Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

27-05-2011 Sublinieri

“Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. (…). Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima”.

***

VIATA LAUNTRICA

Vrednicia cea bună trebuie menţinută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important

Anul trecut, din această duminică începusem să vă explic în ce constă calea ce duce la mântuire şi, după câteva discuţii, dacă vă mai amintiţi, am ajuns împreună la următoarea concluzie: află şi păstrează în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub îndrumarea păstorilor legiuiţi, şi negreşit vei ajunge în împărăţia cerurilor şi te vei mântui. Înadins v-am repetat atunci de câteva ori această regulă, după cum o repet şi acum, ca să v-o întipăriţi în minte mai uşor. Dar nu-mi propusesem să vă spun ceva nou, ci voiam doar să vă bucur, facându-vă să înţelegeţi că toate cele prin care căutăm să-I fim pe plac Domnului şi să ne izbăvim sufletul reprezintă, într-adevar, calea cea dată nouă de Dumnezeu, singura cale de mântu­ire, şi, bucurându-vă astfel, se aprinde în voi râvna cea vie, ca să mergeţi tocmai pe această cale, iar nu pe o alta – fără şovăiri, fără rămâneri în urmă si fără rătăciri.

Ce ne mai ramane de facut? Ne ramane sa mergem. Sa mergem deci pentru ca nu cumva sa ne ajunga şi pe noi ocara Mantuitorului, cea fata de iudei, cand acestia nu voiau sa asculte de indrumarile lui Ioan Botezatorul. Acela era faclia ce arde şi lumineaza — spunea Mantuitorul – si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui (In 5, 35). Caci Ioan Botezatorul le arata calea vietii in Domnul Hristos, iar ei nu i-au urmat in­drumarea. Ceea ce s-a intamplat atunci se poate intampla şi azi, şi in orice vreme. Putem sta in fata drumului mantuirii, indoindu-ne daca, intr-adevar, acesta este singurul drum şi daca nu cumva exista vreun altul mai comod sau mai lesnicios. Putem, de asemenea, sa credem in adevarul şi in necesitatea acestui drum şi totuşi, in acelaşi timp, sa dormim nepasatori in fata lui sau sa amanam hotararea de la o zi la alta. Putem sa stam şi sa ne minunam de fiecare calator de pe drum, fara sa ne urnim totuşi din loc sau sa facem cativa paşi si sa ne retragem, şi iar sa facem cativa paşi şi iar sa ne retragem. Ce pacat ar fi ca, in ziua hotaratoare a sortii obstesti, cu toate ca ştiusem foarte bine cum putem primi veşnica izbavire, sa ne trezim lipsiti de ea!

Nu cred ca cineva dintre noi vrea sa apartina vreuneia dintre aceste categorii. Sa va fereasca Dumnezeu… Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. La aceste situatii va rog sa luati aminte.

Şi aici pot exista mai multe cazuri. Vi-l voi infatişa pe cel principal. Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima. Ea se aseamana cu inaltarea in vazduh a unui aerostat. Balo­nul este umplut cu un aer foarte uşor, şi se ridica singur spre cer. La fel se intampla in lucrarea mantuirii. De va primi cineva in inima stihiile dumnezeieşti, se va inalta spiritual la cer, in desavarşirile duhovniceşti. Şi cu cat le primeşte mai mult, cu atat se inalta mai sus, mergand pe calea cea dreapta, spre Imparatia cereasca. Aşadar, totul sta in inima; iar altul, neavand nimic in inima şi facand numai lucruri de suprafata, pe care le considera indispensabile pe drumul spre Imparatie — pe care i se pare ca merge —, de fapt, nu merge deloc.

Aşadar, ravnind la mantuire, trebuie sa ne indreptam toata atentia spre starea inimii sau spre intiparirea in ea a starilor si a simtamintelor autentic creştine, calauzindu-ne cu sarg cu aju­torul intregii randuieli vazute, care intra obligatoriu in alcatuirea caii mantuitoare. Nu trebuie sa ne multumim, de pilda, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinta şi chiar a intregului catehism, ci trebuie sa primim in inima şi sa iubim din tot sufletul fiecare adevar spus acolo; nu trebuie sa ne multumim cu simpla participare, de suprafata, la rugaciunile Bisericii, ci trebuie sa ne inaltam la Dumnezeu şi cu mintea in inima; nu trebuie sa ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci tre­buie sa cultivam sentimentele şi starile nobile, şi aşa mai departe. Caci ceea ce nu exista in inima, aceea nu exista deloc.

Daca nu exista credinta in inima, atunci nu exista credinta deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Daca nu exista suspinuri in inima, atunci nu exista deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii in piept. Daca frica de Dumne­zeu nu este in inima, atunci nu este deloc, chiar de ar parea ci­neva plin de blagocestie. De nu exista curatenie şi lepadare de sine in inima, nici acestea nu exista deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunatatile lumii. Daca omul nu este cu inima in biserica, atunci nu este deloc in biserica, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie facut, aşadar, cu inima. Cu inima sa iubim, cu inima sa ne smerim, cu inima sa ne apropiem de Dumnezeu, cu inima sa iertam, cu inima sa ne frangem, cu inima sa ne rugam, cu inima sa binecuvantam si asa mai departe.

Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul nu se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii. De aceea, Dumnezeu ne cere, prin cuvintele înţeleptului: Dă-mi, fiule, Mie inima ta (Pild. 23, 26). Iar prorocul David ne pune pe buze următoarea rugăciune: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11).

Care trebuie să fie starea inimii proprie unui creştin care merge nerătăcit pe calea mântuirii? Acest lucru vi-l voi explica din când în când, câte puţin, măcar în punctele esenţiale.

Amin.

13 noiembrie

în a 25-a săptămână după Cincizecime

*

Cum este cineva în inima sa, aşa îl are Dumnezeu si aşa Se poartă cu el

In discuţia precedentă am ajuns la concluzia că lucrul cel mal important al vieţii noastre este starea inimii şi că, aşa cum este cineva în inima sa, aşa îl are şi Dumnezeu, indiferent de orice deosebiri şi întâietăţi vizibile. Vreau şi astăzi să vă opresc atenţia asupra aceluiaşi gând, ca să vă învăţ să vă preţuiţi cum se cuvine mişcările lăuntrice şi să vă pregătesc să vă vegheaţi inima cu mai multă atenţie, să vegheaţi la tot ce intră şi ce iese din ea.

Pentru aceasta nu voi trece la consideraţii prea largi. Vă voi prezenta doar câteva cazuri şi câteva exemple din cuvântul Lui Dumnezeu şi din vieţile sfinţilor, pentru întărirea acestui adevăr.

De pildă, în Evanghelia de astăzi este prezentat un bo­gat, îndestulat ca de obicei, care îşi pusese în gând să-şi refacă jiniţele, pentru a cuprinde tot belşugul recoltei. Nu-i nimic rău în aceasta. Nici Dumnezeu nu-l mustră pentru aceasta. Dar, în timp ce se gândise aşa, iată ce gând îi ieşi din inimă: „De acum n-am decât să mănânc, să beau şi să mă veselesc; n-am de ce să-mi mai fac griji şi pentru ce să mă tem“. Nu pa­re vorbă mare. Dar ce înseamnă, de fapt? Înseamnă că se în­torsese cu inima de la Dumnezeu şi că se alipise în întregime de bogăţie, punându-şi nădejdea numai în ea şi aşteptând ca aceasta să-i fie paznic de nădejde şi să-l apere întotdeauna — fâcând-o, astfel, dumnezeul său. Nimeni din afară nu văzu în el acest gând. Dar îl văzu Dumnezeu din Cerul Său cel sfânt şi, in aceeaşi clipă, îi dădu răspunsul cuvenit: In această noapte vor cere de la tine sufletul tău (Lc. 12, 20). Şi se culcă bogatul, fără să prevadă vreo primejdie, iar dimineaţa a fost găsit mort. Iată judecata lui Dumnezeu, nu după cele din afară, ci după inimă! Fraţilor! Câte cazuri de moarte năprasnică nu se cunosc!? Dar cine ştie de nu sunt acestea răspunsul dreptăţii divine faţă de o stare a inimii neplăcută lui Dumnezeu, care-l face pe om nevrednic de a trăi într-o lume condusă de Dumnezeu — sta­re pe care poate că cei ce muriseră credeau că Dumnezeu nu o cunoaşte, cum n-o cunoştea nimeni dintre oameni!

Va mai prezint un caz de judecată a lui Dumnezeu.

Ştiţi că poporul israelit fusese alesul lui Dumnezeu. Câtă milostivire nu i-a arătat şi de câte ori nu l-a izbăvit Dumnezeu in chip minunat!… Israel, din partea sa, Ii slujea lui Dumnezeu după Legea dată de însuşi Domnul şi se lăuda faţă de toa­te popoarele cu numele Domnului Savaot, Căruia îi slujea. Să intrăm acum, cu mintea, în tempul lor şi să vedem ce se în­tâmpla acolo… Se aduc jertfe de berbeci şi de viţei, se tămâiază se cântă psalmi; aceasta, de lună nouă, în fiecare sâmbătă si de sărbători. Totul după Legea lui Dumnezeu. Privind la acestea, am spune: „Ce popor evlavios! Cu cata placere priveste Dumnezeu la aceste fapte de credinta şi de devotament!”. Dar iata ca apare Prorocul Isaia; ascultati cum vorbeşte despre ei, in numele lui Dumnezeu:

Sodomitilor şi gomoritilor!… Neam viclean… limba pacatoasa!…Ce-Mi sunt Mie jertfele voastre, tamaierile voastre — sunt uraciune pentru Mine… Su­fletul Meu uraşte  sarbatorile voastre… Si nu mai veniti aici sa va aratati in fata ochilor Mei…”

Auzind acestea, va intrebati cu mirare: „De ce, Doamne, aceasta manie?” Iata raspunsul: pentru ca inima le era plina de prefacatorie, viclenie, hotie, cruzime fata de vaduve şi orfani, nedreptate, senzualitate si desfranare. Iata ce era in inimile lor!… Dar, vazuti din afara, pareau, cu totii, vrednici.

Şi mai izbitor este prezentat acelaşi lucru de Prorocul Iezechiel.

„Şedeam  in casa mea – povesteşte – şi m-a luat Duhul şi m-a dus, in vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea portii in templu. Aici am vazut o spartura in perete. Atunci aparu un barbat,  care imi spuse: «Sapa!» şi am sapat. Acela imi spuse iar: «Intra şi vezi nelegiuirile pe care le fac cei de aici!» Am intrat şi am vazut: pe pereti erau zugravite tot felul de chipuri de taratoare şi de vite şi deşertaciuni dezgustatoare, iar barbatii israeliteni le tamaiau, fiecare tinand o cadelnita in mana[1] (Iez. 8).

Ce sa fie? A fost aievea? Nu. Vedenia arata ce gandea fiecare in culcuşul sau de taina, spunand: „Nu ne vede Dumnezeu”. Animalele intruchipau patimile care le umpleau inimile, iar tamaierea, supunerea fata de patimi. Aşa era inima israelitenilor!… Dar cine-o vedea?… Nimeni, din afara… O vedea Dumnezeu care, prin prorocul, Şi-a rostit judecata asupra lor, dupa inima lor. Pentru ca – spune – s-au dedat la necuratenii, zicand: „Nu ne vede Dumnezeu”. Dar iata ca Eu sunt… şi ochiul Meu nu-i va cruta si Eu nu Ma voi indura” (Iez. 9, 9-10). Şi aşa a fost. Dar judecati dupa purtarile din afara, puteau parea oameni cinstiti.

Amintiti-va de viata lui Andrei cel nebun intru Hristos, cum i se aratase starea launtrica a unui om. Toti il cinsteau pentru harnicie, politete şi infranare. Doar Sfantul Andrei, apropiindu-se de el, vazu şarpele iubirii de arginti care i se incolacise in jurul gatului. Una era pe din afara, iar alta, pe dinauntru.

Alta data, venea cineva — un barbat sau o femeie, nu mai tin minte. Infatişarea nu arata nimic rau, dar ochii duhovniceşti ai Sfantului Andrei se deschisera şi el vazu un inger care se tinea de nas. Intrebandu-l ce inseamna aceasta, ingerul ii raspunse: E de la mirosul nesuferit al patimii desfraului, de care este stapanita aceasta persoana”. Iar din afara nu se vedea nimic de felul acesta.

In viata lui Eftimie cel Mare se povesteşte ca era in tara lui un batran imbunatatit, cinstit de toata lumea şi de ale carui sfaturi si povete multi se folosisera. Toti il  considerau sfant si om al lui Dumnezeu. Dar cand ajunse pe patul mortii, veni la el alt staret şi vazu cum dracii ii inconjurasera triumfatori patul, aşteptand sa-şi dea sufletul… Vedeti, ce credea lumea şi cum era de fapt!

Se mai povestea ca in pustia Egiptului era un ava care, atunci cand cineva ii trimitea un cadou, vedea imediat cu duhul ce avea pe suflet trimitatorul şi le spunea mereu ucenicilor:

Aici sunt sange sau lacrimi, aceasta miroase a iubire de arginti, astalalta, a necuratenie trupeasca sau a mandrie şi slava deşarta”.

Au mai existat şi multe alte cazuri care sa arate ca toata puterea sta in starea inimii si ca asa cum este omul cu inima, asa il vad Dumnezeu, ingerii şi toti sfintii. Dar sunt de ajuns aceste  exemple, ca sa va convingeti singuri ca aşa este. Sa trecem acum la noi inşine!

Daca i s-ar deschide cuiva ochii mintii si s-ar uita cu atentie la noi, cei adunati astazi aici, ce ar descoperi? Da-ne, Doamne, sa fim cu totii, dupa puterile noastre, fara cusur şi in fata Ta, aşa cum ne cinstim unii pe altii şi cum vrem sa fim respectati in relatiile noastre cu lumea. Dar, fratilor, ce rost au aici vorbele de linguşire? Nu va amagiti cu increderea in voi inşiva, intrati mai bine inlauntrul vostru şi cercetati-va gandurile şi aspiratiile cele mai fine ale inimii — fiecare, in inima sa — şi dupa aceasta judecati-va şi stabiliti, fara nici o partinire, cine sunteti, ştiind ca in acest fel, iar nu altminteri, sunteti descoperiti in fata lui Dumnezeu şi a intregii lumi duhovniceşti. Apoi, pe cele rele indreptati-le, iar pe cele bune inmultiti-le.

Unul dintre Sfintii Parinti inchipuia inima omului ca pe un vas plin de şerpi şi de fel de fel de taratoare care, de fiecare data cand pune omul ceva la cale, ies afara din el şi, daca lucrul este rau, se hranesc cu el, iar de este bun, incearca sa-l pangareasca cu veninul lor. Da­ca omul este atent la el insuşi, atunci, neingaduindu-şi fapte rele şi nedand, astfel, hrana şerpilor, ii slabeşte şi, zadarnicindu-le incercarile de a-i pangari faptele bune, ii loveşte in cap. Continuand neobosit aceasta truda, in acelaşi fel şi in acelaşi duh, in sfarşit omoara şerpii şi le arunca leşurile afara. Şerpii sunt patimile şi inclinarile rele. Moartea lor este curatarea ini­mii de patimi. Haideti sa ravnim la aceasta! Sa incetam sa mai facem pacate, iar faptele bune sa le facem astfel, incat sa nu se amestece in ele nici un fel de simtaminte şi atitudini pagubitoare. Iar de se va strecura totuşi ceva, sa ne curatam prin pocainta. Procedand aşa, ne vom arata curati nu numai in fata oamenilor, ci si in fata lui Dumnezeu, Atotvazatorul… Da-ne, Doamne, aşa! Amin.

20 noiembrie 1869, in saptamana a 26-a dupa Cincizecime

Legaturi:

***

*


Categorii

Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Teofan Zavoratul

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

65 Commentarii la “Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Mulţumesc fraţilor pentru aceste cuvinte de folos, de care trebuie să ţinem seama şi care refelectă un mare adevăr despre credinţa noastră. Cinste Sfântului Teofan Zăvorâtul şi Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

  2. Inima inima inima….vesnica mea problema! “coboara-ti mintea in inima”- tot citesc dar parca citesc probleme de matematica…dar din acelea grele!
    Daca in inima nu e….nimic nu e! Si ce sa fac daca mie nu mi se misca inima DELOC??? Nu simte nicio dorinta? Daca citesc o rugaciune si p asta o fac mecanic…absolut totul e mecanic…si “MULTUMESC DOAMNE”tot mecanic o spunj….nimic la inimia. NIMIC.

  3. Draga sora Denisa,
    Macar durerea asta ca nu e nimic in inima vine din inima… E inceputul, zic eu, care am aceeasi problema…

  4. @denisa
    Va alintati!
    Daca spunetui “multumesc Doamne” inseamna ca simtiti o multumire cumva!
    Si uite asa ati coborat mintea in inima. Olecuta acolo! Si cand spuneti ” “Doamne ajuta” inseamna ca simtiti o suferinta, o durere ceva- pt dvs sau cel pentru care va rugati! Si iarasi ati unit mintea cu inima.
    Nu trebuie sa o luati ca pe o problema tehnica.

  5. Pe cine mai intereseaza viata launtrica astazi? Pe multi, cred. Dar aproape la fel de multi sunt si cei care se multumesc cu “suprafata”. Am constatat asta pe propria-mi piele/inima.
    In primul rand, iti trebuie printre altele si mult curaj ca sa persisti pe calea asta, a cunoasterii personale. De cele mai multe ori, nu ne place ce vedem inlauntrul nostru si de aceea ne oprim la surafata, unde este totul bine si frumos: decenta, moralitate, slujbe, etc.
    Ce vad in inima mea in ultimul timp? In primul rand neincredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, mila de sine, indreptatire, etc. Evident, “roadele” care ies din pamantul inimii mele, sunt pe masura: o oarecare teama si ingrijorare pentru ziua de maine, lipsa iubirii de aproapele, resentimente fata de cei care m-au/ma nedreptatesc… Ei bine, nu e deloc usor sa privesc in inima mea si sa ma intalnesc acolo cu patimile, cand speram sa Il gasesc pe Domnul.
    Poate de aceea si impulsul de a face si drege multe pentru Dmnezeu, Cel care este Atottiitorul, ca sa ma amagesc pe mine ca fac si eu ceva pentru mantuirea mea si a aproapelui, cand de fapt, Dumnezeu spune: da-mi fiule inima ta.

  6. @ Ioana:

    Pe cine mai intereseaza viata launtrica astazi? Pe multi, cred.

    Sunteti admirabil de optimista 🙂 Dar sunt extrem de putini, de fapt…

  7. Ce fin observator sunteti 🙂 !
    Dupa cum vedeti, am zis “cred”. Deci, credinta nu-mi lipseste! 😉

    Hristos a inviat!

  8. Destelenirea inimii este tot taina lui Dumnezeu,El sadeste in ea durerea pentru pacatele personale,sau ale aproapelui,simtind sageti ale mustrtrarii de constiinta sau neputinta in a intervenii pentru a repara o cale gresita,ramanand vesnic regretul si permanenta rugaciune…
    “Tinet-ti mintea-n iad si nu dejnadajduii.”-spunea Sf Siluan Athonitul.
    Permanenta mustrare de constiinta ca sunt pacatos,dar nemasurata iubire si credinta in Marea Milostivire a Bunului Dumnezeu!
    Cine se lasa in voia lui Dumnezeu,cred ca pe El il poarta si in inima.Sunt totusi oamenii care Il poarta pe Dumnezeu in inima si nici nu-si dau seama,poate L-au primit in dar de la nastere,iar inima lor sensibila vibreaza necontenit spre minunatiile lui Dumnezeu de pe pamant,dar si din cer…

  9. RUGĂCIUNE CĂTRE
    PREA SFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
    LA VREME DE NECAZ ŞI ÎNTRISTARE
    alcătuită de episcopul Nicolae Velimirovici

    Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, Întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.
    Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.

    Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.
    Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea.

    Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.
    Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tâu.

    Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.

    O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.

  10. Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată “Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!

    El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea.
    Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură.
    Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută!

    Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului.

    Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forţe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-1 eliberezi din legăturile iadului.

    Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.
    Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

  11. @ Ioana :

    Adevărat a înviat !

  12. Viata launtrica cred ca trebuie sa o cautam in ceea ce Hristos ne-a poruncit : iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele. Daca o cautam asteptand vreo “traire” deosebita de aceasta dragoste, nu vom gasi nimic.

  13. iertati greseala,care nu stiu cum a aparut,tocmai la cuvantul:”Dumnezeu”,cred ca aghiuta si-a bagat coada pe aici prin calculator…

  14. @ Hrisanti:

    Absolut adevarat. Nu despre aceasta este vorba, ci despre pocainta, umilinta si strapungerea inimii. Doar incepand de la ele, de altfel, se poate najadajdui si la mai mult, si la ceva care nu sa fie rodul inchipuirii, al inselarii. In niciun caz “trairi inalte”…

  15. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/04/11/inima-indurerata/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/10/ortodoxia-confortabila-si-inchipuita-sau-despre-ispitele-generatiilor-rasfatate/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/05/01/sfantul-ignatie-briancianinov-despre-diverse-forme-de-inselare-si-despre-cauza-lor-esentiala-lipsa-pocaintei-a-inimii-infrante-2/

    Cum arata si Cuviosul Seraphim Rose, cultura placerii in care ne-am format cei mai multi dintre noi ne viruseaza si cautarile spirituale si ne trimite catre un soi de “Ortodoxie confortabila” si sentimentalista, care arde etapele si trece direct de la gradinita la facultate si doctorat, fara a mai considera necesara insusirea anevoioasa a abecedarului si aritmeticii elementare. Tanjirea prematura catre cele mai inalte si mai imbietoare forme de spiritualitate, atractia catre acele mode “duhovnicesti” care dau senzatia atingerii rapide a unor experiente extraordinare sau a unor performante mari cu eforturi minime (rugaciunea inimii, impartasania deasa, Filocalia, misionarismul in lume, etc.) sunt simptome ale bolii caracteristice multora dintre convertitii contemporani.

