IUBIREA DE STĂPÂNIRE, DE ÎNTÂIETATE ȘI DE CINSTIRI. “Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu de cel puternic…”

“Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel deznădăjduit, căci doar acela poate înţelege limbajul Său. Cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu cel puternic şi desăvârşit. Biserica aparţine celor smeriţi ai acestei lumi, şi nu celor ce trăiesc în belşugul puterii şi stăpânirii. Celor cu probleme existenţiale, celor cu inima sfâşiată, celor care s-au zbătut în bălţile singurătăţii şi durerii şi s-au simţit cu sufletul dezgolit. Atunci, în acest punct în care crezi că toate s-au pierdut, vine harul lui Dumnezeu…”

Pentru Duminica a cincea a Postului Mare, va mai recomandam:

† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica:

Doamne și Stăpânul vieții mele…

(fragment)

Iubirea de stăpânire

Cea de a treia patimă este iubirea de stăpânire, adică iubirea de întâietate. Vom auzi despre ea în Evanghelia care se va citi duminica viitoare ^{[Este vorba despre Duminica a V-a din Postul Mare, în care este cinstită Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca şi se citeşte atât Evanghelia Cuvioasei (Luca 7: 36-50), cât şi Evanghelia Duminicii respective (Marcu 10: 32-45), la care se referă şi autorul cărţii, (n. trad.)]}. Reprezintă o boală comună, toţi o avem în interiorul nostru. Dorim să fim primii. Vrem să fim noi destinatarii nu doar ai unor simple cinstiri, ci ai celor mai bune cinstiri, în cazul unei comparaţii, noi să fim din al doilea mai în faţă şi, fireşte, într-un mod evident, întâlnim această problemă şi în cadrul Bisericii. Atât de des ne certăm cine să fie primul. Dar ce importanţă are acest lucru? Se poate să fii preot şi să doreşti ca tu să citeşti prima Evanghelie din Joia cea Mare şi nu conslujitorul tău. Se poate să fii cântăreţ şi să doreşti ca tu să cânţi cele mai frumoase părţi ale slujbei şi nu celălalt, care poate să aibă o voce şi mai bună sau mai multe cunoştinţe de muzică psaltică. Iată cum ne stăpâneşte diavolul cu lucruri prosteşti!

Şi pe Ucenici îi vedem că în timp ce Domnul îi anunţă despre pătimirea Sa, în acelaşi moment, doi dintre ei, Ioan şi Iacov, încep să-I ceară locuri de întâietate întru Împărăţia Sa ^{[Şi ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta (Marcu 10: 37). (n. trad.).]} Să luaţi aminte la acest fapt duminica următoare, la Evanghelie. Iar lucrul uimitor care este? Este că nu au rămas singurii aceştia doi ca să ceară întâietate, ci şi ceilalţi au fost stânjeniţi şi s-au întors împotriva lor ^{[Vezi Marcu 10: 41. (n. trad.)]}. Este clar că şi ei doreau în interiorul lor să fie primii. Aceşti eroi ai credinţei, ei care au fost prigoniţi şi apoi au primit martiriul, ei înşişi au negat, ei înşişi au abandonat, ei înşişi s-au certat cu puţin timp înainte de pătimirea lui Hristos cine să fie primul. Însă Domnul le dă lecţia în noaptea Cinei celei de Taină, spunând că primul se cuvine să fie cel ce alege, cu libertate şi uşurinţă interioară, locul celui din urmă^{[Autorul se referă la fapta Mântuitorului de a fi spălat picioarele Ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină (vezi Ioan 13: 4-17), dându-le, astfel, o lecţie privind discuţia despre întâietate amintită în Evanghelia Duminicii a V-a din Postul Mare. (n. trad.)]}. Ce lucru minunat! Să intri într-un spaţiu care va deveni o reprezentaţie teatrală extraordinară, unde, din interiorul tău, să simţi dorinţa de a vedea şi de a auzi. Şi acolo să-ţi propună ei să alegi orice loc îţi doreşti, chiar şi pe cel mai bun. Iar tu să-l alegi, fără a sta pe gânduri, pe ultimul. Cu alte cuvine, să te afli înăuntru, dar ascuns într-o margine. Şi acest lucru pentru ca să intre ceilalţi înaintea ta, adică să se desfete ei mai mult decât tine. Altfel spus, să fie mai mare bucuria ta [văzându-i pe ceilalţi înaintea ta] decât bucuria [provenită prin] delectarea reprezentaţiei respective.

În cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Romani 12:10), spune Sfântul Apostol Pavel. [Aşadar, nu se cuvine să se cultive] iubirea de întâietate, [nu se cuvine să se caute] primul loc. [Să spun] nu acestui fel de gândire şi vieţuire iubitor de putere, adică de a fi primul, şi să doresc să-l cinstesc pe celălalt, să doresc să fie cinstit celălalt, să-i recunosc drepturile, să fiu cel ce slujeşte, să fiu cel fericit de pe urmă, binecuvântatul din ultimul loc, plin de desfătare în locul meu, la sfârşitul rândului. [Să fiu], însă, cel ce va fi în sânul^{[Aluzie la sânul lui Avraam (Luca 16: 22-23), din Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, însemnând starea de mântuire, (n. trad.)]} în care toţi ceilalţi vor fi mai buni decât mine. Ce lucru minunat! Să mă bucur pentru binecuvântarea darurilor lui Dumnezeu şi a virtuţilor fraţilor. Prin urmare, Doamne, nu-mi da duhul iubirii de stăpânire, adică să doresc eu să fiu superior altora, şi al iubirii de întâietate!

(din: † Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita, 2016)

***

Nu trebuie să uitam că nici o formă de egoism nu este atât de nesuferită, precum cea a creştinului în relaţie cu sufletul său şi cu Dumnezeu. Cei cărora le este sete de putere sunt bolnavi sufleteşte. Suferă de complexul de inferioritate. Au în ei o rană, pe care nu vor s-o vadă. Pe de o parte aspiră la putere, pentru a se convinge pe ei că sunt cineva şi că nu au eşuat în viaţă, însă pe de altă parte fugăresc puterea, pentru a-i convinge pe cei din jurul lor că nu trebuie să-i vadă ca pe nişte oameni simpli, ci ca pe nişte oameni deosebiţi şi excepţionali.

Duhul iubirii de stăpânire… nu mi-l da mie

Cineva care se părăseşte pe sine şi se preocupă de lucruri străine este un exemplu clar de egoism şi mândrie. Din acest motiv, următoarea patimă de care-L rugăm pe „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre” să ne scape este iubirea de stăpânire. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire nu mi-l da mie”.

Iubirea de stăpânire este trufie, mândrie, sete de putere, aspiraţia de a domina, iubirea pentru orice lucru care dă putere. E vorba de o patimă care-l cuprinde pe om atunci când acesta îşi pierde autocunoaşterea şi autocontrolul. Iubirea de stăpânire este rezultatul celor două patimi anterioare: a trândăviei şi a grijii de multe, întrucât oamenii trândavi şi iscoditori doresc să-şi ascundă lipsurile şi golurile interioare prin puterea pe care o dobândesc aflându-se într-o poziţie înaltă.

Trândăvia, grija de multe şi iubirea de stăpânire clatină relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele. Iar când această relaţie se deformează, atunci obligatoriu suntem îndemnaţi să căutăm echilibru într-o atitudine total greşită faţă ce ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Viaţa noastră fără Dumnezeu sau fără bunătăţile Lui îmbelşugate va deveni inevitabil egoistă şi egocentrică, lucru ce înseamnă că toţi ceilalţi trebuie să devină mijloacele pentru satisfacerea şi slava noastră deşartă. Dacă Dumnezeu nu este „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, atunci ego-ul nostru este cel ce-l va lua locul, ego-ul nostru va fi centrul absolut al lumii noastre, măsura judecăţii noastre în toate lucrurile. Astfel, iubirea de stăpânire devine păcatul nostru principal în relaţiile cu ceilalţi, de vreme ce de obicei prin intermediul ei căutăm să-i facem pe aceia sa ni se supună. O dorinţă care poate, desigur, să nu se exprime doar ca o nevoie intensă de a le porunci şi de a-i controla pe ceilalţi, ci şi ca indiferenţă, ignorare, lipsă de interes, de grijă şi respect faţă de aproapele.

Atunci când mă iubesc doar pe mine, nu-l pot include pe aproapele în viaţa mea. De multe ori uităm că în lumea aceasta nu suntem singuri. Iar când uităm, inima ni se goleşte. Căci omul nu este făcut să trăiască în sungurătate, aici nefiind vorba de un loc anume, cât mai ales de ce simte inima; adică starea lăuntrică a omului. De aceea mulţi sunt oamenii care vorbesc cu mulţi şi comunică zilnic cu şi mai mulţi, dar de fapt sunt singuri. Trebuie, deci, să ne umplem inima cu ceilalţi. Iubitorul de stăpânire îşi umple inima cu patima puterii şi escaladării ei şi, de obicei, îi distruge pe ceilalţi. Însă nimeni nu este atât de gol, cât cel care este plin de sine. Şi cu cât mai mult te iubeşti pe tine, cu atât mai mult devii cel mai mare duşman al tău.

Dumnezeu este pretutindeni, dar prezenţa Lui o simţim cel mai mult în oameni. De aceea îl slujim pe om, îl ajutăm pe aproapele şi îl iubim pe semenul nostru ca si când ar fi Însuşi Dumnezeu. Hristos ne îndeamnă spre un mod de viaţă care este complet diferit de cel prezentat ca model de viaţă în societatea de astăzi. Hristos nu-ţi spune „calcă pe cadavre, pentru a ieşi în evidenţă şi a dobândi putere”, nici nu intră în logica expresiei „te mănânc ca să pot trăi“. Hristos spune: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Se jertfeşte, nu pretinde ceva. Se împuţinează pe Sine, Se micşorează pe Sine, Se răstigneşte pe Sine.

Problema principală în viaţă nu este dacă-ţi vei găsi sinele tău, ci dacă-i vei îngădui să piară şi să dispară. Acest mare salt trebuie să-l facem cu toţii: să încetăm să ne preocupăm de sinele nostru. Chiar şi oamenii Bisericii, chiar şi cei care vor să se numească oameni duhovniceşti, nu vor reuşi să scape de iubirea de stăpânire atâta timp cât vor continua să se îngrijească doar de sinele lor. Se ştie că de multe ori religia devine refugiul iubirii patologice a sinelui nostru şi locul confortabil pentru conştiinţa noastră. Şi, din păcate, cei ce văd Biserica ca pe una din multele religii ale lumii, se refugiază în ea pentru a-şi înfrumuseţa patimile şi a-şi justifica bolile. Însă omul lui Dumnezeu nu vrea îndreptăţire, nu caută ca ceilalţi să-l considere vrednic, nu se luptă să dobândească lucruri sau ranguri pentru a deveni puternic. El năzuieşte spre mântuire, care nu este un simplu fapt superficial, ci o reînnoire existenţială totală a omului.

Nu trebuie să uităm că nici o formă de egoism nu este atât de nesuferită, precum cea a creştinului în relaţie cu sufletul său şi cu Dumnezeu. Cei cărora le este sete de putere sunt bolnavi sufleteşte. Suferă de complexul de inferioritate. Au în ei o rană, pe care nu vor s-o vadă. Pe de o parte aspiră la putere, pentru a se convinge pe ei că sunt cineva şi că nu au eşuat în viaţă, însă pe de altă parte fugăresc puterea, pentru a-i convinge pe cei din jurul lor că nu trebuie să-i vadă ca pe nişte oameni simpli, ci ca pe nişte oameni deosebiţi şi excepţionali.

În acest cadru se mişcă şi toţi cei care au impresia că vor salva lumea. Megalomania pe care o are cineva în mintea lui, crezând că va salva lumea sau că va aduce schimbări mari şi radicale, sau că va contribui în mod unic şi irepetabil la binele omenirii, este aproape mereu o mască ce ascunde patima iubirii de putere şi stăpânire. O patimă pe care o cultivăm, de vreme ce între modelele promovate în vremea noastră este şi cel al omului care deţine poziţii mari şi însemnate. Neplăcut este faptul că, pe când noi, ca creştini, dorim şi căutăm puterea şi stăpânirea, sfinţenia foarte puţin este astăzi invidiată. Invidiem doar lucrurile lumeşti care ne fac în cele din urmă mici şi neînsemnaţi. Şi cu cât este cineva mai mic, cu atât mai mult este atras de slava deşartă şi iubirea de stăpânire. Foarte corect a zis cineva: iubirea de slavă deşartă cuprinde mai uşor sufletele mici decât pe cele mari, ca focul care arde paiele mai uşor decât bârnele.

În punctul acesta trebuie să menţionăm că stăpânirea este o harismă ce provine din crearea omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Iubirea de stăpânire are un sens total diferit decât cel al stăpânirii. Iubirea de stăpânire este forma bolnăvicioasă şi pervertită a oricărei stăpâniri şi puteri. Căci una este stăpânirea şi alta iubirea de stăpânire. După Teologia ortodoxă, faptul de a stăpâni este slujire, este jertfă, prinos şi binecuvântare.

Cel ce stăpâneşte se bucură de roadele durerii şi jertfei şi nu de slava rangului său, şi caută să se îngrijească de toţi ceilalţi, nesocotind desfătarea, confortul şi odihna lui. De aceea Sfântul Petru Damaschinul spune foarte înţelept: „Căci răul nu este stăpânirea, ci iubirea de stăpânire, şi nici slava, ci iubirea de slavă deşartă”.

Trebuie să mai ştim că aspiraţia spre cinstire îl dezechilibrează pe om. Dumnezeu nu-l pedepseşte pe om pentru că năzuieşte spre cinstiri şi slavă din partea celorlalţi, însă îl răsplăteşte pe cel care tace pentru a nu se arăta dreptatea lui. Pe un astfel de om Dumnezeu îl va îndreptăţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Cei mai frumoşi oameni sunt cei care în viaţa lor au cunoscut înfrângerea, care au fost nedreptăţiţi, au pierdut ranguri, au trăit pierderi, au căzut şi fost loviţi de prieteni şi fraţi, au simţit respingerea părintească, dar în cele din urmă au aflat calea să iasă din prăpastie şi să stea în faţa lui Dumnezeu fără întristare şi deznădejde.

În cele din urmă, cele mai frumoase biruinţe sunt cele împotriva sinelui nostru. Oamenii care-şi înving sinele au nobleţe şi sensibilitate. Nu aleargă după dobândirea puterii. Au cunoscut viaţa şi sunt plini de îndurare, tandreţe, interes şi dragoste profundă pentru toţi ceilalţi. Văd diferit lucrurile vieţii, mai adânc şi mai frumos.

E timpul acum, în Postul Mare, să înţelegem că în Biserică se mântuieşte cel lipsit şi aflat în nevoi. Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel deznădăjduit, căci doar acela poate înţelege limbajul Său. Cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu cel puternic şi desăvârşit.

“Biserica aparţine celor smeriţi ai acestei lumi, şi nu celor ce trăiesc în belşugul puterii şi stăpânirii. Celor cu probleme existenţiale, celor cu inima sfâşiată, celor care s-au zbătut în bălţile singurătăţii şi durerii şi s-au simţit cu sufletul dezgolit”. [Părintele Haralambos Papadopoulos]

Atunci, în acest punct în care crezi că toate s-au pierdut, vine harul lui Dumnezeu. Vine nu când îl programăm noi, ci când vrea El. Iubirea de stăpânire este o cale de urcare lumească, o carieră pământească. Însă în viaţa Bisericii cariera este sfinţenia, iar progresul este considerat nu atunci când trăieşti pentru tine, ci când mori pentru aproapele tău.

De altfel, pentru ortodocşi biruinţa împotriva morţii constituie principalul scop al vieţii, întrucât fiecare din noi şi-a început viaţa bisericească prin botezul întru moarte: Toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat.

(din: Macarie Epicop de Hristoupolis, Doamne și Stapânul vieții mele… Texte de trezvie duhovniceasca, Editura Egumenita, 2017)

LEGATURI: