NU TE DA BATUT IN LUPTA CU TINE INSUTI, NU ABANDONA DRUMUL LA JUMATATE! Prietenii paraliticului din Capernaum: conditia hotararii neabatute si a statorniciei in viata duhovniceasca: “Lucreaza dupa putere!”

Statornicia in viata duhovniceasca.

Educarea perseverentei si a rabdarii

[Omilie la Evanghelia dupa Marcu (Capitolul 2, versetele 1-12)]

Cand Iisus a venit in Capernaum, in jurul Lui s-a adunat o multime mare. Poporul se imbulzea ca sa se uite la Mare­le Proroc de curand ivit, despre care se vorbea atat de mult, ca sa asculte invatatura Lui, ca sa primeasca de la El vinde­care, in scurt timp, casuta orientala in care trasese Domnul s-a umplut ochi. Intre timp, patru oameni au adus un para­lizat ca sa ceara de la Domnul Iisus vindecarea lui. Totusi, sa intre in casa, ba pe deasupra si cu asemenea povara, le-a fost cu neputinta, fiindca la usa era o inghesuiala cumplita. Atunci, folosind o scara exterioara, s-au suit pe acoperisul plat al casei, au spart acoperisul, au desfacut tavanul si cu nis­te franghii l-au coborat pe paralizat la picioarele lui Iisus.

E limpede ca oamenii aceia il iubeau pe bolnav, doreau cu patima ca el sa se vindece si credeau ca singura posibilita­te ca aceasta sa se intample era atingerea sau cuvantul Dom­nului Iisus Hristos. Paralizatul trebuia pus cu orice pret ina­intea Lui.

Gloata ii incurca – o piedica aproape de netrecut. Ei erau insa hotarati, si vor obtine ceea ce le trebuie. Daca nu se poa­te pe usa, intram pe fereastra. Daca nu se poate pe fereastra, spargem acoperisul, dar intr-un fel sau altul privirea Marelui Proroc va cadea asupra prietenului lor bolnav!

Cata staruinta! Ce energie neabatuta! Oamenii aceia aveau caracter si aveau vointa – si vom vedea ca staruinta lor a fost rasplatita. Paralizatul a fost vindecat. Ei si-au atins scopul.

Ce lectie pentru noi! Si cum nimereste el drept in locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o multime de porniri bune, sincere, fierbinti, dar… “date ne-au fost porniri alese, insa nu ni s-a dat sa implinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capat si in domeniul organizarii vietii noastre exterioare si sociale, iar cu atat mai rar in domeniul educatiei personale si mantuirii sufletului.

Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepa­truns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si cople­seste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare.

Ascultati insa, voi, cei descurajati, care v-ati pierdut nadejdea: chiar ati folosit toate mijloacele pe care le aveti le indemana? Chiar v-ati cheltuit toate puterile? Nu puteti sa razbiti pe usa? Puteti desface acoperisul. Puteti sparge pere­tele… Uitati-va, deja se clatina! Inca o sfortare, si o sa cada! Si voi vreti sa plecati? Stati… Dar totul este in zadar. Vointa molesita, needucata, refuza sa se incordeze in continuare.

Va este cunoscut acest tablou? Nu-i asa ca aceasta lipsa de vlaga a vointei, aceasta lipsa a calirii si a otelului din carac­ter este o boala specifica a poporului nostru? Cate tradari si caderi nu au loc la noi! Si asta nu in virtutea unei rautati active a vointei, ci in virtutea lasitatii, slabiciunii, lipsei de consistenta morala. Nu dam nici o atentie educarii vointei. Grija parintilor pentru copii se reduce la ingrijirea exterioara, iar bolile sufletului raman nebagate in seama, si stiinta de a trai pe care ne-o insusim din copilarie nu ne spune nimic despre ce inseamna a fi de sine statator si despre forta convingerilor, ci ne invata doar sa ne adaptam si sa ne supunem imprejurarilor.

Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale voin­tei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se apli­ca deopotriva in viata personala si in cea sociala. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se raceste repede, aduce in comunitatea crestina mai putin folos decat ostenitorul smerit, care savar­seste lucrarea sa nebagat de seama, dar cu perseverenta.

De ce? Fiindca viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteas­ca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelun­gate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o cres­tere a ei tensionata, artificiala – sau, ca sa folosim vocabula­rul medical, la o hipertrofie. Chiar daca asta nu va omori cu totul tinerii ei vlastari (ceea ce se intampla adeseori), in orice caz va avea urmari foarte daunatoare. Iata de ce indrumatorii incercati interzic de obicei nevointele excesive, de care adeseori se apuca calugarii infierbantati!

Raposatul staret Anatolie de la Optina, fostul ucenic de chilie al Sfantului Ambrozie, spunea uneori:

„E usor sa iei o sarcina mare, dar o vei putea duce pana la capat? Calea este lunga: trebuie s-o duci pana la sfarsitul vietii… Tocmai c-o sa pierzi totul. Lucreaza dupa putere… dupa putere!..”

Imi amintesc din vremea copilariei indepartate: la fereas­tra noastra statea un ghiveci de flori, in care era iasomie superba, inmiresmata. Cand ii dadeau cei dintai muguri, adesea nu aveam rabdare sa asteptam pana cand vor iesi din ei florile albe si bine mirositoare; in nerabdarea noastra, ade­seori desfaceam mugurele, eliberand de sub invelisul verde petalele delicate, si floricica se deschidea, spre entuziasmul nostru, gingasa si parfumata, dar – vai! – nu pentru mul­ta vreme. De obicei, in seara aceleiasi zile se chircea, palea si pierea, si nimeni nu mai putea sa ii dea viata.

Asa e si in viata duhovniceasca: sa o grabesti in mod arti­ficial inseamna sa o distrugi. Nu poti sa sari direct la etajul al cincilea: trebuie s-o iei pe scari, treapta cu treapta, stra­batand toate etajele, incepand cu parterul. La fel ca o floa­re, viata duhovniceasca cere atentie permanenta si ingrijire indelungata; este nevoie de perseverenta si de neincetata slefuire de sine.

Dar cum sa dezvolti in tine perseverenta daca n-o ai?

Daca vom cerceta felul de viata al sfintilor nevoitori, vom descoperi trei conditii principale de care depindea continui­tatea si perseverenta lucrarii lor duhovnicesti.

In primul rand, scopul unic. Toata viata lor era patrun­sa de nazuinta spre un singur scop: Dumnezeu si mantuirea sufletului.

In al doilea rand, deplina lepadare de sine si incredintare a propriei vieti voii lui Dumnezeu.

In al treilea rand, odrasla celor doua conditii de mai ina­inte: o rabdare uriasa.

Unicitatea scopului este consecinta unicitatii centrului vietii. Cand omul este patruns pe de-a-ntregul de iubirea de Dumnezeu, cand fiecare amanunt, cat de marunt, al vietii lui este legat de gandul la Dumnezeu, cand el simte intot­deauna in jurul sau prezenta lui Dumnezeu, Care este pretutindeni in chip nevazut, atunci fireste ca Dumnezeu este centrul tuturor nazuintelor lui si fiecare fapta a lui e deter­minata de dorinta de a placea lui Dumnezeu si de teama de a incalca poruncile Lui. Intr-o forma desavarsita, implinita, aceasta unicitate a centrului si a scopului o vedem, binein­teles, la Domnul Iisus Hristos – acest ideal suprem al carac­terului moral. Toata viata Lui si toata lucrarea Lui au fost patrunse de gandul la Dumnezeu-Tatal si de unicul scop al mantuirii omului ce pierea. Oriunde propovaduia, orice spunea, tema fundamentala era intotdeauna Dumnezeu si mantuirea omenirii.

In toata Evanghelia nu gasim nici un moment in care El sa arate grija de Sine Insusi ori nazuinta catre vreun scop pamantesc, vremelnic. Pentru El totul era pus in umbra de gandul la Dumnezeu. Nu puteti sluji si lui Dumnezeu, si mamonei, spunea El, si a fost primul care a intrupat in viata Sa aceasta integritate a slujirii aduse lui Dumnezeu.