    Ceea ce este fundamental – pocainta, durerea inimii, plansul pentru pacate, lepadarea de sine si de lume, de toate pacatele grosolane, in prima faza, intrarea sub ascultare si sfat – este intotdeauna ocolit, ocultat, minimalizat. Nu degeaba se spunea in Pateric: “De vei vedea pe cel tanăr de voia sa suindu-se la ceruri, apuca-l de picior si trage-l, caci nu ii este de folos“. Dar cine mai asculta astfel de cuvinte astazi, cand infierbantarile sangelui, exaltarile inimii si parerea de sine a mintii ne dau “garantia” ca se poate si altfel, singuri si de capul nostru…

  16. Da, iubire pentru Dumnezeu si pentru aproapele. Dar nu sunt prea multi cei care simt iubire fata de aproapele. Iubirea este un dar care ni se da de Sus, acest dar sa il cerem, ca si cel al lacrimilor si al inimii zdrobite. De asemenea e important sa nu mai pacatuim si sa avem cugetare smerita. Cel mai mult mandria (indreptatirea de sine si toate care deriva din mandrie) este ca un izolator care taie legatura cu Dumnezeu si mentine inima in impietrire. Insa rugaciunea facuta cu multa durere (pe care o putem face mai ales cand avem o mare suferinta) aceea ne poate despietri inima.

    Cuviosul Paisie Aghoritul spunea ca a ajunge sa simti dragoste in inima, acesta se poate face in trei moduri: “fie simti multa recunostina pentru binefacerile lui Dumnezeu, incat se dezgheata si-i da slava lui Dumnezeu, fie iti simti greutatea pacatelor tale si ceri cu durere iertare de la Dumnezeu, fie te pui in situatia celuilalt aflat la ananghie si suferi pentru el.”

    Părintele Sabin: Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulţi dintre noi ne simţim în această stare de împietrire. Ne simţim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide faţă de Hristos în rugăciunea noastră. Ne simţim aşa cumva opaci faţă de toţi şi faţă de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii?

    Părintele Savatie: Pentru părăsirea vieţii bisericeşti, pentru călcarea cu bună ştiinţă a poruncilor lui Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărţirea de viaţa bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania şi întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am şi spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte şi-aşa, şi-aşa, şi-aşa… Şi te-ai uşurat. Aşa că, pentru asta vine împietrirea. Şi încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am ruşinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut aşa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem aşa cum este. Iată, părinte, asta şi asta şi asta am făcut. Şi atunci părintele dezlegându-te: „Ia şi începe din nou şi nu mai fă alea!”. Apucă-te şi puneţi un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viaţa noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieşim, greu.

    Dar aşa încet-încet, punându-ne program, puţină muncă şi cercetarea duhovnicului. Cine-şi părăseşte duhovnicul – de acolo vine toată suferinţa. Cine ajunge să se ruşineze de duhovnic sau să fugă cu vicleşug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” – să n-avem gânduri de astea! E un gând viclean de la vrăjmaşul şi în aşa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp şi spui: „dar, părinte, sunteţi obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Aşa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu!

  17. Pingback: Război întru Cuvânt » INALTAREA DOMNULUI. Predica Sfantului Teofan Zavoratul. Ce legatura are Inaltarea lui Hristos la cer cu viata noastra?
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE SERAFIM ROSE SI CONDITIILE RAPORTARII ORTODOXE LA SFINTII PARINTI: “Fara durerea inimii, nu poti fi decat un smochin neroditor, un plictisitor ‘stie-tot’ care este totdeauna ‘corect’&#
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » POCAINTA – SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE CINE MAI PREOCUPA…?
  21. Pingback: "Duhovnicul si ucenicul": CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR "PRACTICANTI" si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
  22. Pingback: Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI PRETUIM, OARE, JERTFA SA?
  23. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Semnul haricei invieri launtrice intru Domnul. SUNTEM VII SAU MORTI SUFLETESTE?
  24. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI? -
  25. Pingback: Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca… -
  26. Pingback: OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU! -
  27. Pingback: FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA -
  28. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA -
  29. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul, Despre felurite probleme de credinta si viata -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate