Cum o fi fost lunea fiului risipitor? Dar anii care au urmat? – PS DAMASCHIN DORNEANUL: “Dumnezeu-Tatăl ne iartă, ne repune în drepturi și se uită la noi să vadă: A lucrat ceva iertarea pe care El ne-a dăruit-o? SĂ NU UITĂM NICIODATĂ UNDE AM FOST! Pocăința trebuie să fie PERMANENTĂ” (video, text)

Predica Preasfințitului Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, la Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor).

Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, Catedrala Arhiepiscopală din Suceava – 28 februarie 2021:

Cum o fi fost lunea fiului risipitor?

„Mulțumim lui Dumnezeu pentru că și anul acesta, mai aproape cu o Duminică fiind de începutul Postul Mare, am putut asculta pagina aceasta atât de frumoasă din Sfânta Evanghelie cu pilda fiului risipitor. Pilda fiilor risipitori. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Pilda tatălui celui iubitor și iertător. Și în câte și în câte feluri am putea numi această pildă. O cunoașteți. Cu toate acestea, parcă niciodată nu vom putea să pătrundem, să primim, să adâncim toate înțelesurile acestei pagini din Sfânta Evanghelie după Luca.

Ne place sau nu ne place, ne bucurăm să ne recunoaștem în acest fiu risipitor, deși câteodată suntem și fiii care au rămas acasă, ne asemănăm fiului care a rămas acasă atunci când ni se pare că săvârșim toată dreptatea, că suntem buni, că suntem drepți, că suntem cinstiți, că suntem corecți, că noi am făcut ceea ce e bine înaintea Domnului și nu este drept cum se poartă Domnul, Stăpânul, Tata cu noi. Dar de cele mai multe ori ne recunoaștem în fiul cel risipitor. Am plecat de-acasă, n-am ascultat de Tatăl cel ceresc, în țară depărtată, adică în țara păcatului sălășluind. Ne-am cheltuit darurile pe care de la Dumnezeu Tatăl le-am primit. Le-am cheltuit acolo. Și după dulceața păcatului vine starea de pustietate lăuntrică, sufletească pe care o resimțim. Căci păcatul nu aduce împlinire, păcatul aduce foarte multă împuținare lăuntrică, foarte multă sete lăuntrică, pustietate lăuntrică, foame lăuntrică. Și prin păcat am simțit și noi nu de puține ori, că ne-am asemănat cui? Animalelor. Porcilor.

Ce este omul, că-ți amintești de el?, zicea odată psalmistul. Cu puțin față de îngeri l-ai micșorat pe el. Dar noi „asemănatu-ne-am dobitoacelor celor fără de minte și lor ne-am făcut așișderea”. Și neputând noi să stăm, pentru că este imposibil de stat mult timp în starea de decădere, în starea de iad, în starea de depărtare, e prea departe starea în care eram față de Dumnezeu care ne chema și ne aștepta, ne-am întors. Ne-am întors cu pocăință și înaintea lui Dumnezeu prin părintele cel duhovnicesc, am zis și noi: „Am greșit, Tată, Cerului și înaintea Ta, am greșit Ție, Doamne. Nu mai suntem vrednici să ne numim fii ai Tăi. Primește-ne și pe noi ca pe argații Tăi!”. Și Dumnezeu Tatăl aceasta a făcut. „Iertate-ți sunt păcatele tale!” ne-a zis când părintele ne-a pus mâinile pe creștet, ne-a citit rugăciunea și-apoi ce-a făcut? Ne-a readus în demnitatea din care noi căzusem. În chip duhovnicesc ne-a pus în picioare sandale, ne-a dat haina cea bună, haina cea luminoasă pe care noi, la Botez primind-o, n-am mai păstrat-o așa, ci am amestecat-o cu noroiul porcilor. Și ne-a dat din nou haina cea luminoasă, a întins masă, adică Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, și nu ne-a mai dat vițel îngrășat, ci ne-a dat trupul Său și Sângele Său spre viață veșnică. Pentru că noi morți eram, dar El ne-a dat Sfântul său Trup și Scumpul Său Sânge, Dumnezeiasca Cuminecătură, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, spre viață.

Dar, iubiți credincioși, ce se întâmplă DUPĂ? Întoarcerea și masa aceasta a fost într-o zi de bucurie. Ziua de Duminică, nu? În ce zi suntem noi astăzi? Duminică. Duminica întoarcerii fiului risipitor. Când se întoarce fiul risipitor este o zi de Duminică, este o zi de sărbătoare, este o zi de nuntă, este o zi de ospăț, este o zi de cină. Nimeni nu-și mai aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat. Toată lumea se veselea, toată lumea se bucura. Da. Cu excepția fratelui celui mai mare care nu avea puterea să treacă peste acest lucru nedrept, cum i se părea lui că se întâmplă: Ăsta ți-a mâncat averea cu desfrânatele, iar acum tu oprești toate lucrările de-aicea! Noi aveam planuri, aveam proiecte, aveam treabă de făcut. Și tu dai acuma mese mari, mese întinse, tai vițelul cel îngrășat care poate pentru mine-l pregăteai! Pentru nunta mea! De ce pentru nunta lui?! De ce pentru ospăț cu el, cu acest desfrânat?!

Sunete, muzică, bătăi din palme, dansuri de bucurie că s-a întors fiul. Duminică. Și așa cum se întreba cineva, mă întreb și eu: cum o fi în lunea fiului risipitor? Ce s-a întâmplat după acest ospăț? Cum s-a raportat fiul cel risipitor, acuma fiu iertat, fiu reprimit, repus în drepturi? Cum a fost de luni încolo? În lunea fiului risipitor, în marțea fiului risipitor, în săptămâna care a urmat și în anii care au urmat? Cu alte cuvinte, care este starea nostră după ce am fost primiți, iertați și reabilitați de Dumnezeu-Tatăl? Cum ar trebui să ne comportăm noi în Biserică după ce am fost departe de Biserică? Dumnezeu-Tatăl ne iartă, ne repune în drepturi și se uită la noi să se vadă și să vadă: cum, în ce mod am primit iertarea? A lucrat ceva iertarea pe care El ne-a dăruit-o? Comportamentul fiului risipitor, al MEU de fiu risipitor va fi același cu cel de dinainte de plecare? Oare fiul risipitor acum întors o fi avut aceleași pretenții ca înainte? Cum o fi fost lunea fiului risipitor?

Cum ar trebui noi – revin, că noi suntem cei asupra cărora ar trebui să ne gândim acum – cum ar trebui să ne comportăm noi ca să păstrăm această stare de iertare și de reprimire și să nu fie în zadar așteptarea Tatălui, întoarcerea mea, pocăința mea și bucuria celor dimprejurul Tatălui?

Un prim lucru. Pocăința nu a fost doar în ziua de Duminică. Pocăința fiului risipitor n-a fost doar în momentul acela. Pocăința permanentă ne menține în starea de iertare, în starea de reabilitare. David împăratul a făcut desfrânare și crimă. Și a fost iertat de Dumnezeu prin gura proorocului Natan. Și cu toate acestea, a lăsat însemnat în Psalmul 50, printre altele, și cuvintele acestea: „Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.” Păcatul meu înaintea lui Dumnezeu nu mai există. Este șters, este ras, este pus în recycle bin. Nu mai este înaintea lui Dumnezeu păcatul meu. Dumnezeu când iartă, șterge. Dumnezeu uită. Pentru Dumnezeu sunt făptură nouă. Dar pentru mine, păcatul meu înaintea mea trebuie să fie pururea. Nu ca să mă îndulcesc de el, nu ca să-mi aduc aminte cât de bine a fost întru început, când aveam ce mânca cu prietenii. Ci pentru că dacă uit, risc de cele mai multe ori să-l fac din nou.

„Tată, greșit-am la Cer și înaintea ta!” este strigătul meu de fiecare zi, nu doar în Duminica întoarcerii. Nu doar în Duminica reabilitării și a iertării.

De aceea zicem an de an, în Postul cel Mare, și seară de seară când ne rugăm acasă cu Canonul de pocăință, de pildă: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” E vreodată suficient cât zicem? Niciodată! E suficient pentru noi – nu pentru Dumnezeu, că Dumnezeu n-are unități de măsură a pocăinței, n-are El nevoie – dar pentru mine este suficient vreodată să spun gata, de-acum pot să mă opresc și să nu mai spun „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”? Până pe patul morții și până în fața Lui ca Judecător când va fi, eu tot asta voi spune: „Am greșit, Părinte, la Cer și înaintea Ta!”.

Ca atare, pocăința aceasta trebuie să fie una de lungă durată, iubiți credincioși și nu o părere de rău sentimentală, un resentiment care să mă inhibe și să mă facă să stau la masa Părintelui fără să mă bucur. Fiul risipitor întors și iertat s-a bucurat în ziua când a fost iertat. I-a plăcut să stea la masă. S-a înfruptat din vițelul cel îngrășat. Pocăința adevărată este o pocăință care mă luminează, mă împlinește și mă face și pe mine să mă simt iertat și bucuros. Dacă nu știm să trăim și o bucurie a pocăinței, înseamnă că ceva-ceva n-a mers bine în întoarcerea mea, pocăința mea n-a fost desăvârșită.  Întoarcerea mea n-a fost cu toată inima. Pentru că atunci când mă întorc cu toată ființa mea, las în urmă tot ce am greșit și rămâne locul gol și Dumnezeu îl umple. Și cu ce umple Dumnezeu nu poate decât bucurie să aducă.

Ca să pot să-mi păstrez starea de iertare apoi, trebuie ca și în lunea întoarcerii fiului risipitor și toată viața de după să însoțesc pocăința cu smerenie permanentă. N-am nici un drept. M-ai primit, Doamne, înapoi în casa Ta, în Biserica Ta, dar eu n-am nici un merit pentru asta. Eu nu am drepturi. Ce drepturi să am eu?! N-am dreptul nici măcar să-l judec pe fratele meu, pe credinciosul care e în biserică și poate se uită la mine nu cum ar trebui, dar eu nu am drept să-l judec pe acesta. Fiul cel risipitor n-are dreptul să ceară socoteală fiului celui mai mare: Dar tu de ce nu te bucuri că m-am întors? Ci trebuie să zică: Într-un fel, omenește, tu ai dreptate. Eu am cheltuit partea mea de avere. Nu mai am, sunt dezmoștenit. Tu ți-ai păstrat averea, tu ți-ai păstrat harul, tu ai rămas în Biserică, tu te-ai spovedit. Eu am fost hălăduind cine știe pe unde. Dacă m-am întors acum și Dumnezeu m-a primit, îi sunt recunoscător, dar tu ești mai bun ca mine. Ție ți se cuvine să stai în față. Eu, ca vameșul, pe undeva, prin colț… Pentru că eu m-am înfruptat din roșcove. Ce să am în mine decât roșcove? Tu te-ai îndestulat de hrana cea duhovnicească aici, în Biserică.

Și semnul pocăinței și întoarcerii celei adevărate a fiului risipitor și a noastră ca fii risipitori este că nu doar pe cel care rămâne în Biserică noi nu-l judecăm, ci pe cei care asemenea nouă, după ce ne-am întors acasă, observăm, vedem că și ei pleacă din casă, cum și noi am plecat. Dacă știm cum a fost, dacă știm cum vor ajunge și ei, că și noi am fost acolo, mai avem vreun drept să-i judecăm sau cu atât mai mult trebuie să ne rugăm pentru ei ca șederea lor în țară îndepărtată să nu fie de lungă durată? Că dacă te hrănești numai cu roșcove, te îmbolnăvești repede și mori. Și ei să se întoarcă, așa cum și noi ne-am întors. Și noi, într-un fel duhovnicește gândind, noi, împreună cu Tatăl, să-i așteptăm. Nu doar Dumnezeu Tatăl să stea și să aștepte pe alți risipitori, ci și noi împreună în biserică stând, ca și cum am sta cu mâna la ochi, ne rugăm pentru cei care sunt plecați și așteptăm. Și când vin, să ne bucurăm și noi cu ei de întoarcere. Nu ca fiul cel mare care n-a știut ce înseamnă risipirea, depărtarea, pentru ca apoi să aprecieze întoarcerea și reumplerea, reagonisirea.

Și nu în ultimul rând, și acesta este ultimul gând, semnul că am fost iertați și că am simțit și am lucrat iertarea și reprimirea de către Dumnezeu Tatăl cel ceresc este o permanentă recunoștință, o permanentă mulțumire. Mulțumirea că… Doamne, nu ne-ai lăsat să stăm cu porcii. Mulțumirea că… ne-ai așteptat  și că ne-ai primit. Mulțumirea că… ne-ai iertat. Mulțumirea că… nu Ți-ai mai adus aminte de păcatele noastre. Mulțumirea că… ne faci fii. Mulțumirea că… nu ne faci slugi. Asta face ca pocăința cu smerenie, cu recunoștință să fie o pocăință cu bucurie.

Această pocăință cu bucurie mă rog lui Dumnezeu, fraților și surorilor, să o lucrăm, să o adâncim, mai ales în perioada Postului Mare care vine! Să nu uităm niciodată unde am fost. Să nu uităm că era rău cu porcii și cu roșcovele departe de Dumnezeu Tatăl. Și cu atât mai mult să-I mulțumim că ne-a adus înapoi. Unde? În casă. În Casa Lui. Aicea unde ne este bine. Aicea unde stăm nu la troaca de porci, iertați-mă, ci stăm la masă cu El. La Cina cea de Taină stăm. Și din porcari, ajungem împreună-stătători cu Apostolii și cu Dumnezeu Tatăl care zice: „Luați, mâncați! Acesta este Trupul Meu. Beți dintru acesta toți! Acesta este Sângele Meu.” Și din morți ajungem vii și să dea Dumnezeu să rămânem vii  și să fim vii și oamenii să vadă că suntem vii pentru că a zis Dumnezeu cu fiul risipitor și zice pentru fiecare dintre noi: „Acesta – adică tu – mort ai fost și ai înviat. Pierdut ai fost, dar Eu te-am aflat.” AMIN!

Legaturi: