BUCURIA POCAINTEI – Mitropolitul Antonie Bloom: “HRISTOS CAUTA LA PROFUNZIMILE OMULUI si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei. Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare”. PRIMEJDIA NEPASARII FATA DE “PACATELE MICI”: “Obisnuindu-ne sa fim nepasatori fata de cele marunte, incepem sa pacatuim tot mai mult, adica SA DISTRUGEM SI SA NECINSTIM CHIPUL LUI DUMNEZEU DIN NOI”

1-04-2015 Sublinieri

sfanta_cuvioasa_maria_egipteanca18

Cititi si:

***

visjnyak3-580x388

Mitropolitul Antonie al Surojului:

BUCURIA POCAINTEI

[partea a doua]

“Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în re­gret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.

Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul, făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă.

Da, trebuie să zăbovim asupra trecutului, sa scrutăm cu privire neîndurătoare laturile întunecate ale vieții noastre, ale gândurilor și ale zvâcnirilor inimii, ale dorințelor, ale faptelor și ale atitudinilor. Să privim la acestea treaz și aspru, asa cum medicul examinează pe cel bolnav, asa cum privim uneori, la drum de noapte, calea: să nu ne rătăcim, sa nu cădem.

Toate trebuie să le vedem, tot ce este accesibil privirii, și pentru toate sa răspundem cu sinceritate; să ne asumam până la capăt rușinea, să primim până la capăt suferința, să nu cautam scuze pentru ca durerea sa fie mai puțin acută, iar rușinea mai puțin arzătoare.

Doar trăindu-ne umilința cu toată puterea posibila ne putem rupe de ceea ce provoacă aceasta umilință. Pe când, dacă încercam să ne atenuam puțin chipul păcătoșeniei, să ne facem rușinea ceva mai acceptabila (măcar și zicându-ne: „Sunt păcătos ca și toți alții” sau „Cum as fi putut proceda altfel!?“), dacă ne străduim să înăbușim în noi această durere, atunci pocăința devine imposibilă. Căci doar prin conștientizarea groazei, a puterii ucigașe a păcatului, a rușinii fată de faptul că nu suntem vrednici de noi înșine – cu atât mai mult de alții și de Dumnezeu – putem găsi în noi puterea de a ne smulge din aceasta captivitate; însă cât timp ne complacem în captivitate, rămânem captivi.

Aici vedem deosebirea dintre noi și sfinții despre viața cărora citim, începând cu apostolii și încheind cu mărturisitorii contemporani ai credinței. Aceștia au decis să bea până la capăt paharul propriei rușini și să-și înfigă în inimă, în conștiință, în toată făptura lor durerea acută a ceea ce reprezentau ei înșiși.

Însă când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici. lepadarea si plansul lui PetruAmintiți-vă de cele scrise în Evanghelie, despre cum apostolul Petru se laudă că va merge și la moarte cu Mântuitorul, că nimic nu-l va putea rupe de Hristos. Iar după ce Mântuitorul a fost legat și dus la judecata fărădelegii, s-a apropiat de Petru o slujnică tânără care nu l-a întrebat nimic mai mult decât dacă a fost și el cu Iisus Nazarineanul. Si Petru s-a lepădat de trei ori! Si a plecat, a ieșit din curte; și, întorcând fața, a întâlnit prin fereastra deschisa privirea Mântuitorului, și a plâns cu amar…

Iată, în acest moment, când a fost cuprins de rușinea propriei trădări, a necredincioșiei și a lașității sale, a lăudaroșeniei sale, inima i-a fost străpunsă de groaza și a plecat amărât. Când însă l-a întâlnit pe Hristos, Acesta nu l-a întrebat:

Oare nu-ți este rușine? Cum de mai îndrăznești să Mi te înfățișezi după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?“,

ci:

Petre! Ma iubești mai mult decât aceștia? (adică decât ceilalți apostoli, care erau de fata).

Oare mai poate fi pusă întrebarea dacă îl iubește Petru pe Hristos, când totul arata contrariul, din moment ce s-a lepădat de trei ori? Si se poate oare vorbi despre faptul ca Petru l-ar putea iubi pe Hristos mai mult decât ceilalți ucenici? Ceilalți nu s-au lepădat; e adevărat – au fugit! dar, cel puțin, nu s-au lepădat… Poate doar dacă Petru și-ar fi amintit cuvintele Mântuitorului rostite cu un alt prilej:

Căruia i se iartă mult, acela iubește mult.

Căruia i se iartă mult, în acela naște mai multă dragoste decât în cel căruia i s-a iertat puțin.

Întrebarea se pune astfel:

Ai păcătuit mai mult ca alții, și acestea ți se pot ierta; va fi oare dragostea ta pe măsura acestei iertări? Vei iubi tu oare în schimb mai mult decât oricare altul, care a păcătuit mai puțin?

Aici vorba este chiar de dragoste, căci Domnul vede adâncurile omului, și nu suprafața, nu doar aparenţele ce le observăm noi. Când omul face o fapta sau alta, spune un cuvânt sau altul, înțelegem fapta sau cuvântul în măsura priceperii noastre. Hristos caută la profunzimile omului, și cunoaște ce anume stă în spatele cuvântului sau al faptei.

Christ-PeterFlyerHristos nu poate fi păcălit nici de ceea ce este la arătare, nici măcar de ceea ce este evident. De aceea El se adresează adâncurilor lui Petru, umbrite pentru un moment de frica, însă care s-au deschis iarăși după ce rușinea l-a ars și s-a pomenit dintr-odată și în fața conștiinței sale, și în fața Mântuitorului. Petru, în acel moment, umplut de bucuria că este iarăși în fața lui Hristos, că împăcarea este posibilă, ca totul este posibil, chiar învierea, întoarcerea din adâncurile morții, Petru ii zice lui Hristos:

Da, te iubesc!“.

Si Hristos îl întreabă despre aceasta dragoste de trei ori, la fel cum de trei ori Petru s-a lepădat de El. Si a treia oară, Petru, în sfârșit, se întoarce către o alta realitate: nu către sentimentul profund care sălășluiește în el și care alcătuiește esența finala a dragostei sale fata de Hristos. El se întoarce spre conștiința faptului că iubirea sa este ascunsă, iar trădarea – vădită. Si atunci se adresează către Hristos:

Doamne! Tu știi toate! Tu știi că m-am lepădat de Tine. Însă, întrucât Tu pui întrebarea despre dragoste . . . Tu știi desigur, că eu, totuși, te iubesc . . . Da, eu te iubesc“.

Iată, acesta este momentul când procesul pocăinței se încheie. Păcatul a fost săvârșit, căderea a avut loc, omul s-a rușinat până la capăt; conștiința sa, privirea Domnului i-au spus acestea. El a răspuns acestei priviri și procesului de conștiință prin aversiune fata de sine, prin lacrimi. Iar acum este refăcut, reînnoit de către dragostea lui Hristos.

Singur nu este posibil să-ți oferi iertarea. Nimeni nu are dreptul sa spună: „Am săvârșit păcatul, am procedat nedemn fata de cineva, m-am murdărit, însă acestea au trecut și acum pot sa uit de toate”. Asta ar însemna sa legalizezi starea ta păcătoasă, ar însemna să-ți declari dreptul de a fi nedemn de sine, de oameni și de Dumnezeu, de viata. De aceea, omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuși, nu are un asemenea drept.

Pe de alta parte, însă, omul trebuie să fie în stare să primească iertarea ce i se oferă. Nu avem dreptul de a evita, de a refuza iertarea pe care o dă Dumnezeu sau un alt om, iertare care se oferă mereu cu un oarecare preț. Când omul rănit de noi, după ce a trecut de durerea și suferința pricinuita de noi, ne spune:

Fie ca pacea sa fie intre noi! Rana pe care mi-ai făcut-o s-a cicatrizat, durerea a trecut; ai fi putut sa ma ucizi cu asta, însă, prin mila lui Dumnezeu, am rămas viu; și te iubesc suficient de mult ca să-ți dau pacea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu“,

atunci trebuie sa fim în stare să ne smerim și să primim iertarea.

Ne împiedică de multe ori să primim iertarea propria noastră mândrie:

cum pot primi iertarea, recunoscând astfel ca sunt, într-adevăr, vinovat? Recunoscând că eu însumi nu pot face nimic pentru mine și doar acest om, pe care l-am înjosit, l-am rănit, l-am furat, poate sa-mi restituie propria mea demnitate. Cum pot oare sa depind de altcineva într-o măsura asa de mare?

Se întâmplă că ne este greu să primim iertarea anume din acest fel de mândrie, pentru că nu dorim să fim restaurați în propria demnitate din mila altcuiva; dorim ca această vrednicie să o avem noi înșine sau să câștigăm dreptul de a o avea. Dreptul la iertare însă nimeni nu poate sa-l câștige, niciodată. După cum niciodată nu câștigă dreptul de a fi iubit. iertand-gresitilor-nostri-in-premiera-iti-prezinta-o-lectie-despre-cainta-si-iertare-206603Iar a fi iertat înseamnă că cineva te iubește într-atât de mult, încât este capabil să preia asupra sa păcatul tău și sa-l curme în sine. De aceea, trebuie să fim pregătiți pentru a ne smeri și a primi aceasta înjosire tămăduitoare. Şi doar dacă o putem primi cu toată inima, cu întreaga conștiință, suntem pasibili de vindecare.

Astfel Hristos ,,l-a vindecat” pe Petru, adică i-a restituit integritatea celui ce s-a sfărâmat în țăndări prin lepădarea sa. E ca și cum ar fi adunat aceste țăndări și ar fi restaurat din rămășite omul integru, monolit. De aceea, mai apoi, Petru a putut vorbi atât de sincer, că de la egal la egal, cu Hristos. Când Mântuitorul i-a spus:

Urmează-mă!

și Petru a mers după El, întorcându-se, acesta l-a văzut nu departe pe Ioan și l-a întrebat pe Hristos:

„Iar acesta? Tu m-ai întors pe mine la viață; oare nu are nevoie și el sa-l întorci?”

Si aici Mântuitorul răspunde ferm:

„Ce voi face cu el – Eu hotărăsc; tu sa mergi după Mine.”… [cf. Ioan 21: 19-22]

Acestea sunt spuse fiecăruia dintre noi, din momentul în care am trecut peste trăirea arzătoare a rușinii, am primit, am acceptat aceasta nespusa durere acută ce ne copleșește atunci când conștientizăm păcătoșenia noastră.

Aici începe bucuria, bucuria pocăinței. In cartea părintelui Sofronie despre starețul Siluan este o povestire despre timpul când Siluan era tânăr iar unul dintre consătenii săi a săvârșit un omor, a ajuns la închisoare și și-a executat termenul de pedeapsă. Odată, viitorul stareț Siluan îl vede pe acesta la o sărbătoare în sat, cântând din armonică și jucând. Cuprins de groază, Siluan s-a apropiat de el și l-a întrebat:

„Cum poți să joci și să te veselești, când știi că ai ucis un om!?”.

Iar acest fost asasin ii răspunde:

Da, însă cât am fost la închisoare m-am pocăit adânc și am simțit la un moment dat ca Hristos m-a iertat; și acum sunt iarăși întreg“.

Aceasta este finalitatea pocăinței: viaţa nouă, înnoirea, nașterea de sus; fie numai și parțial, fie doar începutul vieții veșnice, însă al vieții veșnice venite cu toată puterea, cucerind întreaga ființă.

Foarte des se întâmplă ca cel ce vine la mărturisire sa-mi spună:

„Nu știu ce să mărturisesc, toate ca de obicei. . .”.

Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsă criminală de atenție asupra vieții. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a împlinit toate ce erau cu putință și a dat tot ce a putut sa dea? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile și simțămintele sale, că nu a ratat nici o faptă ce putea și trebuia să fie făcută, că nu a făcut nici un lucru ce ar fi nedesăvârșit? Cine ar putea spune că gândurile nu i s-au tulburat, că nu i s-a întunecat inima, voința nu i-a ezitat, faptele sau dorințele nu s-au pomenit a fi nevrednice? Dacă omul vine la mărturisire și spune: „Nu știu ce să spun“, înseamnă că acesta niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit sa devină), ci doar se compara cu ziua de ieri și cu oamenii ce sunt la fel de răi ca și el.

Iar când spunem: „Iată, an de an, spun una și aceeași“, mărturisim despre faptul că niciodată nu am trăit nici rușine, nici durere; că ne asumam cu deplină liniște păcătoșenia. Da, eu mint – însă minte toată lumea! Da, fac lucruri netrebnice, însă asa fac și ceilalți; uit de Dumnezeu dar mai e timp să-ți amintești de El? Trec pe alături de fiecare om care are nevoie de mine – însă cum aș putea să ma opresc la fiecare!? Si tot așa mai departe…

Dacă am putea vedea, măcar o singura dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorba spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viata altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mișcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenți cu noi înșine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenți fată de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.

Clasm_Chludov_detail_9th_centuryDe aceea venim de fiecare dată și ne căim de unele și aceleași fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monștri, că nu mai semănam cu chipul lui Dumnezeu, întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanam, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, și nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.

Uneori omul spune:

„Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă as fi făcut un oarecare păcat mare, as fi rămas zguduit, poate; însă toată mulțimea păcatelor mele mărunte se așează peste mine ca praful, neimpovărându-mă”.

Te obișnuiești cu ele, după cum te obișnuiești să locuiești în dezordinea propriei locuințe… Si nu realizam că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depășit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în așa măsură, încât te trezești, chiar și neștiind ce e privegherea.

Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viata lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. Au venit la el doua femei. Prima se frângea sub conștiința unui păcat cumplit, săvârșit de ea; a doua se vaită:

„Sunt păcătoasă ca și toți; știți, părinte, e imposibil sa trăiești și să nu păcătuiești”.

Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăința lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit sa găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica și să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în șort cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă și să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în șir câmpul, nefiind în stare să-și amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător față de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poți dezbăra. Trebuie sa cugetam la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ținem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obișnuindu-ne să fim nepăsători față de cele mărunte, ne obișnuim să fim nepăsători în genere și începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem și să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

7c4a2d87f368c306eb4dc05d290a064aAm început prima discuție de la gândul morții. Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca și pe cea din fata morții: fiecăruia moartea ii suflă în spate. Nimeni nu știe dacă va reuși să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar și peste zece ani acesta poate să nu-și amintească și să nu se trezească… Dacă am sta în fața fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieții: sau pășesc acum în Viata cea Veșnică, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice as spune, — că, de, cică aș regreta că nu sunt desăvârșit, — cu toții am privi altfel la lucrurile mari și mărunte din viața noastră.

De altfel, ce înseamnă lucru mare și lucru mărunt? Uneori măruntul ne ține mai strâns decât orice în captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Asa e și cu noi: uneori suntem dispuși să renunțăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunța la ceva anume. Si diavolul ne ține în frâul său. S-ar părea că suntem cu tot trupul și sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privință, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea treaza, chibzuită și serioasă asupra stării noastre.

Dacă am examina păcătoșenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferența dintre ceea ce am fi putut fi și ceea ce suntem, nepăsarea noastră față de oameni dacă am conștientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază și, îngrozindu-ne cu adevărat de 664fd7fc7cca3a5a50ce82e97ab2b17fele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului:

Spune: dacă vei fi iertat, dacă iți voi spune acum că te iubesc cu toată viața Mea și toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea și cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie și recunoștință?”

Cu bucurie pentru că, chiar dacă eu nu mă pot ierta și vindeca pe mine însumi, pot fi iertat și vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunoștință, deoarece, dacă lucrurile stau anume asa, atunci cu adevărat viata creștină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare mișcare a inimii, cu toată voința și hotărârea, cu toate faptele mele să exprim Domnului mulțumire pentru faptul ca sunt mântuit, pentru că sunt atât de iubit de El. . . Si dacă sunt într-atât de iubit, viața mea trebuie sa devină un semn viu, nesfârșit al recunoștinței fata de Dumnezeu, pentru ca El este, pentru ca El poate sa ne iubească atât de mult.

Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conștiință.

Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăința; poți să-ți reproșezi toată viata faptele urâte și cuvântul urâcios, gândurile şi simţurile întunecate şi să nu te mai îndrepţi.

Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor; la ele trebuie să se adauge încă ceva: ceea ce alcătuieşte inima pocăinţei, şi anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încrederea că Dumnezeu are suficientă dragoste ca să ne ierte şi putere ca să ne schimbe“.

(din: Mitropolit Antonie de Suroj, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005)

abloom

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica Sfintei Maria Egipteanca, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Pocainta

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “BUCURIA POCAINTEI – Mitropolitul Antonie Bloom: “HRISTOS CAUTA LA PROFUNZIMILE OMULUI si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei. Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare”. PRIMEJDIA NEPASARII FATA DE “PACATELE MICI”: “Obisnuindu-ne sa fim nepasatori fata de cele marunte, incepem sa pacatuim tot mai mult, adica SA DISTRUGEM SI SA NECINSTIM CHIPUL LUI DUMNEZEU DIN NOI”

  1. Pingback: ALERGAND DUPA AMBALAJE STRALUCITOARE sau ALEGAND FRUMUSETEA MODESTIEI? “Tu haina fa‑ti din simplitate si din mila, fara teama, chiar daca nu‑s la moda si nu‑s bagate‑n seama…” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “ACESTA ESTE DUMNEZEUL NOSTRU: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret” – PREDICA PUTERNICA (si audio) IMPOTRIVA DEZNADEJDII, A DELASARII si A JUSTIFICARII PACATELOR | Cuv
  3. Pingback: “S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea constiintei, pe
  4. Pingback: PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI
  5. Pingback: Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: INTOARCEREA MARIEI EGIPTEANCA si a FEMEII PACATOASE din Evanghelie, IN ADANCUL INIMII carora “Dumnezeu a vazut altceva”… | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate