“Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’acesti mai mici…” – ARHIM. SOFRONIE IMPOTRIVA RELATIVISMULUI DOGMATIC, a ECUMENISMULUI si a IMPLICARII BISERICII IN ACTIUNI SOCIALE REVOLUTIONARE: “Nu avem dreptul a savarsi acte de violenta in numele lui Hristos nici ma­car asupra violentilor. LUMEA NU ARE NEVOIE DE O “BISERICA POLITICA”

30-05-2016 Sublinieri

Cuviosul Sofronie cu Părintele Serafim de la Valaam

OMENIREA SI ISTORIA EI

(fragment)

[…] Omului ii este firesc sa poarte ideea slobozirii „acestor mai mici”, legata de invatatura si chiar porunca lui Hristos privind vrednicia netrecatoare, vecinica a „acestor mai mici” inaintea Fetei Tatalui: „Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’acesti mai mici” (Mt. 18: 10).

Sa mergem ceva mai adanc in istoria revolutiilor. Trecand cu vederea pe cea Engleza, sa ne intoarcem catre Marea Revolutie Franceza (1789). Eliberarea prizonierilor, declaratia drepturilor omului si cetateanului, constitutia, lozinca „Libertate, egalitate, fraternitate”... Iar rezultatul – „dreptul de proprietate” si „libertatea initiativei” – duce la centralizarea ca­pitalului si exploatarea fara omenie a celor „mai mici”, precum si la colonizarea raselor de culoare. Asa se naste ideea luptei pentru indepartarea exploatarii omului de catre om. Revolutia Rusa, cu ideile ei privind libertatea persoanei si a constiintei, confidentialitatea corespondentei personale, libertatea presei si a intrunirilor, si un intreg sir de „libertati”, si rezultatul ei: o si mai mare silnicire a persoanei si incalcarea tuturor libertatilor insiruite. Revolutia Chineza: o rebeliune nesabuita impotriva intregului „trecut”, altfel spus, „revolutia culturala” a lui Mao. Scriu despre cele larg cunoscute, de aceea scurtez la maximum. Sa nu se socoteasca aceasta o simplificare necumpatata…

Cand toate aceste „miscari contrare” (contrare in raport cu ideile initiale) se infaptuiesc in legatura cu idei curat omenesti, greu este sa te impaci cu ele. Insa cand asemenea idei contrare se ivesc de-a lungul istoriei legate de numele lui Hristos, a te impaca cu ele este cu neputinta. Toti cei aflati la putere vor socoti judecatile mele ca pe niste aberatii, ca o gandire neintreaga, o orbeala; eu insa gandesc ca ei sant victimele unor tragice aberatii. Ei isi inchipuie ca nu-si contrazic ideea initiala, idealul cel dintru inceput, dar, in orbeala luptei pentru a o realiza nu vad ca faptele lor sant contrare principiilor proclamate la inceput. Sa lasam revolutiile oamenilor. Sa ne intoarcem catre crestinismul nostru. Golgotha lui Hristos, care a nascut milioane de mucenici si de nevoitori ce s’au asemanat lui Hristos, in pla­nul istoriei vazute s’a preschimbat in… Vatican! Da, Vatican, care a devenit simbolul crestinismului in ochii omenirii de-a lungul atator veacuri.

Intreaga viata noastra duhovniceasca trebuie sa se zideasca pe temeiul Dumnezeiestii Descoperiri. In afara ei nu se poate intelege nici macar in ce consta mantuirea omului. Hristos a venit in lumea noastra spre a impartasi oamenilor cunoasterea cailor catre inviere, ca sa ne adauge Dumnezeiestii vecinicii. Cultura nevointei Bisericii Orthodoxe poarta pecetea unui deo­sebit geniu. Parintii nostri se luptau pentru Dreapta-Slavire spre a pastra cat mai deplin poruncile lui Hristos. A urma cuvantului Lui inseamna a intelege acel cuvant cat mai adanc cu putinta, pana la a-l percepe ca purcezand de la Tatal (v. Io. 15: 26). Fie­care indepartare de la Adevar in marturisirea lui duce neaparat la o indepartare si in faptele vietii noastre. Vedem ca fiecare re­ligie, fiecare confesiune sau „denominatie” traieste intr’un chip propriu ei, neasemanator celorlalte. Nu este nevoie a explica fap­tul ca, atata vreme cat marturisirea prin cuvant a credintei nu se potriveste deplin cu felul vietuirii, nu poate fi o randuiala sta­tornica in absolut nimic. „Viziunea teoretica” si „actul vietii” trebuie sa ne devina o singura viata ce se organizeaza pana la cele mai mici detalii. Multi totusi se calauzesc dupa principii ce nu coincid cu credinta pe care o marturisesc.

Domnul ne-a spus a pazi toate cate ne-a poruncit (v. Mt. 28: 20). Incalcarea pana si a unei porunci „mai mici” (v. Mt. 5:19) atrage dupa sine o paguba duhovniceasca. Duhul invataturii lui Hristos exclude „relativismul” ce imputineaza dinamica tinderii noastre catre adevarul integral. O intelegere redusa a Evanghe­liei duce totdeauna la pierderea credintei. Doar o dureroasa, ba chiar, as inclina a zice, o incordare limita a intregii noastre fiinte ne va da puterea a ne insusi vecinicele cuvinte

Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24: 35);

„Graiurile carile eu graiesc voua duh sant, si viata sant (Io. 6: 63);

„Cuvintele carile ai dat mie, am dat lor, si ei le-au priimit si au cunoscut cu adevarat ca dela tine am iesit, si au crezut ca tu m’ai trimis” (Io. 17: 8).

In vremea noastra pretutindeni se observa pierderea unei ast­fel de constiinte. Foarte multi oameni afirma ca pe Pamant nu exista confesiune care sa poarte intreaga si deplina cunoastere a Adevarului. Nici una dintre ele, in opinia lor, nu are dreptul sa pretinda a fi singura adevarata. Un asemenea relativism slabeste avantul de a dobandi deplinatatea cunoasterii in domeniul Du­hului. Nu putini sant theologii care sincer doresc a trai dupa Evanghelii si care inclina catre lupta pentru dreptatea sociala, care au pasit in arena mondiala a luptei dintre clase, rase, gu­verne si altele asemenea. Hristos insa hotarat s’a lepadat a se amesteca in lupta fratilor pentru impartirea avutiei. Pe langa aceasta, El a adaugat ca adevarata nestricacioasa viata nu sta in agonisirea bogatiilor (v. Lc. 12: 15). Se iveste intrebarea: Oare Evanghelia are o „dimensiune politica”? Toata lupta dintre po­poare sau dintre clase se impleteste cu violenta: „Loveste dus­manul!”, insa porunca lui Hristos este: „Iubiti pre vrajmasii vos­tri (Mt. 5: 44). Aceasta din urma nicicum nu ingaduie a reduce Evanghelia la nivelul ucigator de frati al impartirii bunurilor materiale. Episcopii, theologii, credinciosii in general, care au pasit in randurile luptatorilor, socotesc pe cei care au refuzat sa ia parte la astfel de actiuni ca pe niste lasi si fricosi. Cu cat mai primejdioasa este incaierarea cu cei asupritori, cu atat mai mult se intareste increderea in misiunea umanitara ca fiind „marturie” (mucenicie) pentru Hristos.

Neimplicarea noastra este dictata de constiinta ca toata schimbarea pozitiilor noastre in relatiile sociale pe cale revolu­tionara, adica violenta, se va dovedi la sfarsit a fi inlocuirea unei asupriri cu alta.[1] Experienta istorica a dovedit-o de nenumarate ori. Noi insine, de-a lungul vietii noastre, am observat cum ideea dreptatii a insufletit oameni spre lupta cu despotismul si ex­ploatarea, pentru libertatea si drepturile depline ale tuturor. Cu toate acestea revolutiile au sfarsit ori s’au preschimbat in regi­muri teroriste ce au zdrobit un urias numar al populatiei, lipsindu-o de cele mai elementare drepturi, si altele asemenea. Oricat de adanca ar fi revolta noastra fata de nedreptatile unui anume regim, transformarea lui trebuie sa se produca prin indelungatul proces al ridicarii nivelului moral general al oamenilor. Nu avem dreptul a savarsi acte de violenta in numele lui Hristos nici ma­car asupra violentilor. Dar putem vadi nedreptatea, in vreme ce ne straduim a ramane drepti fata de toti, si o si facem, atunci cand vedem folos izvorand din cuvantul nostru. Insasi savarsirea Liturghiei, a jertfei pentru mantuirea tuturor este cea mai inalta partasie in greaua lupta de a sluji omenirii. Nu ne este ingaduit a ne departa de la telul petrecerii in lumina poruncilor Domnu­lui. Preschimbandu-ne intru una din puterile intunerecului, lup­tand pentru dominarea asupra fratelui, am stinge Lumina adusa de Dumnezeu pe Pamant. Iar pentru noi o astfel de nelegiuire este mai pagubitoare decat oricare alta. Lumea nu are nevoie de o „Biserica politica”. Caracterul injosit al Bisericii lui Hristos in ultimele veacuri a dus la indepartarea in masa de ea.

Nu pu­tem reinnoi stralucirea duhovniceasca a Bisericii decat printr’o straduinta limita de a trai crestineste, evangheliceste, neluand seama la cum se raporteaza la noi contemporanii nostri. De nu vor atinge crestinii adevaratele daruri duhovnicesti si, mai presus de toate, sfintenia, propovaduirea lor prin cuvant nu va fi decat a bate toba in desert – „chimvale rasunatoare (v. 1 Cor. 13: 1). A se intoarce deplin catre Pamant nu lasa oamenii a vedea ade­varata esenta a Bisericii ca imparatie a Dragostei Tatalui, ca in­tindere a stralucirii Duhului Sfant, cale spre asemanarea cu intrutot-desavarsitul Dumnezeu-Om – Hristos Iisus.

Nu trebuie sa ne temem de vremelnica indepartare a oame­nilor de Biserica. Pilda lui Hristos, ramas desavarsit Singur in ziua Golgothei Sale, sa ne intareasca a pasi pe urma Lui. El a ramas singur, osandit de dreapta dregatorie a Romei, de legea Bisericii, pana si de gloata norodului. Asadar, chiar daca toti ne-ar parasi, nici atunci nu s’ar cuveni sa injosim sau sa ingustam adevaratele dimensiuni ale Descoperirii Noului Legamant, date noua prin suferintele lui Hristos, pana la nivelul unei „morale”, al unui „umanism atheu” sau al vreunui loc de vesele intruniri. Este posibil ca apostazia sa ia dimensiuni si mai mari. Nu este exclus ca fiecare dintre noi sa fie nevoit a fi gata a-si pazi cre­dinta impotrivindu-se intregii lumi. Fie ei si miliarde, fie ca toti invatatii si neinvatatii sa ne socoteasca nebuni – raspunsul nostru va fi unul si acelasi: „Oricat as fi de mic si neinsemnat, totusi, in Hristos, eu am dreptate, iar nu voi, cei din afara lui Hristos”.

Mi se pare cat se poate de limpede ca o „credinta adogmatica” neaparat va duce la nivelul unei doctrine etice si chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjeaza pe nimeni. Din neferi­cire, in viata istorica a Bisericilor crestine s’a pierdut in ultimele veacuri insuflarea celor dintai crestini si totul s’a redus la forme sociale obisnuite. Dupa trairea anilor tragici a doua Razboaie Mondiale si revolutii, astfel de Biserici au devenit inutile ma­joritatii oamenilor. Ele nu implinesc adevaratele cautari duhovnicesti. Miscarile ecumenice nu salveaza situatia, intrucat unirea crestinilor se cauta la un nivel mai prejos decat cel cuvenit, cu lepadarea cautarii unei deplinatati, numita „maximalism”.

Dupa multe nedumeriri si rataciri am ajuns a intelege sensul istoriei lumii si omului. Eu asa cred acum. Nu de la sine am aflat acest bun, ci prin aratarea lui Dumnezeu in trup asemenea noua. Marturisind personalismul crestin in insemnatatea sa mai adan­ca, eu, fireste, totdeauna vorbesc despre cunoasterea personala, iar nu cea obiectiva, care in planul duhului nicicum nu exista. „Personal” nu este totuna cu „subiectiv”, in intelesul general al cuvantului. Personalismul lui Dumnezeu Insusi, dupa al Carui chip santem ziditi, este temeiul universalismului nostru pe care Domnul ni l-a descoperit prin dragostea poruncita de El. Porunca Lui nu are hotar: ea se exprima printr’o dragoste atotcuprinza­toare, iar nu printr’o filosofie abstracta. In rugaciunile pe care Dumnezeu mi le-a dat, eu am trait istoria lumii si a omului ca pe a mea proprie. In cautarile unei viziuni a lumii cat mai apro­piata de realitatea insasi, viziune neaparat trebuincioasa pentru o adevarata viata, inlauntrul meu se iscau conflicte furtunoase, felurite sisteme religioase si filosofice se ciocneau intre ele spre a pune stapanire pe mine. Astfel de evenimente launtrice luau uneori un caracter tragic. Ele imi rapeau atentia de la eveni­mentele din afara; dar, cand mintea cauta catre ele, nu puteam sa nu vad anumite paralele intre lumea launtrica si cea din afara. Am in vedere conflictele internationale ale veacului nostru.

Domnul m’a scos din fundaturile oarbe ale nedumeririlor si tragediilor omenesti: pentru mine El este totul. Avand in trecut dispozitii ironice fata de mine insumi, porunca lui Hristos: „Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’ acesti mai mici” (Mt. 18: 10), eu o lepadasem in chip stupid, razand de mine insumi. Stiu ca sant nimic, dar Atotputernicul imi arata nemarginirea Sa si, in El, maretia acestor „mai mici”. Oricat de neinsemnat as fi, viata mea nu este o gluma desarta: duhul meu neincetat cauta catre Fata Tatalui meu Cel ceresc (cp. Mt. 18: 10). Hristos, prin fiecare cuvant al Sau, ne pune in fata Fiintei Absolute. Fiecare clipa a existentei noastre este insemnata: pentru fiecare lucru avem nevoie de un raspuns esential. De aci decurge nevoia conformitatii intre existenta istorica a omenirii si ceea ce se petrece inlauntrul celor care au crezut in Hristos. A fi crestin inseamna a crede in biruinta asupra lumii (Io. 16: 33), si nimic mai putin. Smerenia poruncita de Hristos largeste pana la netarmurire ori­zonturile duhului nostru. In avantul dragostei Lui de-Sine-desertande devine cu putinta a atinge cel mai inalt ideal – Dumnezeul Dragostei in Sfanta Treime. Catre El tanjeste smerenia, si nu se opreste la nimic din cele zidite. Smereniei ii este straina inchiderea in sine in chingile iubirii patimase de sine: ea ne des­chide mintea si inima catre dragostea cea „pana intru sfarsit” (v.Io. 13: 1).

[…]

[1] O butada sovietica zicea: „Tovarasi, capitalismul este exploatarea omului de catre om; comunismul – invers!”. (N. tr.)

[va urma]

(Din: Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014)

Sofronios

Legaturi:

[…] Ştiţi, aţi văzut cât de uşor se schimbă oamenii când li se dau funcții mari, când li se dă puterea în mână, când oamenii li se supun; atunci oamenii devin de nerecunoscut. Şi nu numai comportamentul se schimbă, dar și glasul se ridică, ochii se înalţă, nu te mai vede, te ia de sus, te ia tare, orice cuvânt este, de fapt, un sfat sau o morală. Şi acestea se întâmplă pentru că omul este prins, este măcinat, nu prea poate asimila puterea; când are putere asupra celorlalţi, când are stăpânire, duhul acesta al stăpânirii şi al puterii îl distruge, nu e în stare să poarte povara aceasta. De aceea auziţi la Maslu:

pe noi, cei ce purtăm povara patimilor”.

Și ni se pare că nu e chiar aşa, că nu e o povară, ci e chiar dulce câteodată. Nu, e o povară şi noi nu suntem în stare s-o purtăm. Și printre acestea este și dorinţa aceasta de stăpânire, iubirea de stăpânire despre care spune şi Sf. Efrem Sirul în rugăciunea lui. Această dorinţă de stăpânire îţi schimbă sufletul, și asta a schimbat şi sufletul lui Adam şi al Evei în rai. Când li s-au aprins lor luminiţele? Când li s-a spus: Dacă veţi mânca din copac, veţi fi asemenea lui Dumnezeu! Vă daţi seama? Asemenea lui Dumnezeu! Dintr-o dată nu mai conta ce a zis Dumnezeu, asta a fost ceea ce le-a aprins mințile şi inimile spre rău, care i-a făcut să nu mai asculte.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu apostolii: dorinţa de stăpânire, dar o stăpânire în sensul lumesc al cuvântului. Noi, oamenii, înţelegem întotdeauna a stăpâni, a fi mai mare în sensul acesta de a fi stăpânitor, de a nu comenta nimeni în faţa noastră, de a diminua şi a ştirbi libertatea celorlalţi. Aşa, cumva, este pentru noi a fi mai mare. Or, la Dumnezeu nu este aşa. […]

***

 

 

***

***

 


Categorii

Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Portile Iadului, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la ““Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’acesti mai mici…” – ARHIM. SOFRONIE IMPOTRIVA RELATIVISMULUI DOGMATIC, a ECUMENISMULUI si a IMPLICARII BISERICII IN ACTIUNI SOCIALE REVOLUTIONARE: “Nu avem dreptul a savarsi acte de violenta in numele lui Hristos nici ma­car asupra violentilor. LUMEA NU ARE NEVOIE DE O “BISERICA POLITICA”

  1. O intrebare retorica, pentru cine are urechi:
    “si cum ramane cu razboiul “binecuvantat” de Biserica? Cum ramane cu inrolarea in armata, cu apararea cu arma in mana a unei tari lumesti, pana la urma? ”

    Saharov spune ca aceste scopuri lumesti (esti al Romaniei, esti al Rusiei, al UE, al Turcilor, etc) sunt puerile. Adevaratul scop al crestinului este Golgota, indiferent de conjunctura politica (cine pe cine cucereste in acel moment).

    Ma bucur, ADMIN, ca mai publicati si astfel de indemnuri, in afara de obisnuitele chemari la arme.

  2. @ Robert:

    O data, ca nu vorbim despre “Saharov”, ci despre Parintele Sofronie (Saharov). Apoi ca nu stiu unde ati gasit la noi pana acum “obisnuitele chemari la arme” (altele decat duhovnicesti), ca sa va fie cu mirare ca mai publicam SI astfel de indemnuri acum… Ah, daca va referiti la o parte a blogosferei, care ideologizeaza credinta, da…

    Razboaiele istorice de aparare chiar erau binecuvantate (acum nu prea mai exista asa ceva), aici se vorbeste de spiritul revolutionar si de implicarea Bisericii in sluba feluritelor ideologii revolutionare.

    Insa avem un material si pe tema razboiului propriu-zis: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/07/28/crestinii-si-razboiul-ca-mieii-in-mijlocul-lupilor-biserica-ortodoxa-nu-sustine-ideea-de-razboi-sfant/

  3. Cu totul binevenit cuvântul Părintelui cu viață sfântă Sofronie.

  4. Si subscriu la ce a zis admin.

  5. “Trebuie să ne gândim la atei în primul rând ca la nişte oameni, ca la cei mai săraci dintre fiii oamenilor, ca la nişte otrăviţi şi nu numai ca la nişte otrăvitori.” (Episcop Nicolae Velimirovici)
    Chiar şi când ei ne acuză Biserica ca fiind prea bogată (în cele ale lor pe care le consideră puţină, neavând cum sa se simta impliniţi prin căile prin care privesc lumea şi viaţa). Cine îi poate iubi şi ajuta cu adevărat pe atei dacă nu noi şi Dumnezeu.
    Sursa citatului: http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/trebuie-sa-avem-mila-fata-de-necredinciosi-nu-ura

  6. Pingback: MARTURISIREA MITROPOLITULUI NEOFIT de Morfou, care a refuzat semnarea documentului panortodox “RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CRESTINE”, intemeiata pe marturiile Sfintilor contemporani PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, PAISIE AGHIORITU
  7. Pingback: PARINTELE SOFRONIE DE LA ESSEX – scrisoare profetica despre degenerarea ideii de IERARHIE BISERICEASCA in DESPOTISM cu pretentii de infailibilitate, care risca sa atraga “REACTII VIOLENTE DEZASTRUOASE”: “Episcopii prea adesea înce
  8. Pingback: SPARGEREA TAVANULUI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: IUBIREA DE STĂPÂNIRE, DE ÎNTÂIETATE ȘI DE CINSTIRI. “Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu de cel puternic…” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA JOI (video, audio, predici) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Ca un miel spre junghiere…: SMINTEALA DUMNEZEULUI RĂSTIGNIT și REFUZUL LUI HRISTOS din partea celor care aleg partea PUTERII LUMEȘTI sau a REVOLTEI, a VIOLENȚEI în numele dreptății. CARE ESTE PUTEREA CREȘTINULUI? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: LA 30 DE ANI. “Revoluţia nu ne-a fost „confiscată”, cum se spune, căci nu a fost niciodată a noastră. Vom deveni, pas cu pas, SCLAVI AI STRĂINILOR, asemenea poporului lui Israel, pentru că, înainte de toate, suntem sclavii propriilor pat
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate