Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

“Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. (…). Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima”.

***

VIATA LAUNTRICA

Vrednicia cea bună trebuie menţinută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important

Anul trecut, din această duminică începusem să vă explic în ce constă calea ce duce la mântuire şi, după câteva discuţii, dacă vă mai amintiţi, am ajuns împreună la următoarea concluzie: află şi păstrează în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub îndrumarea păstorilor legiuiţi, şi negreşit vei ajunge în împărăţia cerurilor şi te vei mântui. Înadins v-am repetat atunci de câteva ori această regulă, după cum o repet şi acum, ca să v-o întipăriţi în minte mai uşor. Dar nu-mi propusesem să vă spun ceva nou, ci voiam doar să vă bucur, facându-vă să înţelegeţi că toate cele prin care căutăm să-I fim pe plac Domnului şi să ne izbăvim sufletul reprezintă, într-adevar, calea cea dată nouă de Dumnezeu, singura cale de mântu­ire, şi, bucurându-vă astfel, se aprinde în voi râvna cea vie, ca să mergeţi tocmai pe această cale, iar nu pe o alta – fără şovăiri, fără rămâneri în urmă si fără rătăciri.

Ce ne mai ramane de facut? Ne ramane sa mergem. Sa mergem deci pentru ca nu cumva sa ne ajunga şi pe noi ocara Mantuitorului, cea fata de iudei, cand acestia nu voiau sa asculte de indrumarile lui Ioan Botezatorul. Acela era faclia ce arde şi lumineaza — spunea Mantuitorul – si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui (In 5, 35). Caci Ioan Botezatorul le arata calea vietii in Domnul Hristos, iar ei nu i-au urmat in­drumarea. Ceea ce s-a intamplat atunci se poate intampla şi azi, şi in orice vreme. Putem sta in fata drumului mantuirii, indoindu-ne daca, intr-adevar, acesta este singurul drum şi daca nu cumva exista vreun altul mai comod sau mai lesnicios. Putem, de asemenea, sa credem in adevarul şi in necesitatea acestui drum şi totuşi, in acelaşi timp, sa dormim nepasatori in fata lui sau sa amanam hotararea de la o zi la alta. Putem sa stam şi sa ne minunam de fiecare calator de pe drum, fara sa ne urnim totuşi din loc sau sa facem cativa paşi si sa ne retragem, şi iar sa facem cativa paşi şi iar sa ne retragem. Ce pacat ar fi ca, in ziua hotaratoare a sortii obstesti, cu toate ca ştiusem foarte bine cum putem primi veşnica izbavire, sa ne trezim lipsiti de ea!

Nu cred ca cineva dintre noi vrea sa apartina vreuneia dintre aceste categorii. Sa va fereasca Dumnezeu… Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. La aceste situatii va rog sa luati aminte.

Şi aici pot exista mai multe cazuri. Vi-l voi infatişa pe cel principal. Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima. Ea se aseamana cu inaltarea in vazduh a unui aerostat. Balo­nul este umplut cu un aer foarte uşor, şi se ridica singur spre cer. La fel se intampla in lucrarea mantuirii. De va primi cineva in inima stihiile dumnezeieşti, se va inalta spiritual la cer, in desavarşirile duhovniceşti. Şi cu cat le primeşte mai mult, cu atat se inalta mai sus, mergand pe calea cea dreapta, spre Imparatia cereasca. Aşadar, totul sta in inima; iar altul, neavand nimic in inima şi facand numai lucruri de suprafata, pe care le considera indispensabile pe drumul spre Imparatie — pe care i se pare ca merge —, de fapt, nu merge deloc.

Aşadar, ravnind la mantuire, trebuie sa ne indreptam toata atentia spre starea inimii sau spre intiparirea in ea a starilor si a simtamintelor autentic creştine, calauzindu-ne cu sarg cu aju­torul intregii randuieli vazute, care intra obligatoriu in alcatuirea caii mantuitoare. Nu trebuie sa ne multumim, de pilda, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinta şi chiar a intregului catehism, ci trebuie sa primim in inima şi sa iubim din tot sufletul fiecare adevar spus acolo; nu trebuie sa ne multumim cu simpla participare, de suprafata, la rugaciunile Bisericii, ci trebuie sa ne inaltam la Dumnezeu şi cu mintea in inima; nu trebuie sa ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci tre­buie sa cultivam sentimentele şi starile nobile, şi aşa mai departe. Caci ceea ce nu exista in inima, aceea nu exista deloc.

Daca nu exista credinta in inima, atunci nu exista credinta deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Daca nu exista suspinuri in inima, atunci nu exista deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii in piept. Daca frica de Dumne­zeu nu este in inima, atunci nu este deloc, chiar de ar parea ci­neva plin de blagocestie. De nu exista curatenie şi lepadare de sine in inima, nici acestea nu exista deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunatatile lumii. Daca omul nu este cu inima in biserica, atunci nu este deloc in biserica, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie facut, aşadar, cu inima. Cu inima sa iubim, cu inima sa ne smerim, cu inima sa ne apropiem de Dumnezeu, cu inima sa iertam, cu inima sa ne frangem, cu inima sa ne rugam, cu inima sa binecuvantam si asa mai departe.

Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul nu se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii. De aceea, Dumnezeu ne cere, prin cuvintele înţeleptului: Dă-mi, fiule, Mie inima ta (Pild. 23, 26). Iar prorocul David ne pune pe buze următoarea rugăciune: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11).

Care trebuie să fie starea inimii proprie unui creştin care merge nerătăcit pe calea mântuirii? Acest lucru vi-l voi explica din când în când, câte puţin, măcar în punctele esenţiale.

Amin.

13 noiembrie

în a 25-a săptămână după Cincizecime

*

Cum este cineva în inima sa, aşa îl are Dumnezeu si aşa Se poartă cu el

In discuţia precedentă am ajuns la concluzia că lucrul cel mal important al vieţii noastre este starea inimii şi că, aşa cum este cineva în inima sa, aşa îl are şi Dumnezeu, indiferent de orice deosebiri şi întâietăţi vizibile. Vreau şi astăzi să vă opresc atenţia asupra aceluiaşi gând, ca să vă învăţ să vă preţuiţi cum se cuvine mişcările lăuntrice şi să vă pregătesc să vă vegheaţi inima cu mai multă atenţie, să vegheaţi la tot ce intră şi ce iese din ea.

Pentru aceasta nu voi trece la consideraţii prea largi. Vă voi prezenta doar câteva cazuri şi câteva exemple din cuvântul Lui Dumnezeu şi din vieţile sfinţilor, pentru întărirea acestui adevăr.

De pildă, în Evanghelia de astăzi este prezentat un bo­gat, îndestulat ca de obicei, care îşi pusese în gând să-şi refacă jiniţele, pentru a cuprinde tot belşugul recoltei. Nu-i nimic rău în aceasta. Nici Dumnezeu nu-l mustră pentru aceasta. Dar, în timp ce se gândise aşa, iată ce gând îi ieşi din inimă: „De acum n-am decât să mănânc, să beau şi să mă veselesc; n-am de ce să-mi mai fac griji şi pentru ce să mă tem“. Nu pa­re vorbă mare. Dar ce înseamnă, de fapt? Înseamnă că se în­torsese cu inima de la Dumnezeu şi că se alipise în întregime de bogăţie, punându-şi nădejdea numai în ea şi aşteptând ca aceasta să-i fie paznic de nădejde şi să-l apere întotdeauna — fâcând-o, astfel, dumnezeul său. Nimeni din afară nu văzu în el acest gând. Dar îl văzu Dumnezeu din Cerul Său cel sfânt şi, in aceeaşi clipă, îi dădu răspunsul cuvenit: In această noapte vor cere de la tine sufletul tău (Lc. 12, 20). Şi se culcă bogatul, fără să prevadă vreo primejdie, iar dimineaţa a fost găsit mort. Iată judecata lui Dumnezeu, nu după cele din afară, ci după inimă! Fraţilor! Câte cazuri de moarte năprasnică nu se cunosc!? Dar cine ştie de nu sunt acestea răspunsul dreptăţii divine faţă de o stare a inimii neplăcută lui Dumnezeu, care-l face pe om nevrednic de a trăi într-o lume condusă de Dumnezeu — sta­re pe care poate că cei ce muriseră credeau că Dumnezeu nu o cunoaşte, cum n-o cunoştea nimeni dintre oameni!

Va mai prezint un caz de judecată a lui Dumnezeu.

Ştiţi că poporul israelit fusese alesul lui Dumnezeu. Câtă milostivire nu i-a arătat şi de câte ori nu l-a izbăvit Dumnezeu in chip minunat!… Israel, din partea sa, Ii slujea lui Dumnezeu după Legea dată de însuşi Domnul şi se lăuda faţă de toa­te popoarele cu numele Domnului Savaot, Căruia îi slujea. Să intrăm acum, cu mintea, în tempul lor şi să vedem ce se în­tâmpla acolo… Se aduc jertfe de berbeci şi de viţei, se tămâiază se cântă psalmi; aceasta, de lună nouă, în fiecare sâmbătă si de sărbători. Totul după Legea lui Dumnezeu. Privind la acestea, am spune: „Ce popor evlavios! Cu cata placere priveste Dumnezeu la aceste fapte de credinta şi de devotament!”. Dar iata ca apare Prorocul Isaia; ascultati cum vorbeşte despre ei, in numele lui Dumnezeu:

„Sodomitilor şi gomoritilor!… Neam viclean… limba pacatoasa!…Ce-Mi sunt Mie jertfele voastre, tamaierile voastre — sunt uraciune pentru Mine… Su­fletul Meu uraşte  sarbatorile voastre… Si nu mai veniti aici sa va aratati in fata ochilor Mei…”

Auzind acestea, va intrebati cu mirare: „De ce, Doamne, aceasta manie?” Iata raspunsul: pentru ca inima le era plina de prefacatorie, viclenie, hotie, cruzime fata de vaduve şi orfani, nedreptate, senzualitate si desfranare. Iata ce era in inimile lor!… Dar, vazuti din afara, pareau, cu totii, vrednici.

Şi mai izbitor este prezentat acelaşi lucru de Prorocul Iezechiel.

„Şedeam  in casa mea – povesteşte – şi m-a luat Duhul şi m-a dus, in vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea portii in templu. Aici am vazut o spartura in perete. Atunci aparu un barbat,  care imi spuse: «Sapa!» şi am sapat. Acela imi spuse iar: «Intra şi vezi nelegiuirile pe care le fac cei de aici!» Am intrat şi am vazut: pe pereti erau zugravite tot felul de chipuri de taratoare şi de vite şi deşertaciuni dezgustatoare, iar barbatii israeliteni le tamaiau, fiecare tinand o cadelnita in mana“[1] (Iez. 8).

Ce sa fie? A fost aievea? Nu. Vedenia arata ce gandea fiecare in culcuşul sau de taina, spunand: „Nu ne vede Dumnezeu”. Animalele intruchipau patimile care le umpleau inimile, iar tamaierea, supunerea fata de patimi. Aşa era inima israelitenilor!… Dar cine-o vedea?… Nimeni, din afara… O vedea Dumnezeu care, prin prorocul, Şi-a rostit judecata asupra lor, dupa inima lor. Pentru ca – spune – s-au dedat la necuratenii, zicand: „Nu ne vede Dumnezeu”. „Dar iata ca Eu sunt… şi ochiul Meu nu-i va cruta si Eu nu Ma voi indura” (Iez. 9, 9-10). Şi aşa a fost. Dar judecati dupa purtarile din afara, puteau parea oameni cinstiti.

Amintiti-va de viata lui Andrei cel nebun intru Hristos, cum i se aratase starea launtrica a unui om. Toti il cinsteau pentru harnicie, politete şi infranare. Doar Sfantul Andrei, apropiindu-se de el, vazu şarpele iubirii de arginti care i se incolacise in jurul gatului. Una era pe din afara, iar alta, pe dinauntru.

Alta data, venea cineva — un barbat sau o femeie, nu mai tin minte. Infatişarea nu arata nimic rau, dar ochii duhovniceşti ai Sfantului Andrei se deschisera şi el vazu un inger care se tinea de nas. Intrebandu-l ce inseamna aceasta, ingerul ii raspunse: „E de la mirosul nesuferit al patimii desfraului, de care este stapanita aceasta persoana”. Iar din afara nu se vedea nimic de felul acesta.

In viata lui Eftimie cel Mare se povesteşte ca era in tara lui un batran imbunatatit, cinstit de toata lumea şi de ale carui sfaturi si povete multi se folosisera. Toti il  considerau sfant si om al lui Dumnezeu. Dar cand ajunse pe patul mortii, veni la el alt staret şi vazu cum dracii ii inconjurasera triumfatori patul, aşteptand sa-şi dea sufletul… Vedeti, ce credea lumea şi cum era de fapt!

Se mai povestea ca in pustia Egiptului era un ava care, atunci cand cineva ii trimitea un cadou, vedea imediat cu duhul ce avea pe suflet trimitatorul şi le spunea mereu ucenicilor:

„Aici sunt sange sau lacrimi, aceasta miroase a iubire de arginti, astalalta, a necuratenie trupeasca sau a mandrie şi slava deşarta”.

Au mai existat şi multe alte cazuri care sa arate ca toata puterea sta in starea inimii si ca asa cum este omul cu inima, asa il vad Dumnezeu, ingerii şi toti sfintii. Dar sunt de ajuns aceste  exemple, ca sa va convingeti singuri ca aşa este. Sa trecem acum la noi inşine!

Daca i s-ar deschide cuiva ochii mintii si s-ar uita cu atentie la noi, cei adunati astazi aici, ce ar descoperi? Da-ne, Doamne, sa fim cu totii, dupa puterile noastre, fara cusur şi in fata Ta, aşa cum ne cinstim unii pe altii şi cum vrem sa fim respectati in relatiile noastre cu lumea. Dar, fratilor, ce rost au aici vorbele de linguşire? Nu va amagiti cu increderea in voi inşiva, intrati mai bine inlauntrul vostru şi cercetati-va gandurile şi aspiratiile cele mai fine ale inimii — fiecare, in inima sa — şi dupa aceasta judecati-va şi stabiliti, fara nici o partinire, cine sunteti, ştiind ca in acest fel, iar nu altminteri, sunteti descoperiti in fata lui Dumnezeu şi a intregii lumi duhovniceşti. Apoi, pe cele rele indreptati-le, iar pe cele bune inmultiti-le.

Unul dintre Sfintii Parinti inchipuia inima omului ca pe un vas plin de şerpi şi de fel de fel de taratoare care, de fiecare data cand pune omul ceva la cale, ies afara din el şi, daca lucrul este rau, se hranesc cu el, iar de este bun, incearca sa-l pangareasca cu veninul lor. Da­ca omul este atent la el insuşi, atunci, neingaduindu-şi fapte rele şi nedand, astfel, hrana şerpilor, ii slabeşte şi, zadarnicindu-le incercarile de a-i pangari faptele bune, ii loveşte in cap. Continuand neobosit aceasta truda, in acelaşi fel şi in acelaşi duh, in sfarşit omoara şerpii şi le arunca leşurile afara. Şerpii sunt patimile şi inclinarile rele. Moartea lor este curatarea ini­mii de patimi. Haideti sa ravnim la aceasta! Sa incetam sa mai facem pacate, iar faptele bune sa le facem astfel, incat sa nu se amestece in ele nici un fel de simtaminte şi atitudini pagubitoare. Iar de se va strecura totuşi ceva, sa ne curatam prin pocainta. Procedand aşa, ne vom arata curati nu numai in fata oamenilor, ci si in fata lui Dumnezeu, Atotvazatorul… Da-ne, Doamne, aşa! Amin.

20 noiembrie 1869, in saptamana a 26-a dupa Cincizecime

Legaturi: