CUM A AJUNS IROD SA ACCEPTE TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN? Legile duhovnicesti ale luptei cu patimile si tragedia sufletului slab, sovaielnic sau: DE CE NU SUNT SUFICIENTE BUNELE INTENTII PENTRU MANTUIRE?

“Incepand razboiul, trebuie sa ne luptam cu hotarare, fara sovaiala. „Cine sovaie e pierdut”, spune proverbul englezesc. Renuntati la orice autocompatimire si nu faceti nici o concesie egoismului. Concesiile tot n-o sa va salveze, si pe aceasta cale nu veti cumpara pacea cu diavolul. Dimpotri­va: acolo unde vede slabiciune, el ataca tot mai puternic. Urmeaza imediat noi ispite, si mai serioase, care cer noi con­cesii”.

*

“Vreti sa iesiti din mlastina care va soarbe a patimii? Luati mana lui Hristos! Cand va lasa puterile si piere ultima raza de nadejde in eliberarea duhovniceasca, adresati-va direct Domnului, cu rugaciune fierbinte din inima, si, credeti-ma, chemarea voastra nu va ramane desarta. Ajutorul cerut nu va intarzia!”

***

Regulile luptei cu patimile

(Capitolul 6, versetele 14-29 [din Evanghelia dupa Marcu])

In istoria executiei lui Ioan Botezatorul, despre care isto­riseste Sfantul Evanghelist, in fata noastra se contureaza figura tragica a lui Irod, ucigasul Marelui Proroc.

Acesta nu este Irod cel care a omorat pruncii din Bethleem in nadejdea zadarnica de a-L da pierzarii pe Iisus. Acela, dupa cum stim, a murit pe cand Sfanta Familie se afla inca in Egipt.

Irod cel ce l-a omorat pe Ioan Botezatorul era asa-numitul Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om poate nu atat stri­cat, cat slab de caracter. Faradelegea savarsita il chinuia. Nu putea sa il uite pe Ioan, atata doar ca in urma slabiciunii sale de caracter nu traia mustrari de constiinta, ci un simta­mant irezistibil de teama. Spectrul insangerat al Prorocului il urmarea pretutindeni. Cand a auzit de Domnul, cu privire la Care in popor aveau loc dispute aprige, primul lui gand, insuflat de teama, a fost ca Ioan cel omorat a inviat. El se temea ca va gasi in persoana Prorocului nou-aparut un raz­bunator al sangelui varsat, si aceasta teama era cu atat mai puternica, cu cat isi dadea seama mai bine ca l-a omorat pe Botezator pe nedrept. Doar un concurs fatal de imprejurari il impinsese la aceasta faradelege, pe care el o ingaduise fara voia sa. In pofida asprelor mustrari indreptate de Ioan impotriva Irodiadei si a tetrarhului, acesta din urma il respecta in adancul sufletului pe acuzatorul sau, deoarece stia ca este un barbat drept si sfant. De aceea, cu toate ca la staruintele Iro­diadei il aruncase in inchisoare, il cruta, il asculta cu placere si de multe ori urma sfatul lui. Atunci cand Salomeea, fiica Irodiadei, a cerut de la el capul lui Ioan Botezatorul, carmuitorul s-a intristat. Cum de s-a intamplat asa ceva? Cum de a ingaduit Irod aceasta ucidere? Cum a putut sa ajunga intr-o asemenea stare incat, in pofida inclinarilor inimii sale, a fost silit sa fie de acord cu ingrozitoarea cerere a Salomeei si sa taie, la porunca ei, capul Prorocului?

Sa incercam sa privim in acest suflet intunecat si sa urmarim cum se „coace” treptat in el faradelegea pricinuita de patima, si cum s-a aprins si s-a intarit insasi patima. Este foarte important pentru noi sa ne lamurim legile dezvoltarii pacatului si patimii, fiindca ele lucreaza cam la fel in sufletul oricarui om, si din exemplul lui Irod ne putem da seama ce determina propriile noastre caderi.

Totul incepe aici prin pofta, prin iubirea necurata fata de Irodiada, cumnata lui Irod, sotia fratelui sau Filip. Fara sa se ingrijeasca deloc de oprirea patimii nelegiuite care se dez­volta, Irod trece in curand la fapta, paseste cu usurinta peste cea dintai piedica si se insoara cu nevasta fratelui sau. Acest prim pas arata deja destul de limpede cat de mult se dezvol­tase patima in sufletul lui, fiindca puterea patimii se masoara prin marimea piedicilor pe care le depaseste; altfel spus, cu cat sunt mai mari piedicile biruite de patima, cu atat e mai mare aceasta. Depasind prima piedica, Irod se ciocneste insa imediat de alta: propovaduirea acuzatoare a lui Ioan Botezatorul, care ii spunea lui Irod: Nu ti-e ingaduit sa tii pe femeia fratelui tau. Fara indoiala ca reprosurile acestea aveau pentru Irod mai mare insemnatate decat stinghereala fata de fratele sau si teama de opinia publica; aceasta, multumita servilismului fariseilor si saducheilor, care aveau o inraurire hotara­toare asupra ei, putea fi usor redusa la tacere. A-l sili sa taca pe incoruptibilul Ioan ori a-l face sa indulceasca tonul franc al mustrarilor sale a fost cu neputinta. Pe langa asta, si asupra constiintei lui Irod insusi acele cuvinte aspre trebuie sa fi avut o mare inraurire, fiindca Irod nutrea un mare respect fata de Proroc si, fara indoiala, tinea cont de parerea lui. Şi totusi, nici aceasta noua piedica nu l-a putut sili sa-si invinga pati­ma. Mai mult decat atat: nu numai ca nu da inapoi in fata ei, ci, atatat de Irodiada, il aresteaza pe Proroc, pe care il res­pecta, si il arunca in inchisoare. Aceasta arata cat se poate de limpede cat de departe ajunsese patima lui. In fine, in scena cu Salomeea aproape ca isi pierde cu totul stapanirea de sine. Senzualitatea ajunsa in ultimul hal ii intuneca mintile, si face juramantul acela nebunesc. Este deja rob patimii pe deplin! Astfel, atunci cand nu intampina impotrivire, patima prin­de putere, cotropind cu stapanirea sa despotica sufletul omenesc. Alaturi de aceasta observam si alt fenomen: odata inga­duit, un fel al pacatului atrage dupa sine o multime de alte feluri. In cazul de fata, in urma poftei desfranate vin miselia fata de fratele sau, preacurvia, nedreptatea, cruzimea, silnicia fata de Ioan, juramantul desert, slava desarta fata de oaspeti, orgoliul mincinos si, in cele din urma, omorul. De parca in urma primului sarpe al patimii care s-a trezit si si-a dat sea­ma de puterea sa incep indata sa suiere si sa se agite o intreaga ceata de serpi, care pana atunci dormitau pasnic in suflet. In fine, nu putem trece sub tacere nici faptul ca ispitele prin care trece Irod devin tot mai serioase, iar faradelegile tot mai gre­le – de parca s-ar verifica pana la ce treapta de cadere poata sa ajunga omul acesta, care s-a supus patimii.

Asadar, vedem cum latul pacatului se strange tot mai mult si cum ramane tot mai putina nadejde ca omul care a cazut in el se va putea elibera. Situatia devine aproape fara iesire cand din suflet dispar ultimele puteri si chiar dorin­ta de a rupe acest lat, si omorul sau o alta faradelege nu mai putin grava devine atunci doar urmarea fireasca, inevitabilul acord final al patimii dezlantuite.

Cercetand procesul dezvoltarii ispitelor asa cum este el descris in istorisirea evanghelica despre Irod, putem gasi o tripla lege careia ii este supusa aceasta dezvoltare daca nu intam­pina rezistenta din partea vointei constiente a omului.

Prima lege poate fi numita „legea amplificarii”. Ea consta in aceea ca forta patimii, intensitatea ei si stapanirea pe care o are asupra sufletului cresc progresiv, pe masura ce i se fac concesii. Concesiile nu o linistesc, ci o fac si mai pretentioa­sa si autoritara. Omul care a ingaduit o data pacatul slabes­te moral si la urmatoare ispita il face cu mai mare usurinta decat cel ce a rezistat in prima lupta. Vointa omului se intareste prin biruinte si slabeste prin infrangeri: aceasta este o lege a psihologiei. Curentul moral, odata infiltrat in suflet, se preface rapid intr-un torent navalnic si strica tot stavilarul legii morale a constiintei, daca nu ne luptam cu el.

Doctorul Mutt povesteste despre un student care sufe­rea de viciul masturbatiei, care i-a marturisit ca in cursul primului an cedase viciului doar o data, in anul urmator de trei ori, dupa care s-a masturbat saptamana de saptamana. Aces­ta este un fenomen obisnuit. Adeseori il observam in dez­voltarea impatimirii de alcool. Cum zice proverbul, „primul pahar pare ca roata carului, al doilea ca un soim, iar urmatoarele ca niste pasarele“. Concesiile si caderile joaca aici rolul de vreascuri uscate pe care le aruncati in foc. Cu cat aruncati mai mult vreascuri, cu atat devine mai mare si mai lacoma flacara. Cu cat pacatuim mai mult, cu atat se aprinde mai tare patima.

Cea de-a doua lege este legea extinderii. Unui pacat ii urmeaza inevitabil o serie de noi pacate. O patima, aprinzandu-se in suflet, trezeste la viata si alte patimi, de par­ca intre ele exista o tainica legatura nevazuta. Reusita unei patimi slujeste parca drept semnal pentru celelalte, si, toa­te deodata sau una dupa alta, se grabesc sa se napusteasca asupra nefericitului suflet, de parca ar vrea sa-i dea lovitura de gratie potrivnicului slabit. Patimii curviei ii urmeaza nea­parat gelozia, neincrederea, minciuna, invidia, mania si asa mai departe. Aici este ca la razboi: a fost strapuns frontul intr-un loc, si dusmanul isi concentreaza imediat fortele in bresa creata, pentru a o largi si a obtine o victorie deplina.

Odata, demult, pe un santier naval olandez se constru­ia o corabie. Pentru chila, de care se prind coastele corabiei, trebuie gasita o barna buna, lunga, solida. In mormanele de lemne care zaceau in curtea santierului doi lucratori au gasit una care parea, la prima vedere, potrivita…

– Uite, a zis unul dintre ei, buna barna! Hai, mai, s-o luam…

Celalalt a privit insa cu atentie barna si a clatinat din cap a tagada.

– Nu, nu e buna!

– De ce?

– Vezi gaurica asta? Inseamna ca in lemn s-au cuibarit deja viermii…

– Fleacuri… Ce inseamna o mica gaura la o asemenea bar­na uriasa? De-abia se vede… S-o luam, omule!

S-au incontrat putin, si in cele din urma cel mai prevazator a cedat. Au luat barna si din ea au facut chila noii corabii.

Aceasta a plutit cu bine pe mari vreme de cativa ani. Era usoara, trainica si n-avea teama de furtuni. O admirau toti, dar intr-o buna zi s-a scufundat fara nici o pricina aparenta, pe vreme buna. Cand s-au coborat scufundatorii s-o cerceteze s-a dovedit ca fundul corabiei fusese ros de viermi. In anii cat corabia plutise pe marile lumii, viermii se inmultisera si gaurisera de tot lemnul. O micuta carie in lemn a fost fatala vasului urias.

Asa este si in suflet. Un singur viermisor al patimii, daca nu-l nimicesti la timp, se poate inmulti colosal de mult, nas­cand noi vicii, cotropind toate partile sufletului si erodandu-i tesuturile sanatoase.

Pricina consta in slabirea credintei. Biruita de un pacat, vointa isi pierde puterea de rezistenta, cedand cu usurinta si altora. In adancul sufletului omenesc exista intotdeauna pacatul, sub forma celor mai diferite inclinatii vicioase si patimi. Aceste patimi fierb si spumega ca intr-un cazan, cau­tand iesire – dar daca omul nu le cedeaza, vointa lui joaca rolul unui capac greu, din plumb, care nu lasa sa iasa aburul sub presiune. Daca ridici cat de putin capacul, in deschiza­tura, oricat de mica ar fi ea, navalesc cu putere toate patimi­le din suflet. Cedand in felul acesta, omul da automat frau liber si celorlalte patimi, nemaifiind in stare sa le faca fata.

Cea de-a treia lege este cea a adancirii patimii. Lucra­rea acesteia consta, in primul rand, din aceea ca mijloacele de satisfacere a patimii dezlantuite, care a pus stapanire pe suflet, devin tot mai rele si mai urate din punct de vedere moral. Patima devine tot mai pretentioasa, tot mai capri­cioasa, tot mai extravaganta. Ea nu se mai multumeste cu formele obisnuite ale pacatului, ci cauta unele noi, mai rafi­nate, capabile sa excite mai mult nervii uzati, tociti. Astfel, patima curviei este complicata adeseori de cruzime, transformandu-se in sadism. Lacomia pantecelui cere noi si noi mancaruri, tot mai sofisticate. Legea adancirii se mai mani­festa cateodata si altfel: pentru a-si satisface patima care creste, omul incepe sa faca faradelegi tot mai grele. El sacrifica totul de dragul ei, toate valorile morale care s-au mai pastrat in sufletul lui.

Peste bordul vietii sunt aruncate toate cate impiedica patima: obiceiurile, convingerile si principiile morale, impe­rativele datoriei si religiei – toate zboara afara, incepand cu valorile cele mai putin importante si incheind cu cele mai mari. Astfel, zgarcitul, cuprins de patima iubirii de arginti, pentru a face rost de bani nu se da in laturi de la nimic: la inceput inceteaza sa faca milostenie, pe urma se cufunda in avaritie, refuzand sa-i ajute pana si pe cei mai apropiati oameni; in continuare, se deda afacerilor murdare, sacrifi­cand dreptatea si decenta, ajungand adeseori pana la hotie, uneori chiar pana la omor, si asa mai departe. Treptat, sufle­tul se pustieste, pierzand in folosul patimii tot ce avea de pret. Omul decade tot mai mult, ajungand la fundul paca­tului si al viciului. Examinand legile care actioneaza in pro­cesul dezvoltarii patimii, putem observa fara greutate: con­ditia generala, principala, fundamentala, de care depinde tot acest proces este absenta regulilor morale ferme si slujirea exclusive a propriului egoism, a propriului eu.

De ce a cazut Irod atat de jos? Fara indoiala, fiindca egois­mul lui, eul lui erau idolul lui cel mai insemnat, caruia ii slu­jea de o viata intreaga; nu recunostea deasupra sa alta vointa mai inalta decat propriile capricii si pofte; principii mora­le nu vedem deloc in activitatea lui, si daca asculta de Ioan Botezatorul asculta, bineinteles, nu fiindca pretuia inalti­mea si curatia morala a sfaturilor acestuia, ci, cel mai proba­bil, fiindca intrezarea in el un clarvazator, care zareste mai bine cararile vietii, ce se impletesc in negura viitorului.

Ne-am oprit asupra explicarii amanuntite a mijloacelor si a cailor pe care se desfasoara dezvoltarea patimii si a conditiilor care o sprijina si o intretin, ca prin aceasta analiza sa usuram rezolvarea unei probleme de o insemnatate esentiala in viata crestinului: lupta cu patimile. Pentru a ne lupta cu suc­ces impotriva dusmanului trebuie sa-i cunoastem procedee­le, subterfugiile si metodele. Bineinteles, problema este atat de vasta si de complexa, incat nu poate fi epuizata in cadrul unei discutii scurte, si ca atare vom fi nevoiti sa ne marginim aici doar la cateva sfaturi practice.

In primul rand, dupa cum se poate vedea din toate cele spuse mai inainte, pentru a ne lupta cu succes impotriva patimii trebuie, mai intai de toate, sa avem principii moral-religioase temeinice. Fara acestea lupta este absolut imposibila: cum altfel sa gaseasca omul un punct de sprijin si in numele a ce se va lupta? In propria personalitate? In numele dorin­telor propriului eu? Dar tocmai acolo se afla focarul patimii, si a ne sprijini pe propriile dorinte si inclinatii in lupta cu ea este ca si cum, luptandu-ne cu curvia, ne-am imprieteni cu prostituate si am cauta la ele sprijin moral. Este la fel de nefo­lositor si a cauta sa gasim acest reazem in ceea ce este util pentru societate, deoarece „folosul obstesc” este un concept prea precar, prea vag, este inteles in mod diferit de diferiti oameni si este supus unor interminabile schimbari, in func­tie de imprejurari si de conditiile epocii.

Legile morale capata pentru om o obligativitate si neschimbare neconditionata numai atunci cand el constien­tizeaza provenienta lor suprafireasca si aude in ele glasul lui Dumnezeu. Numai atunci ele au o temeinicie absoluta si o autoritate neclintita. In limbajul bisericesc, aceasta dispozi­tie sufleteasca, care consolideaza legea morala, se numeste „frica de Dumnezeu“. Astfel, frica de Dumnezeu este baza moralitatii si reazemul in lupta cu patimile.

Daca aceasta dispozitie, care face sufletul omului sa se supuna regulilor morale, este posibila, pana la un anumit punct, in orice religie, cealalta conditie care il intareste pe om in lupta cu patimile in numele legii morale este prezen­ta numai in crestinism: este acea putere harica, acel ajutor nevazut, dar mereu simtit, pe care Domnul il trimite pacato­sului ce se lupta chemand numele Lui cel sfant.

Nu stiu cui apartine urmatoarea descriere pitoreasca a relatiei dintre diversele religii si omul cazut in groapa mur­dara a pacatului, care doreste sa iasa de acolo, care arata ce-i spun in acest caz nefericitului care piere diversele religii si cum se straduie ele sa-l ajute si sa il mangaie.

Confucius rosteste: „Experienta aceasta sa-ti fie invata­tura de minte!”

Hinduismul: „In urmatoarea reincarnare vei fi mai fericit!”

Mahomed: „In toate este voia lui Allah!”

Dar Hristos? Hristos spune: „Ia mana Mea!”

Cu cat este mai presus aceasta atitudine fata de pacatos decat atitudinea celorlalte religii! Cu cat este mai multa dragoste in ea si cu cat este mai roditoare si mai de folos pentru om decat ace­le consolari ce nu ies din domeniul vorbelor goale! Vreti sa iesiti din mlastina care va soarbe a patimii? Luati mana lui Hristos! Cand va lasa puterile si piere ultima raza de nadejde in eliberarea duhovniceasca, adresati-va direct Domnului, cu rugaciune fierbinte din inima, si, credeti-ma, chemarea voastra nu va ramane desarta. Ajutorul cerut nu va intarzia!

Asadar, prima regula pentru lupta cu patima: lupta aceas­ta poate fi purtata cu succes doar pe teren religios, sub stindardul nadejdii in Domnul Iisus Hristos. In aceasta nadejde e principalul reazem, principala putere a crestinului!

In al doilea rand, este mai bine sa incepem lupta atunci cand patima n-a iesit inca din primul stadiu de dezvoltare – din taramul gandului. Luptati-va indata ce veti simti pri­ma pornire a unei patimi, indata ce v-a venit in cap cel dintai gand la ea. Cand patima incepe sa se infaptuiasca si, supunandu-va ei, faceti deja ceva ca s-o satisfaceti este nemasurat mai greu sa o opriti dupa aceea. Chiar si in cazul cand ati cazut deja, savarsind pacatul cu fapta, chiar daca ati inceput sa va obisnuiti cu el, lupta cea mai energica trebuie purtata in con­tinuare pe taramul gandului. Respingeti insasi imaginea paca­tului si pornirea catre acesta, indata ce se arata in ganduri, invatati-va sa invingeti inchipuirea patimasa, fiindca aici este radacina pacatului.

Dinauntru, din inima omului, zice Dom­nul, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulte­rul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul piz­mas, hula, trufia, usuratatea (Mc. 7, 21-22).

Nu putem opri gandurile pacatoase in asa fel incat ele sa nu ne mai deranje­ze deloc. Aceasta nu depinde de noi, fiindca ele sunt adeseori insuflate de puterea straina, necurata, vrajmasa noua, care nu cruta nici cele mai sfinte clipe, nici cele mai evlavioase dispo­zitii sufletesti. Ele pot veni chiar si in timpul rugaciunii celei mai fierbinti si mai incordate.

Odata, la un staret pustnic a venit tanarul lui ucenic, plangandu-se de gandurile pacatoase ce-l bantuiau. Staretul l-a scos afara.

– Ia desfa-te la haina! Ucenicul s-a supus.

– Poti sa opresti vantul, ca sa nu patrunda sub haina ta?

– Nu pot, avo!

– Asa este si cu gandurile… Nu le putem opri venirea. Putem numai sa ne luptam cu ele, neingaduindu-le sa rama­na in suflet…

Cum este mai bine si mai potrivit sa facem asta? Cel mai bine este sa ne luptam cu gandurile prin metode pozitive, nu negative. Daca repetam in sinea noastra: „Nu o sa ma gan­desc la asta! Nu vreau! Nu o sa permit!” asta nu ne va ajuta prea mult. Mai bine sa incercam sa ne gandim la altceva si sa inlocuim gandurile rele cu ganduri bune. Este bine sa avem ceva pregatit dinainte pentru asemenea situatii: imagini din istoria sfanta, probleme de credinta si moralitate sau pur si simplu inchipuiri nobile in duh crestin. De obicei, Sfintii Parinti se foloseau in asemenea situatii de rugaciuni scurte (cel mai des de Rugaciunea lui Iisus), ca sa abata mintea de la ispita. Uneori isi aminteau texte din Sfanta Scriptura indrep­tate impotriva tentatiei, care destrama soaptele ei. De texte din Sfanta Scriptura S-a folosit, dupa cum stim, si Domnul pentru a-l alunga pe diavol atunci cand acesta a venit la El in pustie pentru a-L ispiti. In al treilea rand, porniti la lupta imediat, fara sa intarziati nici macar o clipa si fara sa faceti vreo concesie. Concesiile duc de obicei la infrangere. Daca hotul incepe sa reflecteze la modul: „Anul acesta o sa fur 10000, la anul 5000, peste inca un an doar 1000… iar in cele din urma voi inceta de tot sa fur”, se poate spune cu incredere ca el va ramane hot. Fumatorii inveterati care incearca sa se lase de fumat micsorand treptat numarul de tigari fumate zilnic rareori au succes.

Exista o veche povestire pentru copii despre un baiat olan­dez care si-a scapat patria de inundatie. Olanda se afla sub nivelul marii si este aparata de diguri. Candva, intreaga tara era fund de mare si se afla sub apa. Doar pas cu pas, cu o incre­dibila darzenie si staruinta, olandezii au smuls-o marii cu aju­torul digurilor, si pe polderele[1] grase, acoperite de namol fer­til, isi lucrau campiile. Olanda se afla intotdeauna in primej­dia de a fi inundata – este destul sa se sparga undeva digurile. Toti locuitorii stiu asta si pazesc digurile cu mare grija.

Odata, noaptea, pe malul marii mergea un baietel. Ştia bine drumul spre casa si noaptea nu il inspaimanta. Deodata i-a atras atentia un sunet neobisnuit: se auzea plescait si susur de apa, de parca ar fi curs un paraias. S-a oprit, si-a incordat auzul si a dat fuga la diguri. Cat de mare i-a fost groaza cand a vazut ca digul se fisurase intr-un loc si jetul de apa, marindu-se tot mai mult, tasnea ca dintr-o arteziana! Ce era de facut? Baiatul intelegea tot pericolul situatiei si stia ca daca nu va opri acel jet de apa, spre dimineata acesta se va transforma intr-un suvoi nimicitor, care va surpa digurile si va inunda tara. S-a uitat in stanga si in dreapta. Ţarmul era pustiu, nici tipenie de om. N-avea de unde sa astepte ajutor. Cele mai apropiate case erau destul de departe de tarm, si pana cand ar fi ajuns la ele primejdia putea sa creasca nemasu­rat… Atunci, fara stea pe ganduri, si-a scos haina, si-a infasu­rat strans cu ea mana dreapta si a astupat gaura, varand mana in ea pana aproape de umar. Scurgerea s-a oprit. Noaptea era cetoasa si rece. Aerul era imbibat de o umezeala patrunza­toare. In curand, baiatul a inceput sa tremure. Camasuta lui veche si peticita nu-i tinea aproape deloc de cald. Se facuse albastru, dintii ii clantaneau, mana ii amortise, dar a ramas cu barbatie la postul sau. Ştia ca daca va scoate mana apa va tasni cu si mai mare putere si, cine stie, poate ca vor pieri atunci parintii lui, surioara lui, prietenii lui…

Nu putea sa plece nici daca a ramane ar fi insemnat moar­tea… Atunci cand rondul de dimineata al paznicilor de dig i-a vazut silueta maruntica, baiatul aproape ca nu se mai putea misca, atat de amortit era.

„Ce faci aici, baiete?” – i-a strigat unul dintre paznici. Micutul s-a uitat la el si, abia desfacandu-si falcile, a spus incet: „Ţin marea.”

Acesta era, literalmente, adevarul. Micul erou si-a sal­vat patria de inundatie si de pieire sigura. Daca ar fi intar­ziat putin, valurile marii ar fi ingropat in adancul lor rece tot tinutul, cu locuitorii lui harnici si cu campiile cele rodni­ce.

„Intarzierea este asemeni mortii”, spunea Petru cel Mare cu privire la tactica militara. Acelasi lucru se poate spune si despre lupta duhovniceasca. Aici, intarzierea este adeseori echivalenta cu moartea duhovniceasca. Exista o parere ras­pandita, potrivit careia poti sa te intorci la Dumnezeu chiar si in ultima clipa a unei vieti traite in cel mai mare dezmat. De aceea, pacatosii calculati, in minutele rarelor mustrari de constiinta, se consoleaza uneori singuri cu logica urmatoare: „Sa ne mai facem placerile, ca mai intai trebuie sa ne saturam de ele, iar la batranete o sa ne pocaim si o sa ne rugam! Dom­nul iarta!” Aceasta logica are o mare hiba. Este bine daca, in pofida vietii sale desfranate, omul reuseste cumva sa pas­treze in suflet credinta vie si iubire de Dumnezeu. Atunci mantuirea inca mai e posibila pentru el – dar daca, din cade­re in cadere, ajunge la starea de care Domnul spune: Nu va ramanea Duhul Meu in oamenii acestia in veac, fiindca sunt numai trup (Fac. 6, 3), pentru el renasterea este cu putin­ta numai ca o minune deosebita a milostivirii dumnezeiesti, pe care nimeni nu are dreptul sa conteze. Exista o multime de oameni care aproape ca s-au prefacut in animale, carora trairile duhovnicesti le sunt cu totul inaccesibile si care au pierdut orice sensibilitate fata de influentele duhovnicesti. Aceasta este deja moarte duhovniceasca.

In orice caz, lupta cu pacatul si cu patimile devine incre­dibil de grea daca am petrecut in ele vreme indelungata. Dia­volul si pacatul nu renunta atat de usor la victima lor, si amin­tirile trecutului furtunos, obiceiurile rele, parerea de rau pen­tru placerile pierdute continua multa vreme sa tulbure si sa infierbante sangele, momindu-l pe om sa se intoarca la via­ta dinainte si adeseori aducandu-l la deznadejde. Este nevo­ie de nevointa pentru a sterge din suflete aceste pete murdare ale trecutului, dar pentru nevointa trebuie vointa tare, iar in momentul respectiv vointa este, de obicei, deja slabita de con­cesiile facute mereu pacatului. In plus, cu cat omul se gaseste mai multa vreme in betia vietii pacatoase, cu atat se leaga de ea mai tare si cu atat mai slaba este dorinta de a o rupe cu aceasta viata si de a incepe una noua, curata, placuta lui Dumnezeu. Iata de ce „inteleptii” care conteaza pe pocainta de la batrane­te isi fac in general un calcul gresit si, ajungand la pragul fatal, vad cu groaza ca sufletul este molipsit iremediabil de pacat, ca vointa e subrezita, ca nu mai au puteri si dorinta sa inceapa o viata noua si ca nu mai sunt in stare sa se pocaiasca… Dezno­damantul tragic este inevitabil.

Asadar, cu cat incepem mai devreme lupta, cu atat mai sigura este biruinta. Cu cat mai grabnic, cu atat mai bine. Incepand razboiul, trebuie sa ne luptam cu hotarare, fara sovaiala. „Cine sovaie e pierdut“, spune proverbul englezesc!

Renuntati la orice autocompatimire si nu faceti nici o concesie egoismului. Concesiile tot n-o sa va salveze, si pe aceasta cale nu veti cumpara pacea cu diavolul. Dimpotri­va: acolo unde vede slabiciune, el ataca tot mai puternic. Urmeaza imediat noi ispite, si mai serioase, care cer noi con­cesii. Asadar, sa nu va linistiti cu sofismul obisnuit: „Nu e nici o problema daca cedez intr-o bagatela; concesii serioase n-o sa fac!” Nu exista bagatele in viata duhovniceasca, fiind­ca acestea au de obicei urmari serioase.

„Tratarea bolilor duhovnicesti (patimilor), zice parintele Ioan din Kronstadt, se deosebeste cu totul de tratarea boli­lor trupului. In bolile trupului trebuie sa dai atentie bolii, sa oblojesti locul bolnav cu mijloace blande, cu apa calda, cu comprese calde si asa mai departe, pe cand in bolile duhov­nicesti lucrurile stau pe dos: daca a navalit boala asupra ta nu trebuie sa-ti opresti deloc atentia asupra ei, nu trebuie s-o mangai deloc, sa nu fii ingaduitor cu ea, sa n-o incalzesti, ci s-o bati si s-o rastignesti; fa pe dos decat cere ea. Daca nava­leste asupra ta ura fata de aproapele, rastigneste-o cat mai grabnic si iubeste-ti indata aproapele. Daca a navalit zgar­cenia, fii cat mai grabnic darnic. Daca a navalit invidia, fii cat mai grabnic doritor de bine. Daca a navalit trufia, smereste-te pana la pamant cat mai grabnic. Daca a navalit iubi­rea de arginti, lauda cat mai grabnic neagonisirea si ai ravna pentru aceasta. Daca te chinuie duhul vrajmasiei, iubeste pacea si dragostea. Daca te biruie lacomia pantecelui, rav­neste cat mai grabnic infranarea si postul. Toata arta de a trata bolile duhului sta in a nu ne opri catusi de putin aten­tia asupra lor si a nu fi catusi de putin indulgenti cu ele, ci a le taia fara intarziere”.

Inca doua sfaturi: sa nu va jucati cu ispitele; straduiti-va sa le evitati si nu va apropiati de ele nici macar din curiozitate. Cel ce hoinareste pe bulevarde, merge la petreceri si la spectacole, asculta discutii libertine si anecdote necuviincioase, dar totodata isi inchipuie ca va putea sa isi pastreze curatia gandului si a inimii, se insala profund. Ca si cum te-ai juca cu focul in magazia cu praf de pusca: explozia poate sa vina in orice clipa.

In fine, pentru a va inta­ri vointa in directia necesara folositi-va de clipele de „incetare a focului”. Ispitele nu navalesc asupra omului in continuu, in clipele de liniste pregatiti-va de razboi prin rugaciune, prin citirea cartilor sfinte si prin cugetarea la cele dumneze­iesti. Prost soldat este cel care incepe sa invete trasul cu pusca abia pe campul de lupta. El va fi negresit invins.

Alfa si ome­ga luptei sunt, totusi, alcatuite de nadejdea in Domnul Iisus Hristos.

Fiindca nu este alt nume in cer si pe pamant… intru care se cuvine sa ne mantuim noi.