NU TE TEME, TURMĂ MICĂ! NU NE LASĂ DUMNEZEU! “Să ştiţi că pentru toţi deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi, lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Hristos atunci în Grădina Ghetsimani” DUMNEZEU SE ROAGĂ PENTRU MINE… Cum putem intra sub aripile ocrotitoare ale rugăciunii Sale arhierești din Ghetsimani?
CUVÂNT CU PUTERE și de ÎNCURAJARE DUHOVNICEASCĂ al Pr. CIPRIAN NEGREANU în așteptarea BUCURIEI MÂNGÂIETORULUI (audio, text)
“Aşa şi în viaţa noastră, de multe ori se întâmplă să pară că suntem biruiţi, că puterea răului e mai mare, că bolile sunt multe, că greutăţile sunt mari, aşa cum Dumnezeu ne-a spus: În lume necazuri veţi avea, nu ne-a zis <În lume bine vă va fi, de acum înainte, dacă credeţi în Mine, bine vă va fi!>, nu, necazuri veţi avea, ca toţi ceilalţi, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Chiar dacă în necazuri vă veţi tulbura, veţi avea secătuire sufletească in inima voastră, cum zice Mântuitorul, acum plângeţi şi vă întristaţi şi lumea se bucură şi se veseleşte. De multe ori, ăsta e şi chipul creştinului în lume. Tu nu ai, lumea care îşi doreşte numai cele ale lumii şi ale veacului acestuia se veseleşte, petrece, se bucură de cele ale veacului acestuia, iar tu nici ale veacului acestuia nu le aişi, de multe ori, nici măcar în cele ale sufletului nu eşti bogat… […]
Şi să ştiţi că pentru toţi aceştia, deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi şi lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Dumnezeu atunci în Grădina Ghetsimani. S-a rugat să nu piară aceştia, să nu cadă din credinţa lor, să rămână uniţi, să nu-I lepede Dumnezeu. […]
Auziţi! Nu ne lasă Dumnezeu, nu ne va lăsa Dumnezeu! Chiar dacă pari pierdut, nu te va lăsa. Eşti încercat ca argintul, eşti purtat de Dumnezeu dintr-o mână într-alta, parcă eşti aruncat, dar nu eşti aruncat! Tot în mâna Lui cazi şi tot în mâna Lui eşti, chiar dacă tu pari cel mai slab dintre toţi,chiar dacă ei cu cai şi cu călăreţi și cu toate puterile veacului acestuia şi cu tine nici puterea lui Dumnezeu nu pare că este cu tine. Pare! Dar este cu tine, este cu noi”. […]
Deci să nu cadă nimeni în deznădejde, să nu fie nimeni ca un deznădăjduit, ca un orfan al nimănui, pentru că a răsărit pentru noi Părinte pentru toţi, a răsărit pentru noi Fratele nostru Hristos, Care ne este Dumnezeu, care ne este Părinte, masă, casă, mâncare, aer, Care ne este tot şi S-a făcut nouă toate!
VEDETI SI:
***
Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica Primului Sinod Ecumenic si rugaciunea Mantuitorului in Gradina Ghetsimani pentru noi (2012):
“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Hristos S-a înălţat!
Suntem în duminica dintre Înălţare și Rusalii, se numeşte Duminica Sfinţilor Părinţi, ea prăznuieşte pe Părinţii de la Primul Sinod Ecumenic. Sfinţii care, în frunte cu Sfântul Nicolae, cu Sfântul Spiridon al Trimitundei și cu alţi mulţi și mari, au hotărât şi au rânduit și au lămurit, de fapt, ceea ce se ştia de către Apostoli şi este notat şi întărit prin minuni şi prin fapte, de către Evanghelişti, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, din Dumnezeu, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. Toate acestea și altele, până aproape de sfârşitul Crezului, au fost lămurite la primul Sinod ecumenic. Şi, de fapt, nu atunci au fost scoase la lumină, descoperite; ele erau ştiute, numai că nu erau formulate astfel. Şi, pentru că s-au ridicat împotriva credinţei creştine idei păgâne, greșite, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o creaţie a Tatălui, au trebuit aceşti Sfinţi, aceşti Părinţi ai întregii lumi creştine, să se adune la un loc şi să pună în Crez învăţătura de credinţă pe care o rostim la fiecare Liturghie şi, poate, unii dintre noi la fiecare rugăciune, un Adevăr care va rămâne şi nu se va clinti că timp va fi Biserica, şi Biserica va fi până la sfârşitul veacurilor.
Şi s-a pus şi s-a socotit de către Biserică prăznuirea şi amintirea acestui Sinod şi acestui Crez aici, în duminica aceasta, pentru că pe această credinţă şi plecând de la credinţă desăvârșită că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, NU o zidire a lui Dumnezeu, NU un personaj minunat, NU un guru, NU un iniţiat, NU un iluminat, NU un om excepţional, NU un înger întrupat, NU un eon coborât pe pământ, ci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Lumină din Lumină – Lumină din Lumină traducându-se din greacă ca lumina de la lumânare care să dă altei lumini de la lumânare, adică aşa cum dintr-o lumânare sau dintr-un foc iei lumină şi nu se face mai mică lumina din care iei, aşa El este Dumnezeu din Dumnezeu, dar care n-a micşorat Dumnezeirea prin faptul că El e născut din Tatăl, nu S-a făcut mai mic Tatăl. Ci El Se împărtăşeşte de întreaga Fiinţă a Tatălui şi întreaga Fiinţă a Tatălui este și în El, este şi în Duhul Sfânt.
Şi doar pe această credinţă şi mergând de aici putem pleca să-L înţelegem și pe Duhul Sfânt, plecând de la această credinţă pe care stă întreaga Biserică, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, de aici putem vorbi şi despre Duhul Sfânt ca Persoană a Sfintei Treimi, despre Care vom vorbi peste câteva zile, duminica viitoare. De aceea s-a pus această duminică aici, între cele două mari praznice, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt, pentru că nu putem să înţelegem Cine este Duhul Sfânt dacă nu înţelegem Cine este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Şi de aceea s-a pus această sărbătoare aici şi de aceea s-a auzit această Evanghelie. Totdeauna, la marile Sinoade care se prăznuiesc, nu numai la Sinodul întâi ecumenic, ci şi la celelalte sinoade ecumenice, totdeauna se va citi din această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul încă fiind liber, neprins de oameni, în noaptea dinainte de a fi prins, în minutele de dinainte de a fi prins de către Iuda şi toată cohorta aceea care a venit să-L prindă. El atunci n-a plecat din lumea aceasta fără să-i încredinţeze, să-i întărească pe ucenicii Săi, nu i-a lăsat ai nimănui. Şi acolo S-a rugat şi i-a încredinţat Tatălui, S-a rugat înaintea Tatălui ca Om, ca aceştia să nu piară, să nu se piardă, să fie acolo unde este şi El. S-a rugat pentru unitatea credinţei lor, pentru unitatea lor cu El, pentru unitatea lor cu Dumnezeu-Tatăl. Şi aceste Sinoade ecumenice aceasta au încercat: să ne păstreze pe toţi în această unitate cu Dumnezeu, unii cu alţii, să nu ne dezbinăm crezând fiecare într-un fel sau în altul, aşa cum Mântuitorul S-a rugat în Grădina Ghetsimani să fim uniţi, aşa cum la Cina cea de taină tot asta ne-a rugat Dumnezeu: Să vă iubiţi unul pe altul, să rămâneţi uniţi, în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, că veţi avea dragoste unii către alţii. Şi ca să ai dragoste trebuie să fii într-un gând, într-un duh cu celălalt, să ai dragoste desăvârşită, adică dăruire a întregului tău suflet celuilalt, împărtăşire din tot ce înseamnă celuilalt şi a lui din tine. Ca să poţi să faci asta trebuie să fiţi într-un cuget şi într-un gând. Nu poţi să fii tu într-un gând şi într-un cuget, iar celălalt într-altul. Şi aşa să ziceţi că vă iubiţi. Nu se poate.
De aceea, cum zicea şi părintele Teofil Pârâian, doar la Liturghie şi la cununie se cere unirea credinţei, în altă Taină nu se zice, pentru că nu pot fi cei doi miri împreună şi să se unească desăvârșit dacă nu se unesc şi în credinţă, mai ales în credinţă, să fie într-o unire a cugetului lor, a credinţei lor. Unul să fie intr-o credinţă, celălalt în altă credință, unul să nădăjduiască ceva, celălalt altceva, unul să aştepte ceva, celălalt altceva – nu se poate. Aşa şi noi, nu putem fi Biserică vie, unită, dacă nu suntem uniţi în cuget, în gând, în credinţă, unii cu alţii. De aceea nu ne împărtăşim până nu zicem Crezul toţi, că acesta ne uneşte într-un cuget, toţi mărturisim acelaşi adevăr, Un Domn, o credinţă, un botez, toţi îl mărturisim şi de-abia apoi ne împărtăşim din acelaşi Potir.
Pentru această unire S-a rugat Dumnezeu acolo, pentru această dragoste între noi, nedespărţire, neseparare dureroasă a noastră. De aceea, atunci când se prăznuiesc Sinoadele ecumenice mari, care au unit credința la un loc şi au rânduit-o și au așezat-o, ca să mai ţină încă veacuri şi veacuri şi să trăiască valuri şi valuri de oameni, generaţii şi generaţii, după învăţătura cea dreaptă, atunci se citeşte această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, Rugăciune care, de fapt, i-a făcut pe aceşti Sfinţi să se unească şi să se adune, să-şi plece orgoliile, să-şi lase părerile proprii, să ceară de la Dumnezeu sfat, să se roage, să stea cu lunile, cu anii de multe ori, unii cu alţii, până au ajuns să zică la Sfârşit: Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă, cum începe fiecare cuvânt al Sfintelor Sinoade, Părutu-S-a Duhului Sfânt, Care a venit între noi, adică între ei, şi nouă, ca oameni, că ăsta e adevărul… Şi după aceea înfăţişau credinţa şi adevărul la care ajungeau.
Și ajungând la această Rugăciune din Grădina Ghetsimani a Mântuitorului, pe care aţi auzit-o, să ştiţi că ea s-a zis pentru noi toţi, până la sfârşitul veacurilor. Deci Dumnezeu S-a rugat acolo pentru noi. Cine dintre noi n-ar vrea să simtă că S-a rugat pentru el Mântuitorul? S-a rugat pentru el, a pus sufletul pentru el. E un verb diferit când zice Mântuitorul: Eu pentru aceştia Mă rog, verb diferit decât cel folosit în greacă pentru „a te ruga”, care înseamnă „rugăciune cu plecăciune, cu smerenie”. Acest verb pe care-l foloseşte Mântuitorul e un verb de putere, de hotărâre, de tărie, ca şi cum ar zice: Eu pentru aceştia Îţi cer. Are şi înţelesul de rugăciune, dar e mai mult Îţi cer, Te implor. E şi o implorare adusă lui Dumnezeu, dar cu tărie, cu hotărâre, ca a Unuia Care are putere, nu ca a unuia care nu are nicio putere. Cine citeşte în greacă simte că Cel Care Se roagă acolo nu este un om obişnuit, El vorbeşte cu Dumnezeu cu putere. El vorbeşte de pe picior de egalitate cu Dumnezeu-Tatăl. El este Dumnezeu-Fiul. El Îl imploră, dar, în acelaşi timp, Îi cere cu putere lui Dumnezeu. Îi cere şi ştiind că Dumnezeu va da, aşa cum aţi auzit la nunta din Cana Galileii, că Maica Domnului, după ce Mântuitorul i-a spus: Ce este Mie şi ţie, femeie? Vremea Mea n-a sosit încă, şi ea, cu o linişte mare şi cu hotărâre s-a întors spre cei care erau acolo slujitori şi a zis: Faceţi tot ce vă va spune, ştiind sigur că El îi va ajuta, chiar dacă în cuvânt părea că nu-i ajută. Și aşa a şi fost, că i-a ajutat. Aceeaşi hotărâre o are şi Mântuitorul atunci când cere în rugăciune, nu hotărârea impertinentă a cuiva care se ridică şi zice cuvânt înaintea Tatălui, de impertinenţă, de băţoşenie. Nu, nu, nu! Ci hotărârea Celui Care ştie că Tatăl îi va ajuta, Care are credinţă, aşa cum ne îndeamnă pe noi să avem credinţă atunci când zice: Iar când voi staţi de cereţi ceva, să şi credeţi că vi s-a dat deja. Încă nu vedem noi, dar ni s-a dat deja, aşa zicea Mântuitorul să ne rugăm. Şi aşa face El, cere cu siguranţă, cu hotărâre. Eu pentru aceştia Mă rog. Nu pentru lume Mă rog.
