ca gandim si simtim NORMAL, CRESTINESTE, pentru a reafirma inca o data, si inca o data , cu pace si durere, fara bravada si fara rautate, adevaruri simple. Da, pentru a marturisi chiar evidentele, da, pent ru a spune nimic mai mult decat ca albul… nu este negru, ca cerul nu e verde si ca 2+2… chiar fac 4! Pare banal, pare in plus, pare inutil, dar in lumea de astazi smintita, in-viclenita si invalatucita in confuzia cea mai de pe urma, ei bine nu, nu mai este de prisos!
In schimb, tacerea “smerita” in fata avalansei ucigase a raului, uneori poate fi o mare ispita, atunci cand prin cuvantul tau simplu, fara nimic agitat si isteric in el, poti intinde o mana: discret, dar eficace. Trebuie sa si vorbim, pentru a nu lasa sa moara lucrarea binelui, pentru a o sustine, pentru a da o marturie de rezistenta in fata nebuniei generalizate, a rasturnarii gandirii sanatoase si de bun-simt, a intoarcerii pe dos a valorilor lumii, pentru a tine faclia (sau macar lumanarea) aprinsa si a vadi ca binele real nu a pierit de tot din lume! Pentru a nu ne lasa singuri unii pe altii, pentru a da curaj si insufletire si altora mai slabiti, mai cazuti sau mai insingurati duhovniceste, care se pot debusola sau demobiliza foarte usor in fata avalansei de murdarie, de ticalosie, de irationalitate, de… duh al minciunii, sub toate formele posibile, de la cele relativist-laxiste pana la cele extremist-zelotiste.
La fel ca si in celelalte aspecte ale invaziei raului in societate, tacerea sau absenta credinciosilor permite acestuia sa fie cu mult mai obraznic si sa se instaleze cu mult mai facil, sa se prezinte pe sine ca firescul insusi si sa insele pe cei mai slabi… Cat de usor ne putem sminti si deznadajdui, cat de singuri ne simtim in fata acestui tavalug devorator… Dar fiecare trebuie sa “fie acolo” si sa-i tina pe ceilalti 39 in lacul inghetat, prin simpla lui prezenta vizibila si prin mana intinsa de care se agat cel de langa el!
Faptul ca stii ca MAI EXISTA INCA si altii ca tine, ca dau semne de viata, chiar asa slab, chiar asa schiopatand, oricum ar fi, asta te ridica si pe tine din marasmul indoielii in care vrea sa te scufunde Marele Diversionist. Pe cand altfel, slabesti si esti ispitit tu insusi sa cedezi, sa renunti, sa iesi din arena… Avem datoria sa dam semne de VIATA, sa ne sprijinim, sa fim unii langa altii! Altminteri, incercand fiecare sa se salveze doar pe sine insusi, dupa cum ne avertizeaza acelasi Cuvios Paisie si cum arata legile duhovnicesti, CU TOTII vom pieri!
Legaturi:
- PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
- “Omului ii este frica de iubire…”
- EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”
- Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare
- “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”
- MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – Omul lui Dumnezeu, omul Aproapelui, omul Tainei, omul Comuniunii. “La inceput a fost iubirea”
*
- Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
- NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
- “TOTI NE GANDIM NUMAI LA NOI INSINE. DE ACEEA NE INECAM CU TOTII”
- “CEI MAI MULTI SIMT O MARE PARASIRE SI NEPASARE DIN TOATE PARTILE”
- TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
- CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
- Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
- SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
- Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
- Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
- Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
- Parintele Arsenie Muscalu: VIATA IN BISERICA
- PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
- A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
*
Doneaza pentru filmul "Scrum"
🙂
Lipsa marturisirii si ispita falsei smerenii~stau in banca mea~…este o mare amagire. Chiar in situatiile mai lipsite de importanta comunicarea poate genera ceva de mare folos sufletesc. Ne/am deprins a respira doar pt noi si eventual cei mai apropiati noua. Sa nu fie asa! Hristos este comuniune,dragoste…este TOTUL atat exterior cat si interior.
Eu, precum am zis, am ceaiul pregatit 🙂
@ un calin – tm:
🙂 Doamne, ajuta si servus!
Si noi care credeam ca s-a racit de mult… 😉
Il incalzesc tot timpul (dar mai fac si o cafea din când in când) 🙂
Aveti dreptate!
Fratilor, suntem PREA IZOLATI unii de altii.
Ne separam chiar, unii de altii si din motive ne-duhovnicesti, care tin mai mult de… masuri omenesti, diferite de la om la om. Intr-adevar nu suntem si nu putem fi toti la fel, ci fiecare dupa masura in care i-a fost daruit si dupa cea in care a iubit si a inmultit darurile. Dar acestea nu le putem evalua decat fiecare pentru sine.
Toti avem nevoie unii de altii (aceia care se doresc), pentru ca ispitele se inmultesc si impresia ca suntem tot mai putini ne copleseste. Si ne-ar arunca in deznadejde, daca n-ar fi cu noi Vesnicul Prieten, Dumnezeul nostru Hristos.
Si nu toti realizam cat de mare nevoie avem de alti frati si surori intru Domnul, cat de mare nevoie avem ca sa ne aflam IMPREUNA, intre noi si cu noi avandu-l si pe Domnul, pe Cararea Imparatiei.
Dar aceia care o facem si carora ne lipsiti, voi ceilalti, ne agatam de cuvinte si cerem Domnului cele de folos, printre care si acestea de mai sus.
Da….
Iertare si…”Prezent!”
Asa e,cum spuneti voi dar,mai ingaduiti-ma o luna -doua, doar cu atat…
PS Ceaiul e bun si rece,acum,vara.Totul e sa fie pt toti!
Post binecuvantat in continuare!
“Avem datoria sa dam semne de VIATA, sa ne sprijinim, sa fim unii langa altii! Altminteri, incercand fiecare sa se salveze doar pe sine insusi, dupa cum ne avertizeaza acelasi Cuvios Paisie si cum arata legile duhovnicesti, CU TOTII vom pieri!”
Mare cuvant ! Cu totii vom pierii daca nu invatam smerenia si iubirea de frate.
Zilele trecute urmaream pe canalul France2 un documentar realizat intr-o manastire ortodoxa rusa din Franta, si staretul de acolo spunea : “cel mai greu este sa inveti sa-l iubesti pe frate asa cum este el, nu cum ai vrea tu sa fie”…
PS: Pentru conformitate specific ca era vorba de Manastirea Sfantului Siluan, iar staret este arhimandrit Simion
http://www.monastere-saint-silouane.eu/Saint_Silouane/Hierarchie.html
Nu m-a interesat politica si nu credeam ca ma va interesa vreodata, pana ieri cand m-a izbit tot ce putea fi mai rau.E dureros pentru mine sa vad cum un singur ”om” umileste milioane de suflete insirand minciuni.Dar cel mai dureros e faptul ca unele suflete stau inca linistite mintindu-se ca totul este bine, cand de fapt, ne asteapta un rau foarte mare, deja nu mai avem libertate, trebuie insa sa ne salvam sufletele, sa strangem randurile, acum este momentul, mai mult ca oricand, sa aratam dragoste unii fata de altii, sa nu ne amagim : nu va fi bine, dar avem o sansa spre mantuire.
Strângem rândurile, dar în biserică. Sunt şi eu unul dintre românii cu ~18000 de case 😀 . Aici pe site, mă simt mai mult în vizită.. Şi nuş dacă aţi păţit să nu vreţi să intraţi în casa cuiva, pentru că trebuie să vă descălţaţi şi-apoi o să vadă că aveţi ditamai găurile în şosete. Asta în cazul cel mai bun. Mai rău e să intri murdar de noroi pe picioare şi să murdăreşti casa omului. Nu ştiu cât de clară e metafora.. sper să nu fiu înţeles greşit.
Off-topic, voiam să vă întreb dacă nu aveţi posibilitatea tehnică a unui pannel ceva cu rol de pomelnic. Adică de multe ori mă surprind pierzând timp între refresh-uri pe secţiunea de ştiri, de vizitat linkuri etc., adică o groază de timp mort. Mă gândeam ceva în genul introducerii unui/unor nume care să fie rulate să zicem 30 de minute, poate ne mai amintim câte un Doamne, miluieşte cât timp stăm pasiv pe site. Eu nu prea le am cu rugăciunea şi cred că o tactică tip blinking “SENZAŢIONAL.. Dan Diaconescu” pe fundal pe undeva, va fi un îndemn spre o rugăciune scurtă. Mai ales că eu unul o duc din cădere în cădere şi sunt sigur că m-ar ajuta să spună cineva, cu mai multă străpungere de inimă, un “Doamne, miluieşte-l!”. Nu e un îndemn spre rugăciune cantitativă, dar nici nu cred că ar strica..
Doamne ajuta! Foarte folositor cuvantul vostru!
@ Om
“deja nu mai avem libertate”
Avem intotdeauna libertate, depinde daca si cum vrem s-o folosim!
Doamne ajută!
Aşa este, avem responsabilitatea de a rămâne deschişi şi sinceri faţă de ceilalţi, de a şti să comunicăm cu iubire şi curaj despre credinţa noastră şi, nu în ultimul rând, de a răspândi în lume lumina adevărului revelat, prin exemplul personal. Ar trebui ca întreaga noastră viaţă să fie o mărturisire de credinţă, o liturghie închinată Mântuitorului nostru Hristos.
Un bun creştin, pe care l-am cunoscut recent şi care m-a ajutat mult să sporesc în viaţa duhovnicească, spunea că, în arena luptei spirituale, biruinţa a fost deja câştigată de către Domnul nostru Iisus Hristos, noi având doar misiunea de a ne însuşi biruinţa Sa; armele sunt cele mai bune, fiind spirituale şi aparţinând chiar Învingătorului luptei; nu în ultimul rând, în această luptă duhovnicească, Arbitrul… este de partea noastră. 🙂
Tot acest credincios deosebit, care m-a convins şi m-a ajutat să-mi schimb, să-mi maturizez mult modul de gândire şi de înţelegere a credinţei, spunea o pildă foarte impresionantă. Astfel, potrivit acestei povestioare foarte educative, doi copii fraţi, ambii profund credincioşi, aveau temperamente foarte diferite, în sensul că unul dintre ei era zburdalnic şi activ, iar celălalt, melancolic şi retras. Într-o zi, copilul cuminte şi introvertit, plictisit de agitaţia fratelui său mai mic, i-a spus acestuia: “Dacă nu stai liniştit, să ştii că o să ajungi în iad!”. Atunci, privindu-l cu atenţie, fratele mai mic a replicat: “Şi ce dacă? Eu Îl am cu mine pe Hristos, Care-i mai tare decât Iadul!”. 🙂
Să ne ajute Dumnezeu ca, păstrând această încredere sinceră şi necondiţionată în Domnul nostru, să-i ajutăm pe toţi cei de lângă noi să dobândească unica fericire adevărată, al cărei izvor este dreapta credinţă!
P. S. Îmi cer scuze pentru eventualele greşeli de scriere şi/sau de exprimare. Am intrat în vacanţă după o perioadă destul de încărcată şi s-ar putea să fiu exagerat de… relaxată zilele acestea. 🙂
Doamne ajută!
@utzu
Sigur ca in Biserica, oare unde in alta parte se afla dragostea cea adevarata.
@hrisanti
Ma refeream la libertate din punct de vedere social-politic, insa avem, desigur, libertatea sa alegem mantuirea.
@Om
Exact ! Si cine ne impiedica sa alegem mantuirea ?
Pacatul! (ca ne place).
ce adanca vorba a Parintelui Arsenie: ‘smerita smerenie’
În legătură cu datoria mărturisirii credinţei:
“Trebuie sa socotim atunci ca credinta crestina este mai presus de celelalte religii ale lumii?
Credinta crestina nu poate fi asemuita cu alte religii si, sincer vorbind, nici nu trebuie sa o numim “religie”, in sensul pagan al cuvantului. Caci ea nu este o religie intre alte religii, ci este credinta in Hristos si descoperirea lui Hristos. Aceasta este Descoperirea personala, unica si deplina a lui Dumnezeu spre luminarea si mantuirea oamenilor. Alta descoperire de la Dumnezeu nu ne va mai fi data vreodata, iar pana la sfarsitul lumii nu putem astepta un alt Mesia, in afara de Iisus Hristos.
Cum trebuie sa privim unele incercari ale vremii noastre de a pune credinta crestina pe acelasi plan cu celelalte religii?
O astfel de incercare si un astfel de experiment sunt gresite si primejdioase. Caci “Dumnezeu nu Se lasa batjocorit” (Galateni VI, 7), iar sangele lui Hristos nu poate fi pretuit ca cerneala carturarilor. Desi noi, ca membri ai vechii Biserici Rasaritene, suntem toleranti fata de orice faptura umana, ne este pe deplin oprit sa asemanam adevarul revelat primit de la Dumnezeu cu religiile si filosofii le nascocite de oameni.
Prin ce mijloace putem lupta impotriva unor astfel incercari?
In primul rand, prin adancirea cunostintelor despre credinta noastra ortodoxa, prin punerea in lucrare a invataturilor acesteia in viata cotidiana, prin aprofundarea ei, asa cum face un om de stiinta cu o descoperire. In al doilea rand, prin eforturi generoase si intelepte – niciodata cu sila – sa inaltam pe oameni din cele de jos si cele mai de jos trepte ale credintelor lor catre inaltimile credintei noastre, iar nu sa se cufunde si sa se amestece cu cele nedesavarsite pentru vreun anume folos.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Catehismul Bisericii ortodoxe)
Sursa online: http://www.resurse-ortodoxe.ro
Doamne ajută!
Daca cu sosete rupte si murdar de noroi nu e voie… 🙁
Asa e! Omul este facut pentru comuniune , nu are existenta in sine, traieste doar in relatie cu Dumnezeu si semenii.
Ideal este sa implinesti relatia nu numai la nivelul sufletului – prin rugaciune cu durere sau compasiune- ci si cu fapta dar ….
Zilele trecute incercam sa laud colegilor mei tacerea “luminoasa” a unui monah pe care l-am intalnit. Si am intepenit cand am vazut ca au interpretat aceasta tacere ca o frica de a vorbi. Imposibil sa-i faci sa-si schimbe parerea! Deja il dispretuiau!
Si atunci ce poti face? Decat sa maresti si mai mult raul- ca asta s-a intamplat – te opresti la rugaciune.
IUBIŢII MEI FRAŢI ŞI SURORI ÎNTRU DOMNUL
Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceşte pe cei risipiţi şi nemângâiaţi părinteşte, pe cei oropsiţi (cari suntem de o credinţă şi un cin), vă rog eu mult păcătosul şi nevrednicul vostru frate, să mă îngăduiţi a vă face o mică mărturisire:
Ştiţi că fiecare om se îndeletniceşte în viaţă cu ceea ce a învăţat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucătarul cu gătitul, doctorul cu lecuitul şi fiecare lucrează acolo unde se pricepe şi unde este obişnuit.
Eu unul n-am avut parte să deprind vreo meserie ca lumea, prin care să mă înlesnescă în viaţă. Am fost de mic stângaci la lucruri practice şi văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mâna dascălilor, care s-au străduit săracii cu mine nu mai puţin de 12 ani de zile, până ce m-au învăţat desăvârşit a citi şi a scrie.
După ce le-am scos peri albi în cap şi când credeau că au făcut om din mine, atunci m-au scăpat fără veste la mânăstire.
Acolo m-au cercat părinţii la felurite ascultări (până ce la urmă m-au trimis şi ca vânzător la crâşma mânăstirii din Humuleşti) dar eu nefiind deprins, pe toate le făceam pe dos.
Dacă au priceput proiestoşii, că eu nu sunt bun la nimic altceva, decât la citit şi la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărţile şi hârtiile (pe la Seminarul mânăstirii, pe la cancelarie şi la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea, de la vârsta de 18 ani. Chiar şi aici în Palestina, la mânăstirea Sf. Sava, m-au lăsat în cele din urmă mai mult cu cititul la Biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul). Au înţeles şi acolo că nu pot face din mine nici bucătar, nici econom şi nici îngrijitor de metoace, de aceea m-au lăsat la ceea ce mă pricep.
A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul şi cărţile din mână şi nu ştiu cum (din greşeală ori din nevoie) mi-au dat să ţin în mâna mea stângace “cârja” grea de egumen. Dar eu ca cel neîncercat am apucat-o şi pe asta anapoda şi lunecând, m-am povârnit la vale spre Marea Moartă! După ce m-au bântuit mereu valurile ei cele amare şi sărate aproape 6 ani de zile (1), am scăpat abia viu pe această stâncă de granit, ca pe un ostrov la liman (2).
Aici frecându-mă mereu de stânca asta grunţuroasă, s-a mai luat rugina de pe peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul, pe care-l am ca rucodelie (lucrul mâinilor) în viaţa mea singuratică.
Dar rucodelia mea nu se întreabă aici pe piaţă, căci lumea de azi este sătulă până în gât de cărţi şi caiete.
În vremea veche pe la Sihăstrii, scrisul şi copierea cărţilor era cea mai de seamă ocupaţie a călugărilor, căci lumea căuta cărţile ca pe aur şi argint.
Pe atunci nu era descoperit tiparul, care să concureze pe scriitori şi nici radioul ca să distreze pe cititori.
Acuma lumea săraca este tare grăbită, n-are vreme să-şi strice ochii cu buchiile călugărilor mucegăiţi.
Azi, poţi zice că se întreabă (solicită) cărţile mai mult de către cei cu dughene, ca să învelească cu ele brânza şi măslinele, decât de către cititori.
Mi-aduc aminte că acum vreo 20 de ani în urmă, mi-a povestit un cuvios părinte de la Mânăstirea Neamţ (anume Iov Burlacu, farmacistul mânăstirii) că a aflat aproape de Sf. Mitropolie de la Iaşi un negustor evreu, care avea un beci plin de cărţi bisericeşti (Pedalioane, Ceasloave, Psaltiri, Proloage etc.) pe care le luase de la nişte proiestoşi de modă nouă şi acum se servea cu ele în dugheană. Întregi n-avea voie să le vândă la nimenea. Tot aşa am aflat de la unii, că şi la Ierusalim poţi găsi pe la dosuri, la negustori păgâni, multe cărţi bisericeşti de mare valoare, pe care ei le au în loc de ziare vechi.
Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărţi şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şanţ la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinţi nu se mai poate auzi. Iar la luminaţia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucăţică din lume suntem şi noi, săracii.
Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?
Acum să lăsăm moda în pace şi să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o îndeletnicire pe care o aveau şi părinţii din vechime nu vatămă de loc pe lumea de azi. Mai ales dacă materialele, adică frunzele, pentru rucodelie sunt luate din Sfânta Scriptură şi nu au nimic străin de pravoslavnica credinţă.
Or fi poate mulţi care sunt ghiftuiţi şi n-au nevoie de vreo gustare săracă pe care le-o întind eu smeritul. Pentru asta nu este nici o supărare. Cu sila nu pot face pe nimeni să primească lucrul meu.
Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se întâmplă, fără să am vreo pretenţie de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai mult pagubă decât folos.
Un bătrân din Egipt împletea coşniţe şi le arunca pe apă, căci nu avea cui le vinde. Şi eu împletesc ce pot şi neavând chip de vânzare le arunc la trecători (adică la fraţii şi surorile de acelaşi neam) pe degeaba. Cine are nevoie primeşte rucodelia mea şi caută să folosească şi altora. Alţii primesc hârtiile ca să le aştearnă frumos pe masă, ori pe fundul cufărului. Şi în sfârşit sunt unii mai habotnici, (mai grăbiţi în viaţă) cari în graba lor cea mare le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâşie frumos şi se duc în drumul lor. Pot să le zic ceva la unii ca aceştia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bunăvoie. Nu mi-au cerut ei.
După cum nu-mi este de folos ca să cer plată de la cei cari se folosesc de rucodelia mea, tot aşa nu pot să mă supăr, dacă cineva o defaimă sau o distruge.
În Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată prin pilda semănătorului, că sămânţa se aruncă în toate părţile: şi lângă cale, şi în spini, şi pe locuri pietroase, ca şi pe pământul cel bun. Că din toate semincioarele tot va răsări ceva la urmă (deşi poate că sămânţa este cam slabă).
Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi, pe care să le am la îndemână pentru folosul meu şi a celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au, poate că nu au vremea să le citească în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine.
Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru Dragostea lui Dumnezeu să nu le calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile, când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşi vechi şi nu vor afla.
Va veni vremea când va fi foamete de cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului.
De aceea vă rog să păstraţi ca ochii din cap Sfintele cărţi, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimaţi, dacă ele n-au ceva străin la dreapta credinţă.
Cele scrise din nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din greceşte (cari nu s-au scris încă pe româneşte), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sf. Scriptură, ori din cărţile Sf. Părinţi (ca o esenţă dintr-o floare) şi sunt aşezate în calupul versului, ca să fie mai uşor de citit. Toate au în ele chiagul dreptei credinţe şi sunt presărate cu mărturii de la Sf. Părinţi ca şi cu nişte mirodenii, ca să nu se strice. Vă rog pe toţi din inimă să înţelegeţi şi asta: că eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputinţelor mele şi pentru trezirea simţurilor mele cele amorţite. Totodată ele sunt şi ca o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi.
Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doară va lua vreun folos ticălosul meu suflet. Dacă mustrarea conştiinţei mele se potriveşte şi la alţii asta nu înseamnă că eu le-am scris în pofida lor. Dacă înainte vreme am amintit şi nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în problema Iordanului şi nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaş sfânt, care se pustieşte, pentru hatârul unuia ca Gherasim.
Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora.
Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa cum a fost mişcată şi inima celui ce a scris.
De aici puteţi înţelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie.
Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.
Şi acum fraţilor şi surorilor duhovniceşti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele mele sau prin purtările mele, vă rog întru numele cel Sfânt al Domnului să mă iertaţi, căci cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţa asta. Să nu aveţi vreo părere greşită din cele ce scriu eu. Au fost unii, care m-au rugat să le copiez din hârtiile mele şi din asta am prins curaj să scriu mai multe şi să le împrăştii la mai mulţi fraţi şi surori, către care eu mă simt mai îndatorat pentru multe binefaceri. Când eu eram în grea strâmtoare şi sărăcie, mai toţi au alergat ca să mă ajute cu ceva, ba unii au ajuns până la jertfă. Şi eu am primit prinosul dragostei lor cu mulţumire. Azi, oare de ce să vă jignească, dacă eu vă întind cu drag, rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se înfurie şi vor să împungă, când eu le întind cu dragoste ceea ce am.
Din nou vă zic să iertaţi pe săracul vostru frate, care n-are ceva mai bun, ceva mai de preţ să vă pună înainte, ca chezăşie pentru dragostea ce vă datorează. Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obştesc, dar voi nu l-aţi priceput, iar jertfa lui aţi defăimat-o, de aceea nu v a putut ajuta. El însă va rămâne adânc recunoscător la cei care i-aţi ridicat oarecând crucea greutăţilor (ca şi Simion Cirineanul), sau i-aţi şters sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii.
Gândindu-mă că mulţi din frăţiile voastre, înhămaţi fiind la ascultări în locaşuri străine, unde nu puteţi auzi o slujbă ori o citire românească, m-am gândit zic, că poate un bucheţel ori o cununiţă împletită cu floricelele graiului românesc, să vă aducă o mică mângâiere. Dacă veţi întâlni şi spinii mustrărilor, să nu vă tulburaţi, că ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culeşi din inima mea cea stearpă.
Iubiţii mei fraţi, în starea în care mă găsesc eu astăzi, nu vă mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios.
Dacă aş fi silit să intru iarăşi în osteneli şi scârbe ca înainte, în scurtă vreme mă pogor în groapă. Din asta am căpătat şi boala care nu se desparte de mine.
Ceea ce mi-a rămas de făcut în viaţa aceasta este să-mi plâng păcatele şi pe cât îmi ajută Dumnezeu să mai adun mănunchiuri duhovniceşti, ca să fie merinde sufletească pentru mine şi pentru cei nevoiaşi ca mine. Poate folosindu-mă eu, voi putea să folosesc şi altora, care n-au răgaz acum să răsufle. Altceva nu sunt în stare să fac.
Dacă aş şti că măcar câţiva au dragoste să jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aş prinde mult curaj să descopăr multe comori duhovniceşti din limba greacă.
Ori dacă mai este cineva din cei mari ori din frăţiile voastre, care ar mai crede însă că ar putea să mai pună vreo sarcină (ca înainte) pe spatele mele cele slăbănogite, eu îl rog pe unul ca acela să se părăsească de acel gând, că ce nădejde poate să mai fie la cel din groapă?
Mântuiţi-vă cum puteţi şi prin cine puteţi, că Slavă Domnului, încă mai aveţi prin cine.
Pentru mine gropniţa de aici se arată a fi mai primitoare decât nisipul Sfântului Iordan.
Lui Sf. Ioan Botezătorul îi place să rămâie mai departe singur, desculţ şi flămând, acolo pe malul Iordanului (3), decât să aibe un ucenic nepriceput ca mine.
Al vostru nevrednic frate şi smerit rugător către Domnul, Ioan Ieromonahul.
(1) A fost egumen la schitul românesc de la Iordan.
(2) S-a retras la peştera şi Schitul Sf. Ana
(3) Schitul românesc de la Iordan avea ca patron pe Sf. Ioan Botezătorul
http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_004_frati_surori/
@ altul
Iata ce a spus Sf. Ioan Scararul despre adevarata smerenie:
“Nu cel ce se huleşte pe sine dă dovadă de smerita cugetare, ci acela care văzându-se hulit de altul, dragostea lui faţă de acesta nu se micşorează”.
Exteriorizarea porneste tot din interior. Iar toate obiectele si manifestarile de care ne lovim au incarcatura duhovniceasca pozitiva sau negativa, virtuoasa sau pacatoasa. Cel mai mult ne lovim de furtuna raului care prinde contur in forme exterioare si ne influenteaza si inima noastra. Doar daca ne pazim mintea nu ne intineaza, altfel prindem si noi mucegai.
Acum ne confruntam cu puterea majoritatii, care stim bine cat de usor poate fi manipulata. Nu total, dar masiv. De altfel, chiar Hristos spune ca Adevarul este cu turma mica. Insa acum adevarul sta in cat mai multe marturii, fara a avea discernamantul de a le proba. Din cauza aceasta tupeistii au cel mai mult de castigat pe toate fronturile.
Dar… trebuie sa avem incredere si in puterea cuvantului, pt ca nu este omenesc, ci de la Dumnezeu. Are puterea lui, atinge cum stie el. Aici intervine marturisirea. Sa avem curajul si credinta de a ne expune pielea la viforul ispitelor si de a o face cu smerenie. Tot Hristos spune ca “orice pom bun face roade bune”. Intr-adevar, roadele ne vor proba.
Iar aici intervine greutatea caldiceilor: de cele mai multe ori mai importanta in ordinea prioritatilor este agonisirea prosperitatii materiale si spre aceasta se indreapta tot efortul, mai putin pt valorile duhonvicesti, reale. Care vina apasa si asupra mea.
Bine ca mai exista si niste razboinici care-si fac datoria cum trebuie.
Apoi e firesc, din pacate, ca lucrurile serioase sa nu atraga prea multe priviri, ci reclamele goale. Cu atat mai putin aprecierea sincera.
Dar eu nadajduiesc ca orice semnal de alarma si de trezire nu ramane fara ecou.
Si poate ca o mare prezenta este a spune adevarul, acel adevar care mai ales da in vileag minciuna. Pt ca inselatorii se bazeaza pe minciuna. Daca le-ar fi demascata minciuna, ar pierde si din proprii aderenti.
Dar…, Adevărul vieţuirii
Arată lumii ce n’am spus
Și ce iubesc concret și sincer.
(Și’n ce nu vreau și’n ce’am ascuns).
Că mulţi prin gest și atitudini,
Prin adâcimea din cuvânt
Și faptele (facute public)
Înfăţișăm un trai de… sfânt.
Mulţi căutăm (pe dinafară)
Să ne’aratăm fără de vină,
Dar…,numai traiul ne arată
Dacă chiar vrem să fim lumină.
Mulţi credem că exteriorul
Nu spune chiar ce’avem de spus
Și-i facem “controlat” adaos
“Ca să convingem” în Iisus.
Mulţi arătăm și ce nu suntem
(În cele de…duhovnicie)
Făcând ce credem c’ar convinge,
Prin…cea mai pură actorie.
Mulţi lamurim “lămuritorii”
Cât Adevăr e’n ce am spus
Făcând (din înșelarearea noastră)
“Un adevăr” în Iisus.
Mulţi socotim și necesare
Și de folos cele lumești,
Ce par a dărui lumină
Și calităţi duhovnicești.
Mulţi căutam noi argumente
(La argumentele primite)
Spre’a dovedi că cele spuse
Sunt bune și îndreptăţite.
Și…, Doamne câtă înșelare
Cât teatru și…scamatorie
Am jucat eu (poate și alţii)
Convins că e…,duhovnicie
Dar…,cât mă mustră conștiinţa
Când văd la ceialţii (ce și eu)
Am arătat (actoricește)
La semeni și Lui Dumnezeu.
Dar…,Adevărul veţii noastre
Arată lumii ce n’am spus
Și ce iubim concret și sincer
(Chiar dac’o facem în ascuns).
C’adesea ce trăim în taină
Se vede și’n exterior
Și multe din ce noi ascundem
Se fac văzute tuturor.
Căci ce iubim (concret) se vede
Din cum trăim, din ce n’ am spus
Din cât de adânc, de viu și sincer
Purtăm în inimi pe Iisus.
Ortodxia dacă’i vie,
Nu-i numai gest, numai cuvânt
Ci însăși viaţa și făptura
În chip firesc, prin Duhul Sfânt.
De căutam Împărăţia
Lui Dumnezeu, dacă-L iubim,
Firescul căutării noastre
E ceia ce mărturisim.
Dar…, de trăim ortodoxia
Doar cât (și prin ce ne convine)
Găsim justificări tot timpul
Celor ce ei îi sunt străine.
O mica mahnire , plecand la subiectul cu “prezenta crestinilor” ca marturisire de credinta :
Nu cu mult timp in urma , comunitatea minoritara a homosexualilor (LGBT , mai corect) a organizat in Bucuresti , intr-o sambata dupa-amiaza , un mars al lor (al RUSINII de fapt !) care a fost precedat , in jurul orei 12 a aceleiasi zile de un alt mars , numit al “normalitatii” de catre organizatori si derulat pe un traseu diferit , de la Piata Victoriei pana la baza dealului Patriarhiei.
BINE ar fi fost , cred eu , sa fie cat mai multi “PREZENTI” , ceea ce nu a fost cazul , credeti-ma !
Sigur ca , pot intelege , a existat un motiv : marsul normalitatii fusese organizat de (partidul?) Noua Dreapta si , probabil , multi nu au vrut sa fie vazuti in compania lor si sa fie etichetati intr-un fel sau altul etc.
Cred totusi ca acest dezavantaj PALEA in fata importantei unei marturisiri a crestinilor , care sa spuna “NU” hotarat PROPAGANDEI homosexualitatii in tarisoara noastra ortodoxa .
Nota : cred ca nu e cazul sa dezvolt aici atitudinea fata de aceste pacate (in esenta , uraste pacatul , mai ales atunci cand e propovaduit spre inmultire , dar iubeste pacatosul etc).
Plecand de la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul , reluate mai jos , sa nu uitam ca si acesta a coborat din Sfantul Munte in Grecia (cred ca chiar la Atena) la un moment dat pentru a da o asemenea marturisire de credinta .
“Prezenta crestinilor este marturisire de credinta. Cineva poate ajuta mai mult cu rugaciunea, dar tacerea lui o vor exploata ceilalti si vor spune: ‘Cutare si cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastra, sunt de acord cu noi’. Daca nu incep unii sa loveasca raul, adica sa mustre pe cei care smintesc pe credinciosi, se va face mai mare rau. Astfel se vor intari putin cei credinciosi, dar vor fi impiedicati putin si cei care lupta Biserica”.
@ Ioan R:
Nu e vorba de teama de etichetare. E vorba de ceea ce am incercat sa explicam de mai multe ori, fie direct, fie indirect in articole precum:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/06/05/circ-sodomit-parada-europeana-condimentat-cu-una-bucata-ambasador-sua-contra-marsul-noii-drepte-a-beneficiat-iarasi-de-prezenta-marelui-ocultist-si-virulent-anticrestin-pavel-corut/ (si comentarii)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/06/23/virala-nationalist-ortodoxista-despre-inca-un-test-social-media-cazul-mobilizarii-romanilor-la-sfantu-gheorghe-printr-un-apel-de-pe-youtube/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/13/ortodoxie-sau-ortodoxism-viata-sau-ideologie-hristos-sau-baraba-silire-sau-libertate-sau-despre-altfel-de-tarini-boi-si-femei-cf-luca-14/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/02/21/sminteala-pentru-evrei-si-nebunie-pentru-zelotistii-de-tip-barabas-reflectii-despre-un-scandal-mediatic-provocat-pe-seama-manastirii-petru-voda-plecand-de-la-un-cantec-sfanta-tinerete-legi/
Din pacate, se pare ca nu intelegem inca deosebirea dintre Ortodoxie si ideologie sau “instrumentarea Ortodoxiei” in scopuri politice, securistice, etc. si inca ne amagim ca pericolele vin NUMAI dintr-o singura directie. In realitate, un pericol cel putin la fel de mare il constituie si parazitarea temelor ortodoxe de catre diversi agenti provocatori si structuri care cauta sa amestece intentionat problemele si sa le deturneze apoi inspre teme cu adevarat compromitoare. Convingerea noastra este ca din acest motiv sunt nu doar tolerate, dar chiar controlate formatiuni de tipul ND – si ne referim aici la lideri, iar nu la membrii simpli care pot sa fie sinceri, idealisti si…. manipulati. Ispita este foarte mare si trebuie respinsa categoric identificarea cu asemenea agende, care fac “prezenta” mai daunatoare decat absenta.
Pe de alta parte, in anii trecuti chiar s-au organizat si marsuri ale familiei si normalitati de catre organizatii ortodoxe. Problema e ca unele dintre ele nu prea mai sunt active acum, au fost macinate de conflicte interne sau cine stie ce motive au dus la slabirea lor, etc.
Si, pana la urma, nu stim daca este esential este sa se iasa in strada numai cand este vorba de parade din acestea dezgustatoare la care participa o duzina de exhibitionisti si de psihopati patenti, de care se jeneaza pana si unii dintre sustinatorii lor ideoogici (am citit articole in acest sens) si, mai degraba, cand se incearca legalizarea si impunerea ca normale a practicilor sodomice:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/06/17/rezolutie-%e2%80%9distorica%e2%80%9d-a-onu-in-favoarea-gruparilor-homosexuale-drumul-catre-legalizarea-casatoriilor-gay-a-fost-deschis/
Asa ceva nu este spectaculos si vizibil, dar abia la asta e imperios necesar sa se auda glasul Bisericii.
Prezentă! Da, cred că e vreme să taci şi vreme să vorbeşti.