Atata timp cat omul slujeste la doi domni – si lui Dumne­zeu, si mamonei -, adica atata timp cat in slujirea lui Dum­nezeu amesteca si nazuinte spre scopuri pamantesti, slujirea idolilor pamantesti, nu poate exista in el perseverenta, fiind­ca slujirile acestea sunt incompatibile, se contrazic una pe alta, si omul e silit sa le alterneze in viata sa, inlocuindu-L pe Dumnezeu cu mamona si invers – iar asta face nestatornica si sovaielnica linia generala a purtarii lui.

Doar atunci cand in sufletul lui se formeaza un singur centru si un singur scop devine constanta orientarea lucrarii lui si doar atunci poate sa atinga mari reusite.

Aceasta este o lege a vointei nu numai in domeniul vie­tii religioase, ci si in orice alt domeniu. Toate marile reali­zari ale mintii si creatiei omenesti au fost obtinute in acest fel. Atunci cand Newton, genialul fizician ce a descoperit legea gravitatiei si a explicat sistemul echilibrului corpurilor ceresti, a fost intrebat cum a ajuns la aceasta descoperire, a raspuns: „M-am gandit tot timpul la asta!” Asadar, taina miscarii planetelor si a stelelor era pentru el singura proble­ma care-i preocupa mintea permanent, vreme indelungata – un unic centru al cugetarii.

In muzeul Rumiantev^[1] se afla minunatul tablou „Arata­rea lui Hristos poporului”, al pictorului Alexandru Ivanov. Atunci cand te uiti la el ti se pare ca a fost pictat dintr-o rasuflare, intr-o singura si mare pornire de inspiratie, atat de degajate sunt pozele personajelor, atat de naturala e compo­zitia si atat de armonios este transmisa de catre pictor ideea generala: atentia numeroasei multimi, indreptata brusc asupra Domnului Iisus Hristos. Daca veti merge insa in sala alaturata, veti vedea acolo o gramada de schite pregatitoare. Fiecare personaj a fost desenat la inceput separat, adeseori in mai multe poze, din care mai apoi a fost aleasa pentru tablou cea care l-a satisfacut mai mult pe pictor.

Atunci intelegeti limpede cat de indelung si minutios a lucrat pictorul la opera sa, cu cata sarguinta a chibzuit fieca­re amanunt si cat de mult timp i-a ocupat acest tablou intrea­ga atentie, slujind drept centrul principal al imaginatiei lui cre­atoare. Rezultatul acestei munci perseverente, indelungate, a fost o opera cu adevarat splendida.

In perioada Antichitatii clasice, in Grecia a trait Demostene, un cetatean al republicii ateniene. In conditiile oran­duirii republicane, in care toate problemele vietii politice si sociale erau dezbatute pe fata, de la tribuna publica, in fata unui urias auditoriu, retorii priceputi aveau o mare insem­natate, datorita enormei inrauriri pe care discursurile lor o aveau asupra maselor. In republica ateniana, aceasta inrauri­re era deosebit de puternica, deoarece atenienii erau foarte sensibili la frumusete, inclusiv la frumusetea cuvantului. De aceea, iscusinta oratorica se bucura la ei de o uriasa cinsti­re si slava, si Demostene a fost tentat de cariera aceasta. El a hotarat sa devina un orator faimos, insa prima lui aparitie inaintea poporului a fost nereusita – a fost fluierat. Pricina era aceea ca, in pofida inteligentei sale, a marelui sau talent oratoric si a priceperii de a-si expune ideile elegant, nu avea deloc insusirile exterioare necesare pentru a produce impre­sie asupra gloatei. Scund de statura, destul de insipid ca infa­tisare, gangav, cu voce firava si plamani slabi, ce nu-i ingaduiau sa rosteasca curgator frazele lungi si cizelate, nu putea spera cava face impresie. Si totusi, nereusita nu l-a descurajat pe Demostene.

