ULTIMUL LOC

Despre ultimul loc

Şi luând seama cum îşi alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemaţi o pildă, zicând între ei: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul. Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 14, 7-11)

“Când vorbim de nunta unde are loc schimbarea locurilor, din această pericopă evanghelică, nu vorbim și nu avem în vedere Împărăția Cerească eshatologică, ci Biserica ce sălășluiește în timpul și spațiul acestei lumi și la Sfânta ei Liturghie, ca o pregustare a Împărăției. Nu e vorba de „Adevăr”, ci de „Icoană”. Este vorba, mai ales, de locurile pe care preoțimea le ocupă la Sfânta Liturghie. După cum este bine spus: una este să ocupi locul după voia dumnezeiască, iar alta este să ocupi locul după îngăduința dumnezeiască. Ce înseamnă acest lucru mai departe și cum se va sfârși, fiecare să cugete…

Tot așa, una înseamnă ultimul loc pe care cineva îl ocupă după ce l-au făcut de rușine, iar alta înseamnă ultimul loc pe care cel chemat la nuntă singur și-l ia, după cum e porunca Domnului. Astăzi voi vorbi despre cel de-al doilea…

După cuvintele Domnului: cel care din pricina slavei omenești, se înalță singur – prin urmare, oricine care caută a fi băgat în seamă, prețuire și supunere de la oameni și pe sine se crede ca fiind de vază – va fi înjosit. Iar cel ce se înjosește pe sine pentru Dumnezeu, căutând ultimul loc prin nevoința de osândire de sine, primind chiar și să fie înjosit de toți, va fi înălțat de către Dumnezeu. Amintiți-vă de mucenici, nebunii pentru Hristos și adevărații monahi…

Ultimul loc, la treapta de curățire a inimii de patimi, înseamnă a muri pentru lume, înstrăinare, ascultare desăvârșită și, în cadrul acesteia, a fi supus și slugă tuturor. Dacă este cineva căruia nu îi sântem ascultători-supuși, înseamnă că nu am rămas pe ultimul loc. Nu am împlinit porunca lui Dumnezeu: „mergi și stai pe ultimul loc!” La început această nevoință este mai mult ascetică, ceea ce înseamnă că ne silim mai mult în aceasta, până când din inima noastră se va face… isvor de apă săltătoare întru vieață veșnică, (Io. 4, 14) iar după aceea nevoința devine mai mult harică, adică noi înșine vom dori ultimul loc și vom ținti către el.

Ultimul loc, treapta de luminare a minții, înseamnă ținerea minții în inimă, în rugăciune de mai multe ore, și iubirea mai ales ascetică față de vrăjmași. Puteți să vă închipuiți care prim loc și care slavă și mângâiere omenească îi sânt de preț celui care, după ținerea minții în inimă, în rugăciune de mai multe ore, îi trebuie ceva timp, ieșind din acea stare, să bage de seamă cine e, unde se află sau cât este ceasul…

De ce vorbim de iubirea ascetică la acest nivel? Având în vedere iubirea față de vrăjmași, trebuie să știm că ceea ce este haric și „firesc” la cea de-a treia treaptă, este încă nevoință ascetică la cea de-a doua. Iubirea față de vrăjmași este singurul semn de dumnezeire a iubirii noastre față de semenii noștri. Restul a tot ceea ce noi numim iubire este doar la nivelul sufletescului sau cercetare vremelnică din partea harului.

“Socotiți fiecare zi pierdută dacă nu plângeți”, spune undeva sfântul Ioan Scărarul; iar eu vă spun, tălmăcind până la capăt, socotiți pierdută ziua și dacă nu v’au lovit, nu v’au înjosit, dacă nu v’au pus pe cel din urmă loc, sau mai limpede, dacă nu au călcat în picioare mândria voastră. Pentru că aici se află prima dintre Fericiri – fericiți sânt cei săraci cu duhul; iar plânsul este în cea de-a doua dintre Fericiri. Fără smerenie și ședere pe cel din urmă loc, rămânem fără temelie în viața duhovnicească de mai departe.

Totuși, să nu așteptăm să se întâmple aceasta, să ne smerim prin răbdarea suferințelor ce vin fără voia noastră, așa încât alții să ne pună pe cel din urmă loc; căci printr’o astfel de nevoință nepăsătoare, curățirea durează mai mult. Smeriți-vă singuri (cu o nevoință vie, voită), singuri să vă puneți pe cel din urmă loc! Fiți ca Cel Care spune:

Fiul Omului n’au venit să’I slujească Lui, ci să slujească. (Mt. 20, 28)

Învățătura de folos este aceasta: trebuie să ne lepădăm cât mai repede de trufașa gândire despre sine însuși, dar și de mândrie. Faptul că sântem înrobiți de această patimă a minții arată că, atunci când cineva ne va răni, cu voie sau nu, inima răspunde pe dată. Ne copleșește întunecarea diavolească, roiuri de gânduri ne împrăștie mintea și sfarmă rugăciunea și iute simțămintele cele rele ne cuprind sufletul. Prin urmare, vedem că mintea și inima ne sânt încă înrobite de mândrie. Dacă nu ne eliberăm de această patimă prin nevoință voită și prin suferințe fără voie, nu va fi deschidere a inimii, nu va fi rugăciune a minții și a inimii. Așadar și ruină a vieții monahicești, de pildă…

În toate acestea, împotriva a ceea ce ne e de folos duhovnicește cel mai mult – călcarea în picioare a mândriei – noi ne răzvrătim cel mai mult, lovim înapoi, întoarcem. Ținem vrăjmășie celui ce ne-a rănit iubirea de slavă deșartă, în loc să-l credem ca pe cel mai mare binefăcător, ca și cum pentru o clipă am uita că sânt și diavoli și că lupta noastră nu este împotriva trupului și sângelui…

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!”

(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)

(sursa ilustrare)

Legaturi: