“Ştiţi cum suntem? Ca nişte oameni care tot timpul trebuie să umble deghizaţi, care se tem de a fi faţă către faţă cu orice adevăr despre ei…” – ÎNSETAREA DUPĂ DUHUL SFÂNT vs. LOCUIREA ÎN MINCIUNĂ și ÎMBRĂCAREA ÎN FRUNZE DE SMOCHIN. Cuvânt al Părintelui Ciprian Negreanu la praznicul Rusaliilor

Cititi si:

***

“Am ajuns acest mare praznic al Rusaliilor. În Biserică, Paştile au fost primele care s-au ţinut cu mare atenţie de la început, dar și Rusaliile împreună cu ele. Ştim încă de pe vremea Sfântului Ioan Evanghelistul că mergeau să facă Rusaliile împreună cu ucenicii lui, cu Ignatie Teoforul, cinsteau această sărbătoare şi îşi aduceau aminte cu mare bucurie, Sfântul Ioan Evanghelistul îşi aducea aminte cu mare bucurie de ziua cea binecuvântată când a coborât Duhul Sfânt, ca un vuiet de vânt care vine repede și pe care l-a auzit tot orașul, Care a intrat în casa lor și s-a arătat deasupra fiecăruia ca o limbă de foc. Şi ei, temătorii, fricoşii, ei, care se întristaseră, care nu puteau să cuprindă cuvintele Mântuitorului, care se tulburau de El, <Unde pleacă?>, <De ce ne părăseşte?>, care nu înţelegeau toată strădania aceasta a Mântuitorului de a-i întări – De ce se tulbură inimile voastre? Nu vă temeţi! Puţin credincioşilor, de ce v-aţi îndoit? De ce v-aţi îndoit de Învierea Mea? – toate aceste tulburări continuau să rămână în inimile lor; ei erau încă mici la suflet. Şi după această Pogorâre a Duhului Sfânt, ei s-au făcut Oameni (cu „o” mare). I-a zidit Dumnezeu din nou. Făgăduinţa Duhului Sfânt, făgăduinţa Tatălui, făgăduinţa Fiului a venit peste ei. Aceasta este ziua desăvârșită, împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu-Tatăl, împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu-Fiul, Care le-a zis şi ne-a zis şi nouă prin ei: Nu vă voi lăsa orfani şi voi trimite la voi pe Duhul Sfânt Mângâietorul.

Mare este ziua aceasta şi zicem zi de întâlnire a Bisericii ca început al Împărăţiei Cerurilor. Numai uitându-ne la Evanghelia care s-a citit astăzi și care este de la cap. 7 de la Ioan, în care Mântuitorul, în ziua sărbătorii corturilor, o zi de toamnă, de septembrie, S-a urcat în Ierusalim. Era o sărbătoare care se ţinea şapte zile în rând, fiecare zi din această sărbătoare fiind importantă, dar ultima era cea mai importantă, cea mai mare, ultima zi din praznic. Și de aceea zice: În ultima zi din praznic, cea mai mare, Hristos S-a aşezat în mijlocul mulţimii şi a zis: Cel ce însetează să vină la Mine să bea. Şi erau oameni din toată lumea, aşa cum erau şi la Cincizecime, unde era altceva atunci, la cincizeci de zile după Paşti, dar și aici, ca şi la Paşti, erau oameni din toate părţile imperiului, oameni care nu mai ştiau nici măcar aramaica sau ebraica ca să se înţeleagă cu ceilalţi evrei, dar erau și evrei de neam şi veneau din toate părţile imperiului ca să ţină sărbătoarea aceasta a Templului lui Dumnezeu, unde altădată Avraam fusese să-l jertfească pe Isaac. Acolo era atunci ridicat Templul și acolo, pe muntele Moria, se închinau toţi. Şi tot aşa, la sărbătoarea corturilor, se adunau mulţi, mulţi, din toate colţurile lumii şi veneau de departe, ca să fie măcar în ultima zi şi mai cu seamă ştiind că se adună atâtea mulţimi. Şi acum, când e atâta rânduială şi e nevoie de atenţie ca să nu se îmbulzească nimeni, dar atunci, când nu era atâta rânduială şi câţi oameni oare nu erau însetaţi atunci, în miezul zilei, în septembrie, şi se aducea apă de jos, de la scăldătoarea Vitezdei, şi sacagiii urcau neîncetat, au rămas documente care vorbesc despre acestea. Şi probabil că nu mai pridideau aceștia să aducă apă pentru toată mulţimea și doar cei ce aveau bani și puteau plăti beau apă.

Şi în mijlocul unei asemenea mulţimi însetate, care aşteptau şi ei să le vină rândul la apă, Hristos S-a aşezat în mijlocul lor și a zis:

Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea. Cred că, la început, oamenii or fi crezut că e vorba de un sacagiu care s-a ridicat pe ceva şi strigă: <Am apă multă, veniţi la mine că vă dau eu!> şi probabil că s-au adunat să-L asculte sau să ia apă. Dar Hristos vorbea de o altă apă. Dumnezeu, în setea aceasta a lor, în căutarea lor, vă daţi seama că era o căutare a tuturor, unde să găsească apă, Dumnezeu, în această căutarea a lor a văzut, de fapt, o altă sete a sufletului omenesc, pe care noi, de obicei, n-o observăm sau n-o băgăm în seamă sau o trecem sub tăcere şi nu căutăm cu atâta atenţie cum căutăm pentru trup, să ne fie îndestulat tot timpul, să nu înseteze, să nu flămânzească, să fie îmbrăcat, să nu fie de râs altora. Suntem totdeauna atenţi cu trupul și nu facem rău, dar la suflet mai cu grăbire Se uită Dumnezeu, pentru că acest suflet este nemuritor. Şi acest suflet pe care El îl vedea în toţi oamenii, flămând şi însetat și gol, mai ales gol de Dumnezeu, nu-L avea pe Dumnezeu, nu-L avea pe Duhul Sfânt, stare pe care a comparat-o cu o sete şi a zis: Cel ce însetează să vină la Mine să bea. Cel ce crede în Mine nu va înseta şi se va face apa aceasta izvor de apă vie, care va curge neîncetat. Şi a continuat, iar mulţimile se întrebau şi ziceau: <Acesta este Proorocul!> Şi cuvintele pe care le-a mai zis i-au impresionat aşa de mult, Se simţea în cuvintele Lui Duhul Sfânt, lucrarea Lui, încât erau fermecaţi de ceea ce spunea El, erau captivaţi, oamenii trimişi după El să-L prindă, pentru că nu era voie să se vorbească şi să se tulbure mulţimile într-o asemenea zi de sărbătoare, nici chiar de către mai-marii sinedriului, oamenii trimişi să-L prindă, soldaţi şi farisei, s-au întors înapoi şi li s-a zis: “De ce n-aţi pus mâna pe El?”, iar ei au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa! Nici nu ştiau bine ce-a vorbit, nu atât de mult i-a impresionat ce-a vorbit, ci i-a fermecat Duhul Sfânt. Oare nu avea El Duhul Sfânt, Domnul și Dumnezeu, vorbind despre Duhul Sfânt? Îl avea cu îndestulare!

Şi despre această sete a inimilor noastre vorbea. În primele versete ale Evanghelie de astăzi vedem câteva caracteristici ale Duhului Sfânt. În primul rând să vedem că suntem însetaţi, să cunoaştem că suntem însetaţi, să cunoaştem că suntem goi, să credem că suntem goi, aşa cum s-au simţit Adam și Eva în rai după ce au călcat porunca și cuvântul lui Dumnezeu și au pierdut haina Duhului Sfânt care-i îmbrăca. Tot pe Duhul Sfânt L-au pierdut şi acolo. În clipa când au pierdut Duhul Sfânt s-au simţit goi, pustii, singuri, pierduţi, ai nimănui. Nu simțiți că parcă descriu situaţia fiecăruia în parte, chiar dacă este în mijlocul unei familii, chiar dacă i se pare că e înconjurat de sute prieteni? De fapt, nu e ţara ta desăvârșită această ţară, chiar dacă e patria ta, şi nu aici vei rămâne şi nu-ţi pui nădejdea desăvârşit că vei rămâne în locul acesta, ci vei pleca de aici şi te simţi singur şi pustiu și gol de multe ori. Şi încerci să acoperi această pustietate și goliciune cu tot felul de simulacre, cu tot felul de lucruri bune sau rele, dar care rămân tot un fel de simulacru, dacă nu e acoperit cu adevărat cu Duhul Sfânt, cu Duhul lui Dumnezeu. Aşa s-au simţit acolo și Adam şi Eva pentru că pierduseră Duhul Sfânt.

În primul rând, ca să dobândim acest Duh Sfânt trebuie să nu ne amăgim cu gândul că dacă suntem acoperiţi cu frunze de smochin – frunzele de smochin sunt toate aceste prefăcute acoperăminte ale sufletului nostru cu care credem că ne îndestulăm inima și nu mergem niciodată până la capăt cu gândul şi ne zicem: <Lasă, că dacă sunt bine şi îmi merge bine acum, e bine>, dar, de fapt, tu nu eşti odihnit, pentru că <Ce va fi după…?>, dar nu mergi mai departe cu gândul, ci zici: <Lasă, nu mă mai gândesc, de ce să mă stresez?>. Dar asta e o minciună, tu locuieşti în minciună, te prefaci că nu vezi, tot timpul şi toată viaţa noastră este o prefăcătorie până la urmă, pentru că ne prefacem că nu murim, deşi ştim că murim, ştim că vom muri. Dar, când suntem puși în faţa morţii, faţă către faţă, ne înspăimântăm, nici nu vrem să avem de-a face cu ea, deşi s-ar putea să fie astăzi, deşi s-ar putea să fie în noaptea aceasta. Cu multă osârdie ne acoperim și ne ascundem de ea, de moarte.

Şi cu Dumnezeu la fel, ştim că El e în faţa noastră, că prin El toate viază şi subzistă, şi, în acelaşi timp, ni se pare prea greu să înțelegem că Dumnezeu e chiar aici, pentru că ar trebui să acţionăm în consecinţă şi atunci zicem: <Lasă, vom mai vedea, vom mai discuta…>, nu zici că nu, ba <Da, aşa e, aşa, e… dar acum…>. Și asta nu înseamnă locuire în minciună? Nu te odihneşti, chiar dacă asta înseamnă că te prefaci, chiar dacă ai o gândire pozitivă, chiar dacă încerci să-ţi zici că totul va fi bine… Nu va fi bine. Nu va fi bine în înţelesul trupesc al lucrurilor, va fi bine în alt fel, pe care ar trebui să deschizi ochii să-l vezi.

Ştiţi cum suntem? Ca nişte oameni care tot timpul trebuie să umble deghizaţi, aşa sunt sufletele care nu merg până la capăt cu gândul, care tot timpul se tem de moarte, se tem de prezenţa lui Dumnezeu neîncetată, se tem de a fi faţă către faţă cu orice adevăr despre ei, cu chipul lor lăuntric, să se recunoască aşa cum sunt. Şi noi ne ascundem de moarte, ne ascundem de Dumnezeu, de noi înşine, de ceilalți de multe ori și toate acestea ne compară şi ne aseamănă cu un om care tot timpul trebuie să umble deghizat. La început pare aşa, ca un carnaval, o zi-două merge. Dar, după ce tot timpul trebuie să fii aşa, tot timpul trebuie să te prefaci, tot timpul trebuie să porţi măşti, devine atât de obositor, eşti atât de însetat să zici: <Nu mai vreau să mă prefac!>, la fel ca un student căruia i se tot amână examenul şi zice: <Acum hai, chiar dacă iau 4, măcar ascultă-mă! Că nu mai vreau să mă tot pregătesc în fiecare zi, să mă prefac, să încerc…>, aşa cum un fost deţinut politic povestea că n-a vrut să se lase prins de Securitate, a aflat că-l caută pe acasă şi a fugit şi aşa a făcut ani de zile, mergea cu trenul, nu se oprea în nicio staţie, cobora într-o staţie şi urca în alt tren şi aşa a călătorit ani şi ani, umblând tot timpul cu acte false, prefăcându-se că şi-a uitat actele acasă, că nu este el, stătea cu inima tulburată: acum vor veni, acum se va deschide uşa, acum mă vor întreba, acum vor zice: <Tu eşti!>, încât în ultimele luni se ruga la Dumnezeu: <Doamne, dă să mă descopere, că nu mai pot! Nu mai pot!> Ei, această însetare, oamenii n-o recunosc. Încă ne amăgim, încă zicem: <Lasă, nu e chiar aşa…>

Cu cât această sete de adevăr, de a vedea lucrurile clar, în faţă, şi de a răspunde la ele prin Dumnezeu şi prin ceea ce vrea Dumnezeu și prin darurile Lui, e ignorată, cu atât devine mai mare; cu cât vedem mai repede această sete, cu atât mai bine. Căci primul lucru ca să dobândim Duhul Sfânt este, cum zice Mântuitorul: Cel ce însetează, să vină la Mine să bea. Nu numai cei ce însetează, ci cei ce văd că au setea aceasta, cei ce şi-o recunosc. Ceilalți nu-L vor primi. Dacă te crezi îndestulat, dacă crezi că n-ai nevoie, dacă crezi că ţi-e destul cât ai, nu; aceştia zic: <Doamne, eu vin la Tine aşa, din când în când, să mă mai rog, să am puţină linişte, să mă protejezi.> Aceştia vor primi puţinul acela ce-l cer. Dar Duhul Sfânt, Cel Care pe toate le plineşte, Cel Care îţi desăvârşeşte inima, Cel Care îţi transformă inima în mireasă pentru Mirele veşnic, Care este Hristos, şi cu Care există o bucurie a nunţii pentru care nu este seamăn pe pământ, nu este asemănare în această pregătire, aşa cum oamenii se bucură de pregătirea nunţii și tremură de pregătirea zile în care va fi nunta, aşa se cutremură sufletul pregătit de Duhul Sfânt pentru ziua cea mare, pentru Mirele Ceresc. Iar despre nuntă, ce să vă mai zic… Pe toate acestea nu le va trăi cel ce nu însetează, acela nu are nevoie, acela socoteşte că haina lui din frunze de smochin prefăcute, care nu sunt haine și care nu-l acoperă cu adevărat, sunt bine; sunt bine și acestea… Şi atunci cu cele ale lumii, cu cele ale mândriei lui, cu cele ale nespunerii lui, pentru că nu spune adevărul, va rămâne cu acelea. Dar într-un fel sau în altul putem socoti iadul că Dumnezeu te lasă cu cele pe care le-ai iubit și cu cele pe care le-ai dorit. Ţi-ai dorit măştile şi minciuna, cu acestea vei rămâne. La prima vedere, câţiva ani poţi răbda, dar o veşnicie în felul acesta nu poţi răbda în iad, e înspăimântător să stai ascuns de tine o veşnicie, să te prefaci o veşnicie, să stai ascuns de Dumnezeu o veşnicie, să te prefaci că nu vezi adevărul o veşnicie. Aceste persoane stau într-un iad, să ştiţi că şi în felul acesta poate fi descris iadul.

Părintele Paisie Aghioritul chiar spunea: Cei care trăiesc în patimi și nu vor să audă niciodată de Biserică, de mântuire, de Dumnezeu, de rugăciune, de nimic din toate acestea, și pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu şi îi îngăduie şi îi lasă cu cei asemenea lor. Şi iadul este, într-un fel sau altul, o companie de felul acesta. Ţi-ai dorit asemenea oameni, ţi-ai dorit o asemenea companie, pentru că n-ai mai suportat oamenii, nu ţi-a mai plăcut de ei, vei rămâne aşa cum ţi-ai dorit tu. Dar în veşnicie, toate aceste dorințe care par pe moment bune, se transformă într-un iad, devin înspăimântătoare. Dacă nu rezolvi aceste lucruri cu Dumnezeu, cu tine însuţi, cu ceilalţi, atunci, în veşnicie, devin îngrozitoare, sunt iad. Şi avea dreptate părintele Paisie.

Şi, după aceea, nu numai să însetăm este nevoie. Nu numai să plângi că <Sunt gol, nu am nimic, nu pot nimic, nu ştiu nimic, nu mă acoperă nimic, nu-mi dă odihnă nimic…> şi pe mulţi îi auzim că n-au bucurie, chiar dacă au de toate şi tot n-au linişte şi îi simţim că însetează şi tot nu e de ajuns. Să vină la Hristos, în primul rând. Şi după ce vin la Hristos şi-L caută pe Hristos, să creadă în El! Să creadă nu oricum, ci că El este Dumnezeu! Că zice Mântuitorul: Cel ce crede în Mine, izvor de apă vie va izvorî din pântecele său. Auziţi: cel ce crede în El, cel ce crede în Hristos! Nu numai să-L aibă aşa, ca pe un Tămăduitor, ca pe Cineva Care-i poate ajuta. Nu-i destul! Să ai şi credinţă! Dăruirea Duhului Sfânt e dată de credinţa adevărată că Hristos este Dumnezeu, nu oricine, nu orice tămăduitor și mag deosebit și om deosebit, ci este Dumnezeu adevărat. Și ce trebuie să creadă? Că de la Tatăl vin şi Tatăl M-a trimis şi cele ce Mi le-a dat Tatăl să le fac, le fac şi nimic din ceea ce are Tatăl nu este sa nu am şi Eu, toate cele ale Tatălui le are și El, Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat. Pe acestea să le credem. Şi după această credinţă ni se va dărui Duhul Sfânt.

Apoi, tot din cuvintele Mântuitorului, ce mai ştim despre Duhul Sfânt?

[…]

• Cititi mai departe si vedeti si alte omilii, la: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video

Va mai recomandam:

***