“Iata, ne suim la Ierusalim…”, urcam catre PATIMILE DOMNULUI. “CRESTINII AU DUHUL CELOR DIN LUME. Cata viclenie si provocare exista la adresa lui Dumnezeu, atunci cand umblam sa reusim cu duh viclean”! NOI STIM CE CEREM?

“RASTIGNIREA” de a-L crede si a-L urma pe Hristos

***

Încotro Îl urmăm pe Hristos?

Domnul se îndreaptă către Patimi

Ziua aceasta, Duminica a V-a din Post, este în fiecare an o zi specială. Dintotdeauna şi în toată lumea, Biserica Ortodoxă în Duminica a V-a din Postul Mare o sărbătoreşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Este suficient să ne intre în minte, puţin câte puţin, această sfântă, ca să ne smerim şi să găsim drumul lui Dumnezeu. Intreaga Evanghelie este emoţionantă şi specială. M-am referit şi alte daţi, anul trecut ultima oară, la părintele Timotei (duhovnicul părintelui Simeon – n.tr.), care a fost în Tesalonic pentru ultima dată in 1953, chiar în Duminica a V-a din Postul Mare şi a ţinut o omilie care a rămas în sufletul meu ca o pecete care nu se şterge, nu se destramă, nu se pierde pentru nimic în lume. A fost o omilie specială. A avut cuvinte frumoase, fraze frumoase, aş putea spune că a fost o omilie poetică. Această pericopă evanghelică (Marcu 10, 32-45) descrie întreaga întâmplare care se referă la plecarea Domnului de la Ierihon spre Ierusalim, ultima dată când urca la Ierusalim:

„Iată, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor…”

Toţi cei care au vizitat Locurile Sfinte ştiu că de la Ierihon la Ierusalim este urcuş. Diferenţa de nivel trebuie să fie undeva la 800 m.

„Urcau spre Ierusalim. Hristos mergea înaintea ucenicilor Săi, care erau stăpâniţi de teamă. Lumea care-i urma era cuprinsă de teamă. Hristos i-a luat deoparte pe ucenici şi le-a spus despre cele ce aveau să I se întâmple.

Iată, le-a spus, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâna cărturarilor şi fariseilor, care-L vor condamna la moarte şi-L vor da pe mâna poporului. Il vor batjocori, Il vor biciui, Il vor scuipa în faţă şi-L vor omorî. A treia zi, însă, va învia”.

După cum ştiţi, pentru evrei Patimile Domnului, viaţa şi sfârşitul Lui au fost sminteală, nu au putut să le înţeleagă. Pentru elini, de asemenea, după cum spune apostolul Pavel, tot ceea ce a însemnat Hristos, care S-a răstignit pe cruce, Mesia care a fost răstignit astfel, ca şi cum ar fi fost cea mai neputincioasă făptură, a fost o nebunie. Grecii au considerat-o o nebunie asupra căreia nu merita să se aplece şi să o studieze.

“Pentru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie”.

După cate citesc şi înţeleg eu, aş spune următoarele: Pot să nu recunoască, să nu o spună cu voce tare, dar în adâncul sufletului lor cei mai mulţi dintre creştini sunt nedumeriţi. „De ce să se întâmple aşa? De ce nu a evitat Hristos toate acestea? De ce să meargă să-L răstignească?” Pentru că vedem că Hristos ştia foarte bine unde merge. Şi totuşi merge într-acolo întru ascultare, cunoscând cele ce aveau să i se întâmple.

Este o mare taină. Nu poţi înţelege tainele lui Dumnezeu, nu poţi pătrunde în ele. Numai dacă crezi şi dacă Hristos se arată, adică dacă îţi dezvăluie taina şi ceea ce se ascunde în ea.

Din câte am înţeles eu, celor mai mulţi dintre credincioşi nu le vine la socoteală asta, îi nelinişteşte. Deşi avea puterea să scape de răstignitori – cu un cuvânt chiar să-i facă să păţească ceva, pentru că L-au răstignit tocmai pe Hristos – nu a făcut-o. Putea să-i pună la punct, să-i sperie, nu să îndure El însuşi răstignirea. Nu o spun în cuvinte, însă, înlăuntrul lor acesta este raţionamentul.

Este o adevărată răstignire să-I urmezi lui Hristos, este o realitate cutremurătoare

Asta ne ajută să vedem care este adevărul, adevărata credinţă în Hristos: să-I urmezi lui Hristos, să fii fiu al lui Hristos şi să crezi în mântuire, toate acestea nu se pot mărturisi altfel. Este o credinţă falsă, dacă nu acceptăm Patimile Domnului fără să ne răzvrătim, fără să fim nedumeriţi, fără sentimentul tacit că, totuşi, nu a făcut bine Hristos că S-a lăsat răstignit, ca şi cum am vrea să-L corectăm. Dacă Fiul lui Dumnezeu a procedat aşa, dacă aşa a rânduit Dumnezeu şi Sfânta Treime, înţelegem sau nu, trebuie să acceptăm asta, chiar dacă după mintea şi după logica noastră este ceva scandalos.

Să lăsăm deoparte împotrivirea, atitudinea dinlăuntrul nostru: „De ce, Doamne, ai făcut aşa?“, ca şi cum am vrea să-L corectăm pe Dumnezeu. Pe de altă parte, deşi acceptă să devii fiu al Său, totuşi te pregăteşte pentru junghiere, pentru sacrificiu, aşa cum ciobanul îşi pregăteşte iedul ca să-l junghie. Il îngrijeşte ca să-l taie. Devii creştin şi ca şi cum te-ar pregăti Dumnezeu ca pe un miel de junghiere, asemenea Lui:

„…ca un miel spre junghiere S-a adus, şi ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.”

Acesta este duhul cel mai profund.

Hristos pătimeşte – suntem noi, oare, în măsură să-L sfătuim să evite Patimile, să se salveze? – şi Biserica pătimeşte, ca şi cei care vor să devină ai lui Hristos. Altfel aşteaptă, altfel nădăjduiesc, ca şi cum ar fi o oaie dată spre junghiere. Toate acestea nu pot fi cuprinse cu mintea şi cu logica noastră. Aici se poticnesc creştinii. Dar lucrurile se întâmplă astfel, tocmai pentru ca noi să renunţăm la logica şi la judecata proprie şi să acceptăm că lucrurile nu ţin de logica, de judecata, de înţelepciunea noastră. Important este cum le rezolvă şi cum le rânduieşte Dumnezeu. Câtă vreme îţi târăşti sinele să-L accepte pe Dumnezeu, nu-l vei accepta, nu vei crede cu adevărat, nu vei deveni aşa credincios.

Se întâmplă unele lucruri în care deşteptăciunea omului se poticneşte, dar care slujesc şi se inspiră din omul cel vechi, din păcatul care există înlăuntrul nostru. Prin urmare, este o adevărată răstignire, este emoţionant să accepţi şi să crezi, fără nici o rezervă, în ceea ce face şi rânduieşte Dumnezeu. Mare taină are loc în sinea ta şi te răstigneşti şi tu odată cu Hristos şi înviezi odată cu El. Hristos a intrat cu noi în mormânt şi a omorât moartea, a omorât păcatul, a omorât stricăciunea şi a ieşit Hristos cel înviat, care ne învie şi pe fiecare dintre noi.

„Toată viaţa mea am fost împotriva Ta, Doamne!”

Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, dacă aşteaptă cineva să vadă ce spun, iată, sunt de părere că trebuie să ne mărturisim, chiar aici unde suntem adunaţi şi să spunem: „Da, Doamne, Te-am acceptat, am crezut în Tine, am făcut multe fapte ale credinţei, dar înlăuntrul meu am avut reţineri. Mă lepăd de toate acestea. Cred fără măsură, cred absolut liber şi accept înţelepciunea Ta, Doamne, şi felul cum lucrezi şi mă lepăd de cele ce mă reţin să accept, ca şi cum aş vrea eu să Te corectez pe Tine.”

Iată, aşa devenim creştini, aşa îl vom găsi pe Hristos, aşa vom găsi drumul către El şi vom deveni copiii Săi. Nu are importanţă ce vom păţi. Luaţi aminte la lucrul acesta. Eu în scaunul spovedaniei câte aud… Şi mă doare sufletul. Da, durere, durere, durere… Oare nu ştie Dumnezeu? Oare nu vede Dumnezeu? Pe toate le ştie, pe toate le vede. Aşadar, din toate acestea pe care bunul Dumnezeu le îngăduie va ieşi binele. Noi oamenii, cât de răi suntem, chiar pe duşmanul nostru dacă-l vedem că suferă, şi tot îi dăm un pahar cu apă, facem ceva pentru el. Trebuie să fii foarte sălbatic ca să-l calci în picioare. Oricât de primitiv ar fi omul, oricât de duşmănos, tot l-ar compătimi. Oricât de răi am fi noi oamenii, tot arătăm puţină bunătate. Cu cât mai mult, oare, ne va arăta Dumnezeu nouă?

Pentru ca Dumnezeu să îngăduie durerea şi chinul, ceva trebuie să fi vrut să spună. Cine crede şi acceptă chinul, are aşa o înţelegere înlăuntrul său, încât apoi nu mai are importanţă dacă se vindecă sau nu. Nu aceasta este problema, e ca şi cum suferinţa n-ar fi existat după aceea. Pentru că vine atâta har înlăuntrul nostru, atâta eliberare, vine atât de viu Dumnezeu, încât totul se schimbă.

Tot aşa şi aici. Greutatea este — aşa ni se pare nouă – să-L acceptăm pe Dumnezeu, aşa cum o face El, aşa cum spune El şi cum o cere şi de la noi, pentru că şi pe noi ne pregăteşte ca pe nişte miei spre junghiere. Cu cât crezi mai mult în Hristos şi cu cât mergi mai aproape, cu atât trăieşti mai mult. Aşa este. Dar ce junghiere este aceasta… Este eliberare, este mântuire. Fericit este acela care crede fără sminteală si fără rezerve.

Trebuie să simţim, ca să putem spune:

„Iartă-mă, Doamne, iartă-mă. Toată viaţa mea aşa am fost, împotriva Ta, chiar dacă am făcut-o pe evlaviosul. Acum mă căiesc, iartă-mă. Alerg după Tine şi ce vrei Tu, aceea să se întâmple”.

„Nu ştiţi ce cereţi!”

Să ne întoarcem la pericopa evanghelică. Cum Hristos urca spre Ierusalim şi spunea acestea, vin la El Ioan şi Iacob, cei doi fraţi care împreună cu Petru erau ucenicii cei mai iubiţi ai lui Hristos, pe care-i ia şi pe Tabor şi în alte împrejurări – cei mai buni, să zicem – şi nici mai mult, nici mai puţin îi spun:

„Acum, când vei veni întru împărăţia Ta, fă să fie unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga!‘.

Pescari erau, oameni săraci! Fiecare om arată într-un moment important ce are înlăuntrul său: iubirea de putere, nu ştiu cum să o numesc. Ei de fapt nu înţeleg nimic. Sunt împreună cu Hristos care le vorbeşte, îl iubesc, îi urmează, dar unde Il urmează? Nu înţeleg nimic. Sunt orbiţi de ceea ce au în mintea lor. Incă aşteaptă ca Hristos să izbăvească pe Israel, adică să elibereze poporul de stăpânirea romană, aşa cum vor spune şi Luca şi Cleopa după înviere, mergând spre Emaus:

„Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel” .

Ei asta aşteptau.

Două lucruri vreau să subliniez. Putem fi creştini, dar să nu ne dăm seama, aşa cum se întâmplă în multe cazuri. In această situaţie Hristos este obligat să le spună:

„Nu ştiţi ce cereţi!”

Ingăduiţi-mi să spun aici că, adeseori, la spovedit, în timp ce ascult ce spune celălalt, cum spune şi ce aşteaptă, îmi vine să spun: „Nu ştii ce ceri! Nu ştii ce spui!” Cum să-i atenţionezi însă? Cei mai mulţi suntem pe un drum greşit al gândirii şi al înţelegerii lucrurilor; adică nu-L înţelegem pe Hristos în ceea ce spune, nu înţelegem ce ne cere. Da, iar în momentul în care ne apropiem de El şi suntem împreună cu El, noi suntem cu ale noastre în gând, desigur, cu egoismul, cu ostentaţia şi cu grozăvia noastră.

„Nu ştiţi ce cereţi!”, spune Hristos Domnul celor doi ucenici. Şi începe cunoscutul dialog:

„Puteţi bea paharul pe care-l beau eu? Vă puteţi boteza cu botezul cu care Mă botez eu?”,

întreg martiriul, insinuează Hristos.

„Putem”, au răspuns.

Iar Hristos nu contestă, acceptă.

„Da, spune, veţi bea paharul cel amar — dă de înţeles că mai târziu vor suporta şi dânşii martiriul – vă veţi boteza cu botezul cu care Mă voi boteza Eu”. Ceea ce cereţi nu păstrăm doar pentru noi. Este pentru aceia care se pregătesc. Ei vor înţelege locurile acestea. Ei vor sta pe tronurile acestea.

Este foarte important să înţelegem corect. Dumnezeu nu face favoruri. In cadrul general al credinţei, în cadrul general al răspunsului omului, Dumnezeu a pregătit pentru fiecare ceea ce este potrivit pentru el. Nu face deosebiri.

In continuare spune Domnul:

„Vedeţi ce fac stăpânii lumii! La noi, însă, nu este la fel. Cine vrea să fie primul, va fi ultimul şi va fi slujitorul celorlalţi.”

Acesta este duhul creştinesc pe care trebuie să-l avem. Unii dintre noi suntem creştini, dar în lumea de astăzi, unde de colo până colo duhul este cel lumesc, vom ajunge să ne secularizăm. Creştinii gândesc şi au duhul celor din lume. Se miră că nu sunt creştini şi că nu progresează. Cum să progresezi?

Să simţim şi să spunem din adâncul sufletului nostru:

„Doamne, iartă-mă, credeam că am devenit creştin, dar n-am devenit. Vreau să fiu din lume, dar să beneficiez şi de bunătăţile Tale”.

Dacă ne uităm mai în profunzime puţin, observăm câtă viclenie şi provocare există la adresa lui Dumnezeu, atunci când umblăm să reuşim cu duh viclean.

Toate sunt înlăuntrul nostru. Să ne adunăm şi să descoperim comoara

Celălalt aspect este următorul. La momentul acela, ucenicii erau împreună cu Hristos, dar nu se pogorâse încă Duhul Sfânt. Oricum ar fi stat lucrurile, relaţia ucenicilor şi a oamenilor cu Hristos la momentul acela era una exterioară. Când însă a venit Duhul, Acela a modificat, a transformat, a schimbat din interior pe ucenici, încât Il aveau deja înlăuntrul lor pe Hristos. Noi însă suntem creştini, ne-am botezat, purtăm în noi întreaga Taină pe care am primit-o la botez, dar ea rămâne moartă, nelucrătoare.

Nu avem dreptul să facem precum poporul evreu, care a alergat în urma lui Hristos, L-a ascultat, L-a admirat, s-a folosit, dar înlăuntrul lor nu s-a produs nicio schimbare. La fel şi ucenicii, dacă n-ar fi trecut prin Cincizecime, când S-a pogorât Duhul Sfânt încât să-i schimbe, ar fi fost asemenea poporului iudeu. Noi însă suntem creştini. S-a întemeiat Biserica, există Sfintele Taine, am trecut prin ele, în primul rând prin Botez, când au avut loc toate schimbările. Trebuie, aşadar, să fim transformaţi. Drama este că ne-am botezat prunci şi nu am înţeles ce s-a întâmplat cu noi. Iar până să ne facem mari, a pus stăpânire pe noi firea noastră păcătoasă. Ne înfăţişăm ca şi creştini botezaţi în Biserică, reînnoiţi, în sensul că purtăm în noi tainic Duhul lui Dumnezeu, dar reuşim să-L păstrăm în noi nelucrător.

De aceea, noi creştinii, nu trebuie să căutăm aiurea, ca şi cum ne-ar lipsi ceva, ca şi cum nu ni s-ar fi dat ce trebuia. Toate sunt înlăuntrul nostru. Este nevoie doar să ne adunăm şi să descoperim comoara dinlăuntrul nostru. Dacă Dumnezeu vede întoarcerea noastră adevărată, mărturisirea noastră adevărată şi primim iertarea, Hristos va reînvia în noi harul primit la botez. Aşa cum reaprinzi o sobă care se stinge, pentru că a rămas o flăcăruie, peste care pui o hârtie, surcele, lemne şi se aprinde vâlvătaia.

Dacă nu facem asta, dacă nu credem că Hristos a făcut ceea ce trebuia să facă şi a asigurat înlăuntrul nostru posibilitatea renaşterii prin botez, nu suntem în ordine în faţa lui Dumnezeu. Suntem, aşadar, datori să luăm lucrurile în serios, să o luăm de la capăt, să ne schimbăm cu adevărat şi să punem început bun. Să nu avem linişte până când nu vedem că înviază înlăuntrul nostru flacăra dumnezeiască pe care am primit-o la botez şi o luăm prin Taine.

Dar, aşa cum înţelegem cu toţii, trebuie să te lepezi cu adevărat de tine însuţi, să abandonezi cu adevărat duhul acestei lumi, să crezi cu adevărat în Hristos, până când logica ta se va izbi de ceea ce spune Evanghelia, deşi ţi se pare că tu ştii mai bine şi chiar că eşti pregătit să-i dai sfaturi lui Dumnezeu. Să credem cu adevărat şi minunea se va întâmpla.

28.03.2004 Duminică dimineaţa