El si-a inteles neajunsurile si a hotarat sa le corecteze.

A inceput o munca tenace, perseverenta.

Mergea pe tarmul marii, unde se ascundea intr-o peste­ra singuratica, pentru ca nimeni sa nu-i strice concentrarea – iar ca sa biruie dorinta de a-si vedea prietenii si cunoscu­tii si sa se rupa de viata zgomotoasa a capitalei si-a ras capul pe jumatate. Cu asemenea infatisare nu putea iesi nicaieri, si vrand-nevrand a fost nevoit sa astepte pana cand a crescut la loc parul ras.

In izolarea sa, a inceput o serie de exercitii progresive. Ca sa-si dezvolte profunzimea respiratiei, se suia pe niste stanci abrupte, in timpul acestor suisuri straduindu-se sa vorbeas­ca fara oprire. Pentru a-si forma o voce sonora, atunci cand valurile loveau cu putere tarmul rostea discursuri lungi in fata marii, straduindu-se sa acopere zgomotul valurilor. Ca sa-si invinga defectul de vorbire si sa ajunga sa vorbeasca limpede, lua o pietricica in gura si se straduia sa pronunte clar fiecare sunet. In fine, ca sa se dezvete de neplacutul obi­cei de a smuci din umar atarna de bolta pesterii sale o sabie, si rostindu-si discursurile statea sub aceasta in asa fel incat la orice miscare brusca a umarului varful sa i se infiga in trup.

Dupa o munca indelungata, staruitoare, Demostene a dobandit mari succese. Cand a iesit din insingurarea sa si a aparut din nou inaintea poporului la tribuna oratorica, era cu totul alt om. Vocea frumoasa si puternica, dictia exce­lenta, gesticulatia eleganta si de efect, excelenta structura a discursului, frazele sonore si cadentate – toate fermecau si cucereau imediat multimea. Demostene a devenit un orator de renume – dar cata perseverenta i-a trebuit ca sa se biru­ie pe sine insusi si sa isi biruie defectele innascute! Iar aceas­ta perseverenta era sustinuta exclusiv de dorinta patimasa, irezistibila, de a deveni orator, dorinta care pentru o vreme a inlaturat din sufletul lui orice altceva si a devenit centrul intregii lui vieti.

Daca intr-un domeniu pur lumesc focalizarea voin­tei intr-un singur centru da asemenea rezultate, in dome­niul duhovnicesc-religios aceste rezultate sunt de-a dreptul uimitoare, fiindca slaba vointa omeneasca este ajutata aici de atotputernicul har al lui Dumnezeu, intarit de care omul renaste, se innoieste desavarsit – sau, cum zice Sfantul Apos­tol Pavel, devine faptura noua in Hristos. Exemple ale aces­tei depline renasteri sunt extrem de multe in istoria nevointei crestine. La drept vorbind, aproape fiecare sfant a trecut prin acest proces al luptei launtrice cu sine insusi, si in fiecare caz biruinta a fost dobandita prin staruinta indreptata catre un singur scop: unirea cu Dumnezeu.

Din numeroasele exemple de acest fel vom lua unul sin­gur: Cuviosul Moise Arapul, care fusese capetenie salbatica de talhari si a devenit apoi calugar smerit si sfant – dar inain­te sa ajunga la asta a fost nevoit sa treaca printr-o lupta deo­sebit de grea si indarjita cu ispitele.

La scurta vreme dupa intoarcerea lui la Hristos, dracii s-au straduit sa trezeasca in el fosta lui necuratie trupeas­ca. Ispita era atat de puternica, incat, dupa cum povestea el insusi dupa aceea, aproape ca a renuntat la hotararea lui de a trai in cucernicie. Istovit de lupta, s-a dus la marele Isidor, fostul preot al Schitului, vestit prin sfintenia vietii sale si prin intelepciunea sfaturilor sale.

Isidor s-a straduit sa-l mangaie si ii spunea sa nu se mire de aceasta ispita, deoarece n-a trecut mult timp de cand s-a lepadat de felul stricat de viata si este firesc sa simta o atractie puternica spre raul de mai inainte. Incercatul staret i-a expli­cat ca aceste deprinderi ale necuratiei trupesti sunt ca niste caini, care, obisnuiti sa roada oase intr-o macelarie, se intorc mereu la ea atata timp cat pot sa intre – dar daca nu li se arunca nici un os si li se inchide usa in nas, nu se mai intorc, ci se duc altundeva ca sa gaseasca ceva de mancat.

Intarit si mangaiat de aceasta invatatura mantuitoare, Moise s-a inchis in chilia sa si a inceput sa-si smereasca tru­pul prin felurite nevointe, mai ales prin postire.

Nu manca nimic, ci doar putina paine; muncea mult si se ruga mult. Gandul la Dumnezeu, la unirea cu El, la ier­tarea si mantuirea sufletului nu-l parasea deloc, insa vremea eliberarii lui de ispite tot n-a venit. Domnul, Care dorea sa-l inalte inmultind biruinta lui, a ingaduit ca in ciuda tuturor sfortarilor sale de a-si smeri trupul Moise sa nu aiba odihna in cuget, mai ales noptile. Aceasta l-a facut din nou sa cea­ra sfatul altora, si i-a povestit despre starea sa unui staret din pustie, care era socotit calugar cu viata desavarsita.

– Ce sa fac, parinte? – l-a intrebat. Visele imi intuneca mintea si vechea mea deprindere cu raul face ca sufletul meu sa se indulceasca de chipuri necurate.

La marturisirea lui Moise, staretul a raspuns:

– Asta se intampla deoarece nu iti intorci mintea cu des­tula hotarare de la aceste amintiri. Invata-te sa priveghezi, roaga-te cu osardie, si vei vedea ca vor trece ispitele.

Moise s-a intors la chilia sa cu hotararea neclintita de a urma acest sfat, si a inceput sa petreaca noptile in picioa­re, in mijlocul chiliei sale, fara sa inchida ochii, rugandu-se mereu si nelasandu-se in genunchi la rugaciune, de teama ca nu cumva in urma acestei schimbari trupul lui sa simta usu­rare si sa-i dea demonului prilej de a-l ispiti. Cu toate astea, patimile continuau sa se zbuciume. Atunci s-a apucat de o nevointa noua: noapte de noapte, mergea pe la chiliile sihas­trilor care din pricina varstei inaintate si a neputintei tru­pesti nu mai erau in stare sa mearga singuri dupa apa, intru­cat aceasta se gasea departe; le lua fara voia lor ulcioarele si le aducea inapoi pline, in acest scop strabatand cateodata chiar si cinci mile.

Aceasta milostivire fina, care il sortea unei mari oboseli si prin insusi acest fapt nimicea focul arzator al patimilor, a starnit si mai mult impotriva lui intaratarea demonilor, dar Cuviosul obisnuia sa spuna: „Eu nu voi inceta sa ma lupt pana cand demonii nu vor inceta sa ma chinuie cu vise ispititoare”. Sase ani s-a luptat in acest fel Cuviosul Moise, pana cand linistea si pacea dorita i s-au instapanit, in sfarsit, in suflet.

El a biruit. A biruit staruinta lui, insa aceasta n-ar fi fost cu putinta daca sufletul lui n-ar fi fost stapanit de un singur gand, de un singur scop: cel de a ajunge la Dumnezeu. Pe aceasta cale s-a ridicat inaintea lui o piedica inspaimantatoa­re, aproape de neinvins: patimile lui salbatice. Ca sa le invin­ga printr-o rabdatoare lupta cu sine insusi de-a lungul a sase ani si sa nu dea inapoi, sa nu sovaie, a fost neaparata nevo­ie ca acest scop principal al vietii sa-i lumineze intotdeauna ca o stea calauzitoare, sa-l atraga la sine irezistibil si sa-i dea imbold la lupta neincetata. Si pentru orice alt crestin chipul Domnului Iisus Hristos trebuie sa fie punctul central in jurul caruia se cristalizeaza intreaga viata duhovniceasca, si atunci toata vointa se dezvolta intr-o singura directie, dobandind o uriasa tenacitate si staruinta.

Cea de-a doua conditie a perseverentei in viata nevoitori­lor crestini este deplina incredintare de sine voii lui Dumne­zeu. Lucrul acesta pare ciudat la prima vedere. Cand vorbim de perseverenta, de obicei avem in vedere tocmai capacita­tea si puterea de a starui in implinirea propriilor dorinte, pe cand aici se cere lepadare de voia proprie si supunere fata de Dumnezeu. Perseverenta si supunere!.. Oare aceste lucruri sunt compatibile?

Fara indoiala! In implinirea poruncilor lui Dumnezeu poti fi la fel de perseverent ca in implinirea propriilor dorin­te, si chiar cu mult mai mult, caci in supunerea fata de Dum­nezeu voia omului gaseste un reazem atat de puternic cum nu poate avea in lucrarea intemeiata pe voia proprie si pe autodeterminare. In mod subiectiv, acest reazem sta in aceea ca cerintele legii dumnezeiesti au pentru om o autoritate cu mult mai mare decat propriile lui dorinte. Oricat de man­dru ar fi omul, oricat de inclinat ar fi sa-si exagereze calita­tile si valoarea, in adancul sufletului tot nu poate sa le dea o pozitie atat de inalta ca cea pe care o da credinciosul lui Dumnezeu. Ca atare, dorintele lui personale pot fi resimtite foarte acut, pot ajunge pana la treapta de patima, dar nicio­data nu vor dobandi forta de imperativ moral pe care o au pentru credincios poruncile si cerintele voii dumnezeiesti. In propriile lui dorinte, omul ori observa neaparat elemente de egoism, care le lipsesc de curatie morala si de obligativita­te pentru constiinta, ori, atunci cand lucrarea lui este libera de imbolduri egoiste si nazuieste pe de-a-ntregul spre folosul aproapelui, nu poate fi absolut convins de corectitudinea caii pe care a ales-o pentru a le realiza, deoarece isi da seama ca alegerea aceasta este determinata de propria lui minte, a carei putere nu o poate socoti absoluta. In ambele cazuri, inevitabile indoieli slabesc fermitatea si convingerea lucrarii lui. Aceste indoieli nu sunt cunoscute de credinciosul ce s-a supus pe de-a-ntregul voii dumnezeiesti.

In mod obiectiv, reazimul lucrarii aflate in armonie cu voia dumnezeiasca sta in aceea ca Domnul il ajuta in chip nevazut pe slujitorul Sau credincios, care implineste voia Lui. Pe de o parte acest ajutor mare si atotputernic, iar pe de alta credinta in corectitudinea caii aratate de degetul lui Dumnezeu si in sfintenia si infailibilitatea absoluta a norme­lor lasate de Domnul lucrarii omului, duc in consecinta la aceea ca omul credincios, care s-a supus lui Dumnezeu si se bizuie pe deplin in voia Lui cea atotputernica, este duhovniceste infinit mai perseverent si mai puternic decat necredin­ciosul, care slujeste exclusiv propriului „eu” si e calauzit de dorintele sale egoiste si de indicatiile ratiunii proprii.

A treia conditie a perseverentei este rabdarea. Rabdarea sfintilor nevoitori a fost intotdeauna uriasa. Insemnatatea ei pentru nevointa crestina este cu totul limpede: ca sa duci o lupta neintrerupta cu ispitele, sa te indreptezi mereu, cu incordare, pe tine insuti si sa nu dai inapoi pana in ultima clipa a vietii tale, sa nu te lasi de lucrul pe care l-ai inceput pana cand nu l-ai dus la capat, trebuie sa fii in stare sa induri barbateste – in primul rand suferintele si lipsurile ce insotesc intotdeauna nevointa crestina, iar in al doilea rand inevitabi­lele greseli, caderi si nereusite, ce pot cu usurinta sa starneasca descurajarea si sa slabeasca energia crestinului lipsit de experienta duhovniceasca. Diavolul se foloseste intotdeau­na de nereusite, straduindu-se sa le exagereze insemnatatea pana la dimensiunile unei autentice catastrofe, ca sa-l adu­ca pe nevoitor la deznadejde si sa-l sileasca sa inceteze lupta. Tocmai capacitatea de a indura suferintele si de a nu te lasa tulburat de nereusite este forma pe care o imbraca rabdarea crestina. Ea se dezvolta in mod firesc din cele doua conditii ale perseverentei pe care le-am aratat mai sus, adica din uni­citatea scopului vietii si din supunerea fata de Dumnezeu, iar fara acestea nu poate nimeni sa atinga o treapta inalta. A rabda suferintele stiind ca acest lucru place lui Dumnezeu si a indura nereusitele stiind ca ele sunt ingaduite de Dumne­zeu spre educarea noastra in smerenie este incomparabil mai usor decat atunci cand nu intelegi de ce si pentru cine este nevoie de aceasta. Lipsurile lipsite de noima, inutile, chiar si atunci cand sunt neinsemnate, sunt resimtite mult mai dure­ros si irita cu mult mai mult decat o mare durere al carei sens este limpede pentru noi.

In ce priveste educarea rabdarii pot fi de folos si urmatoa­rele observatii.

Adeseori, nerabdarea noastra in lucrarea crestina vine din aceea ca mai degraba vrem sa ne delectam de roadele efortu­rilor facute si sa avem succese rapide, vizibile. A doua zi dupa ce ne-am intors catre Dumnezeu vrem deja sa fim sfinti.

Daca nu se intampla asta, incepe sa ni se para ca efortu­rile noastre sunt zadarnice, si incetul cu incetul pune stapa­nire pe suflet descurajarea. Adeseori suntem in stare de mari fapte eroice, fiindca acolo succesul se arata imediat, insa in munca umila de zi cu zi, care nu da rezultate rapide si evidente, energia noastra se imputineaza si se stinge in scurta vreme.

Pentru a preveni descurajarea, trebuie sa tinem bine minte ca nici un efort, oricat de mic ar fi, nu ramane lipsit de rezultat, ci isi lasa urma in suflet. Daca nu observam succese, asta se intampla cel mai des din pricina ca vederea noastra duhovniceasca nu este inca destul de experimentata ca sa le distin­ga atunci cand ele nu au dimensiuni mari – dar daca efortu­rile noastre sunt de buna credinta, rezultatele sunt neindo­ielnice, si putem fi convinsi de asta. Uitati-va cat de incet, pe neobservate, creste un copac. Este aproape imposibil sa stabilesti cat a crescut el intr-o zi, si o crestere semnificativa se vede doar la sfarsitul anului. Asa e si in viata duhovniceasca.

Intotdeauna e mai bine sa ne uitam nu la scopul final al nazuintelor noastre, ci la pasul urmator pe care trebuie sa-l facem. In viata crestina, acest scop final este aproape impo­sibil de vazut clar, caci idealul e aici nemarginit si dispare in departare, iar a compara calea strabatuta cu departarea pe care trebuie s-o strabatem in continuare este o indeletnici­re si nefolositoare, si capabila sa insufle descurajare. Oricat de mult ar fi inaintat omul, in fata lui tot se intinde o cale nesfarsit de lunga, asa incat i se pare intotdeauna ca se afla la inceputul drumului. De aceea, nu trebuie sa masori nicioda­ta cat ai crescut duhovniceste, ci sa-ti indrepti toata atentia spre a face pasul urmator cat mai bine.

Cel mai bine este sa te gandesti ce trebuie sa faci, nu ce poti sa atingi. Implineste-ti constiincios datoria si nu te ingriji prea mult de rezultate. Lasa cu incredere acest lucru in seama Domnului.

Ţine minte intotdeauna regula inteleptului din vechime: „Indatoririle sunt ale tale, iar urmarile sunt ale lui Dumnezeu.”