Dar cum să facem noi să ştim cine sunt aceştia pentru care Se roagă Dumnezeu şi să fim noi sigur dintre aceştia, să nu părem că suntem dintre aceştia şi nu suntem? Cum putem să intrăm sub aceste aripi mângâietoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos?
Căci El zicea înainte de Răstignire cu puţin timp:
Cât am vrut să te strâng la Pieptul Meu, Ierusalime, şi pe copiii tăi, precum vrea găina să-şi strângă puii săi sub aripi, şi tu n-ai vrut… Aşa este această rugăciune, ca un acoperământ al lui Dumnezeu, ca şi cum aripile Lui ne ocrotesc. Cum să intrăm sub acest acoperământ al rugăciunii Lui, care n-are măsură în valoare, în măreţie, faţă de nimic de pe pământ – numele Lui e cutremurător, nimic în cer și pe pământ nu-i ca numele lui Dumnezeu, care cutremură porţile iadului şi de care se înspăimântă numai la auzul lui duhurile întunericului? Cum să fim sub acoperământul Lui, sub rugăciunea Sa? Totdeauna această rugăciune a apărut a fi foarte grea pentru popor, pentru noi toţi. Ascultând-o, pare foarte complicată, nu prea putem s-o prindem, să-i găsim înțelesul simplu, omenesc, cum vrem noi. Ea e aşa de mare, e un dialog între Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Tatăl, e la o măsură aşa de mare, înaltă, încât mintea noastră nu ştie cum s-o prindă, cum s-o înţeleagă.
Dintre Părinţii care au explicat-o, unii au zis aşa: Iată pentru cine Se roagă. Mântuitorul zice: Acum au cunoscut aceştia pe care Mi i-ai dat că de la Tine am ieşit şi Tu M-ai trimis în lume. Eu pentru aceştia Mă rog – deci Mă rog pentru cei care au cunoscut că de la Tine am ieşit și Tu M-ai trimis în lume. Asta e de la cap. 17 de la Ioan, la versetul 8. Şi versetul 9 zice: Eu pentru aceştia Mă rog. Când au cunoscut aceştia? Se pare că Dumnezeu cu dor a dorit ca aceştia să cunoască desăvârșit că El de la Dumnezeu a ieşit, nu e un om obişnuit, nu-i cineva care s-a născut obişnuit şi a venit şi spune el o teorie a lui, ci că ceea ce spune El e adevăr desăvârșit! Şi să ştiţi că toţi încă suntem nelămuriţi, mulţi dintre noi zicem „Da, poate a venit de la Dumnezeu”, dar să luăm cu desăvârșire cuvântul lui Dumnezeu în seamă, să-l luăm ca pe un adevăr veşnic, care nu se schimbă… Cuvântul Mântuitorului e foarte greu pentru sufletele noastre, le găsim tot felul de înţelesuri cuvintelor, le negociem, le diluăm, zicem că poate nu-i chiar aşa, că poate era şi om şi poate a zis omeneşte lucrul ăsta sau doar pentru unii, pentru noi n-a zis… Şi atunci noi nu intrăm în acest cuvânt al Mântuitorului Care zice: Aceştia au cunoscut că de la Tine am ieşit şi Tu M-ai trimis în lume – adică Eu sunt Dumnezeu!
Ştiţi că cuvântul tradus aşa ar suna nu de la Tine am ieşit, ci că din Tine sunt, din Tine Mă nasc, adică Eu vin din Tine, Eu sunt Tu. A mai spus de atâtea ori, că toate ale Mele sunt ale Tale şi toate ale Tale sunt ale Mele. Şi Tu M-ai trimis în lume – adică n-am venit aşa, de capul Meu, de voia Mea, aşa cum coborau zeii Olimpului să se distreze în lume şi se adunau cu femeile pământenilor sau se băteau cu cei mai puternici dintre bărbaţi sau îşi măsurau orgoliile cu împăraţii şi cu regii, nu era nimic din toată această poveste a Olimpului, ci El venise trimis de Dumnezeu şi aceasta este voia tatălui Meu, ca din cei pe care Mi i-a dat, pe niciunul să nu pierd. Auziţi! Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat – spre moarte și spre răstignire – ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ăsta era rostul pentru care venise El în lume. În cuvântul acesta scurt pe care-l zice Mântuitorul, că acum au cunoscut că de la Tine am ieşit, că din Tine M-am născut, adică sunt Dumnezeu adevărat şi Tu M-ai trimis, cu ce rost? Ca să vestesc viaţa veşnică, ca să vă dau viaţa veşnică, ca să nu pierd pe niciunul dintre voi. De asta am venit, nu ca să mă distrez, nu ca să vă judec, Eu n-am venit să judec lumea, zice Mântuitorul, ci s-o câştige, s-o ridice, să-i mântuiască pe oameni, de-asta Îl şi numim Mântuitor. N-a venit ca un stăpân după mult timp să vadă ce au făcut slujitorii, ci a venit să ridice şi să salveze ce mai poate fi salvat. Aşa vine și la noi, ca un Stăpân milostiv şi îndelung-răbdător.
Şi când au cunoscut ucenicii, cei 11, acest lucru? Că îi ştim foarte îndoiţi de multe ori. Veneau temători în spatele Lui când urcau spre Ierusalim, se îndoiau, cum s-a îndoit Petru: Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta, s-au îndoit de mai multe ori: Doamne, până acum căutau să te omoare în Iudeea şi tu mergi în Iudeea? Cei doi fii ai lui Zevedeu au venit și au zis: Pune-ne pe noi unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Ta în Împărăţia ta. Încă nu ştiau ce fel de Împărăţie şi ce fel de Împărat este acesta, nu ştiau Cine este acesta Care era înaintea lor, deşi de multe ori L-au numit şi au şi crezut că este Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, nu s-a pătruns inima lor cu totul şi cu totul în înţelesul şi în adevărul acesta. Încă se lupta în mintea lor ideea cum poate fi Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să sufere, să nu fie numai întru slavă? Dacă-i Dumnezeu, atunci trebuie să fie biruitor, aspru, să fulgere şi să trăsnească. Doamne, I-au zis fiii lui Zevedeu, zi să coboare foc din cer peste localitatea aceasta care nu ne-a primit! Încă în mintea lor se lupta ideea de Dumnezeu pe care Mântuitorul o înfăţişa, un Dumnezeu milostiv, îndelung-răbdător, Care nu ceartă cu uşurinţă, Care întârzie cu milostivire, Care aşteaptă şi dă vreme şi dă vreme şi mai încearcă şi mai dă iarăși timp de pocăinţă… Pentru ei era foarte greu de înţeles un Dumnezeu smerit, Care vine călare pe mânzul asinei spre Ierusalim, nu pe cai mari, nu în căruţe, nu purtat de popor pe mâini… Cu ramuri rupte de popor de prin copaci, asta era întâmpinarea Lui, foarte simplu. Ei nu puteau să înţeleagă, cum Dumnezeu e aşa? Credeau că este Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, era o ruptură în mintea lor cum Acest Dumnezeu, cum Se înfăţişa Mântuitorul, în acelaşi timp avea puteri dumnezeieşti, însă smerenie mare, mai mare decât a oricărui om, ceea ce pe ei îi deruta.
Şi când au înţeles ei, de fapt, când s-au lămurit că este Hristos Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, şi au putut să unească în mintea lor smerenia Lui cu faptul că e Dumnezeu? Când? Cu puţin înainte, la Cina cea de taină – în cap. 16, versetul 30 – ei încă stând la masă, la sfârşitul cuvântului Mântuitorului, zic: Acum am cunoscut că nu-Ţi este trebuinţă să-Ţi zică cineva ceva, că Tu le ştii înainte. Acum ştim că de la Tatăl ai ieşit, de la Dumnezeu ai ieşit. Aici, în cap. 16, versetul 30, spun ei clar: Acum ştim că de la Dumnezeu ai ieşit, dar acum spuneau altfel acest cuvânt. Nu se compara această mărturie cu momentul în care, mergând pe apă şi văzând că S-a suit cu ei în corabie, şi dintr-o dată corabia care era în mijlocul mării s-au trezit cu ea la mal şi s-au minunat atât de tare că a încetat marea, că au încetat vânturile, că El mergea pe apă, acestea toate i-au mirat şi au căzut cu toţii cu faţa la pământ și au zis Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Au mărturisit acolo că El este Dumnezeu, dar nu era completă credinţa lor, era o credinţă încă ştirbită, da, este Dumnezeu, dar urmau să se îndoiască de multe.
Bun, e Hristos Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, să suferi? În acelaşi timp să mergi la răstignire? Dar cum să mergi la răstignire? Dar Tu eşti Dumnezeu! Nu se puteau prinde în mintea lor acestea două. Dar acum, mărturia de acum, este cu totul alta, pentru că tot discursul pe care l-a ţinut El la Cina cea de taină a fost: Iată, Eu trebuie să fiu dat în mâna bătrânilor, a judecătorilor, a arhiereilor, trebuie să fiu răstignit, vă este de folos să plec Eu, puţin timp şi nu voi mai fi cu voi şi puţin timp şi iarăşi voi fi cu voi, tot timpul le-a vorbit despre asta la Cina cea de taină şi ei erau cutremuraţi şi tulburaţi şi nu ştiau ce să zică şi nu înţelegeau și nu se unea în mintea lor cum să moară El? Cum să piară El? El, care învie morţii, cum se poate să fii Dumnezeu şi să mori? Nu se putea prinde asta în mintea lor. Dar la sfârşit, după tot cuvântul Său şi după ce i-a mângâiat şi le-a spus că Nu vă voi lăsa singuri, ci voi trimite la voi Mângâietorul şi în atâtea chipuri i-a mângâiat, la sfârşit au zis ei: Acum am cunoscut că de la Dumnezeu ai ieşit! Ceea ce au mărturisit ei aici e mai valoros decât toate mărturiile lor de până atunci, pentru că s-a rupt mintea lor şi au zis: „Doamne, nu înţeleg, nu pot să înţeleg că Tu, ca Dumnezeu, trebuie să suferi, dar Te cred. Mi se pleacă mintea, o plec în faţa Ta, recunosc că nu ştiu cum trebuie să fie Dumnezeu, am avut altă imagine despre Dumnezeu, dar ştiu că Tu eşti Dumnezeu adevărat şi nu mai am îndoială.” Asta a fost mărturia lor. Mărturie pentru care Dumnezeu S-a bucurat cu bucurie mare şi atunci de-abia a putut să iasă afară să ceară ajutor şi rugăminte înaintea Tatălui cu putere, în momentul în care ei au crezut: „Chiar dacă e greu de înţeles pentru noi, chiar dacă trebuie să trecem prin aceste ispite şi noi, chiar dacă Dumnezeu se pleacă sub mâna omului, chiar dacă Se lasă batjocorit de om, ceea ce noi nu înţelegeam până acum, credem că eşti Dumnezeu.” – asta au mărturisit ei şi în momentul acela Mântuitorul, cu mare bucurie în interiorul Lui că ei au mărturisit că El este Dumnezeu, dar şi cu mare durere şi cu mare cerere, a ieşit afară şi acum abia a putut să ceară Tatălui.
Şi atunci ne întoarcem la noi: când şi cum putem noi să fim sub acest acoperământ al rugăciunii lui Hristos? Înseamnă că şi noi trebuie să credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Majoritatea zic: „Da, credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu”, dar, în acelaşi timp, smerenia Lui în lume, faptul că ne lasă şi necazurile lumii acesteia, faptul că Dumnezeu pare învins de răutatea veacului acestuia, pare că răutăţile şi greutăţile veacului acestuia sunt mai mari decât puterea lui Dumnezeu. Pare! Pare, la prima vedere, aşa cum şi atunci aşa părea: Iată, stăpânitorul veacului acestuia vine, este ceasul lui şi vine şi-L prinde, Îl ia din Grădina Ghetsimani, Dumnezeu este batjocorit şi lovit şi rănit şi ucis şi răstignit, toate au fost peste Dumnezeu acolo. Și, totuşi, nu stăpânitorul veacului acestuia a fost cel tare, ci Dumnezeu a fost Cel tare.
Dar să ştiţi că aceste lucruri sunt şi acum, în viaţa fiecăruia. Într-un fel sau în altul, viaţa noastră se aseamănă cu această Cină de taină şi cu tot ce a urmat după aceea. Parcă Dumnezeu Se străduieşte să lămurească toată viaţa, începând din momentul în care auzim şi cunoaştem prima dată de El, că „Da, Eu sunt Dumnezeu, Mă recunoşti, vezi de la Mine minuni…”, vedem de la El minuni, …dar să ştii că asta nu înseamnă că nu vei trece prin încercări, că nu Mă vei vedea batjocorit de oameni, Eu, ca Dumnezeu, voi fi batjocorit de oameni, de multe ori ei vor dobândi putere părută asupra Mea şi vor dărâma şi biserici şi vor da jos şi icoane şi le vor călca în picioare și nu li se va întâmpla nimic pe moment. Ar părea că sunt biruit!” Dar El a spus: Dar Biserica Mea nu o vor birui porţile iadului până la sfârşitul veacurilor. Şi aşa a fost şi aşa va fi, chiar dacă Stalin, chiar dacă Lenin au zis că în 20 de ani Biserica va dispărea şi aveau toată puterea să facă asta. Şi dintr-un Sinod rus de 200 şi ceva de ierarhi, nu mai rămăseseră decât 2 la un moment dat! Toţi ceilalţi erau ori în închisori, ori împuşcaţi. Şi tot n-a dispărut Biserica şi acum e mai puternică decât toate celelalte partide şi încercări politice ale lor. Și va fi totdeauna, nu Biserica în sine, ci Dumnezeu o va ţine puternică.
Aşa şi în viaţa noastră, de multe ori se întâmplă să pară că suntem biruiţi, că puterea răului e mai mare, că bolile sunt multe, că greutăţile sunt mari, aşa cum Dumnezeu ne-a spus: În lume necazuri veţi avea, nu ne-a zis <În lume bine vă va fi, de acum înainte, dacă credeţi în Mine, bine vă va fi!>, nu, necazuri veţi avea, ca toţi ceilalţi, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Chiar dacă în necazuri vă veţi tulbura, veţi avea secătuire sufletească in inima voastră, cum zice Mântuitorul, acum plângeţi şi vă întristaţi şi lumea se bucură şi se veseleşte.
De multe ori, ăsta e şi chipul creştinului în lume. Tu nu ai, lumea care îşi doreşte numai cele ale lumii şi ale veacului acestuia se veseleşte, petrece, se bucură de cele ale veacului acestuia, iar tu nici ale veacului acestuia nu le ai şi, de multe ori, nici măcar în cele ale sufletului nu eşti bogat, să zici „Dar sufletul meu e plin de harul Duhului Sfânt..”. Şi acolo te simţi secătuit de multe ori şi plângi și te tânguiești şi zici „Doamne, unde eşti? De ce ai plecat?”, aşa cum şi ei ziceau Dar de ce trebuie să pleci? Dar unde Te duci? Dar cui ne laşi? Şi se simţeau singuri şi au fost singuri, la un moment dat au fost singuri şi s-au împrăștiat ca oile fără de păstor. Aşa suntem şi noi de multe ori şi zicem: „Iată, lumea se bucură şi se veseleşte, petrece, măcar îşi vede de treburile ei, măcar ştie să petreacă în puținul timp care i s-a dat…” şi noi, dacă chiar ne ducem și ne veselim, n-avem veselia lor, că noi ştim de păcatele noastre și altfel ne raportăm, nu mai putem să jucăm într-un picior când ştim că alţii suferă şi sunt în necazuri și în dureri, când ştim că noi am făcut atâtea greşeli, nu mai putem să uităm. Nici nu ne mai veselim ca ceilalţi, dar nici pe cele ale lui Dumnezeu nu le avem, că încă nu le-am dobândit şi greutăţi avem… Cu noi ce mai e?, zicem noi. Ce mai putem face? „Unde eşti, Doamne?”, strigăm. Şi să ştiţi că pentru toţi aceştia, deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi şi lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Dumnezeu atunci în Grădina Ghetsimani. S-a rugat să nu piară aceştia, să nu cadă din credinţa lor, să rămână uniţi, să nu-I lepede Dumnezeu. Eu Mă duc, zice Hristos, dar Ţi-i dau Ţie. Ai Mei erau, că am fost cu ei în lume i-am păzit, de acum păzeşte-I Tu, Doamne, că pe niciunul n-am pierdut din cei pe care Mi i-ai dat. Auziţi! Nu ne lasă Dumnezeu, nu ne va lăsa Dumnezeu! Chiar dacă pari pierdut, nu te va lăsa. Eşti încercat ca argintul, eşti purtat de Dumnezeu dintr-o mână într-alta, parcă eşti aruncat, dar nu eşti aruncat! Tot în mâna Lui cazi şi tot în mâna Lui eşti, chiar dacă tu pari cel mai slab dintre toţi, chiar dacă ei cu cai şi cu călăreţi și cu toate puterile veacului acestuia şi cu tine nici puterea lui Dumnezeu nu pare că este cu tina. Pare! Dar este cu tine, este cu noi.
Şi nu numai că S-a rugat Dumnezeu pentru noi şi n-a spus numai cuvinte că va fi bine, ci zice: Şi voi trimite la voi Mângâietor şi cu adevărat vine Mângâietorul, Duhul Adevărului, Cel Care mângâie sufletele noastre şi Cel Care dă odihnă în tot focul durerilor, în tot necazul. Va veni peste noi şi vine peste tot creştinul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu o mângâiere mai presus decât ceea ce are lumea. Că zice Mântuitorul: Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Dar după aceea va veni vremea să vă bucuraţi și bucuria voastră n-o va lua nimeni. Atâta bucurie și odihnă îi dă Dumnezeu omului când coboară prin Duhul Sfânt în inima sa, încât acea bucurie chiar n-o mai ia nimeni de la el. Deci să nu cadă nimeni în deznădejde, să nu fie nimeni ca un deznădăjduit, ca un orfan al nimănui, pentru că a răsărit pentru noi Părinte pentru toţi, a răsărit pentru noi Fratele nostru Hristos, Care ne este Dumnezeu, care ne este Părinte, masă, casă, mâncare, aer, Care ne este tot şi S-a făcut nouă toate!
La Dumnezeu toate sunt DA, zice Scriptura, şi El ni s-a făcut nouă toate. Şi până şi despre cei care vor fi la sfârșitul veacurilor zice Scriptura: Dar de dragul celor care cred în Hristos, care merg după Dumnezeu, va scurta Dumnezeu zilele acelea, ca să nu-i piardă pe cei care-L iubesc pe El. Ascultaţi: pentru ei! Şi înţelesul nu este că zilele vor fi mai puţine şi, dintr-o dată, din cele o mie două sute şi ceva de zile, trei ani şi jumătate, care vor fi şi de care vorbeşte Scriptura şi care, de fapt, pot fi şi într-un înţeles mai larg, metaforic, pot fi şi în înţelesul clar, nu ştim, oricum, nu în sensul că Dumnezeu va scurta zilele acelea la propriu, că nu va fi chiar atât de lungă perioada, ci pentru ei Dumnezeu va face aşa încât nu vor simţi greutatea aceea mare la sfârşitul veacurilor, cum vor simţi alţii. Pentru ei, parcă va trece mai repede. Va scurta Dumnezeu acea perioadă. Nu Se va îngriji Dumnezeu de noi?
Şi auzim, parcă, la sfârșit cuvântul: Nu te teme, turmă mică, că a binevoit Dumnezeu să vă dea vouă Împărăţia. Acesta să fie ca un cuvânt de mângâiere pus deasupra şi pe fruntea tuturor. Mântuitorul aşa ne-a zis: Nu te teme, turmă mică! Totdeauna te vei simţi într-o mică turmă a nimănui în mijlocul lumii. Şi Dumnezeu ne-a spus: Nu te teme! Totuşi, această grupare mică, turmă mică de oameni, care mai credeţi în Mine, va binevoi Dumnezeu să vă dea vouă Împărăţia şi aceasta se vede şi se simte încă de acum.
Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească”.
Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:
“Foarte mult ne asemanam cu acesti doi calatori spre Emaus…”
6 Commentarii la “NU TE TEME, TURMĂ MICĂ! NU NE LASĂ DUMNEZEU! “Să ştiţi că pentru toţi deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi, lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Hristos atunci în Grădina Ghetsimani” DUMNEZEU SE ROAGĂ PENTRU MINE… Cum putem intra sub aripile ocrotitoare ale rugăciunii Sale arhierești din Ghetsimani?”