Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la ZAHEU VAMESUL: Curajul de a ne lasa PRIVITI DE HRISTOS

31-01-2016 Sublinieri

Hristos cu Zaheu

***

Va mai recomandam:

antonie-de-suroj-1

Mitropolitul Antonie de Suroj:

ZAHEU VAMESUL

(Luca 19, 1-10)

“(…) Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați. Imaginați-vă situația! Avem aici un bogat, cu un fel de statut de bancher într-un oraș mic, care aștepta să-L vadă pe Hristos. El se strecoară prin mulțime; fiindcă este atât de mic de statură, este deja o persoană bizară. Se urcă într-un copac. Vă puteți imagina pe managerul unei bănci urcându-se într-un copac din centrul orașului doar pentru a vedea cum arată un profet hoinar? Desigur, a fost împresurat de huiduieli, fluierături, ironii și râsete. Acesta a fost probabil, cel mai greu test al credinței sale. A deveni ucenicul lui Hristos, a fi alungat de propria familie și de prieteni din această pricină este un act nobil, dar a te urca într-un copac precum un copil ștrengar când ești o personalitate publică, aceasta e ceva cu totul diferit și cu mult mai greu! Aceasta e ceea ce atât de adesea ne împiedică să-L urmăm pe Hristos: acel prim pas care va face din noi un subiect de glume și ironii. „Vrei tu, liber cugetătorule, să devii sclavul gândirii demodate? Vrei tu, cel care credeai că ai dreptul să faci ceea ce vrei, că ai dreptul să arunci insulte în fața lui Dumnezeu, să devii sclavul Lui? Tu, cel căruia nu ți-a fost niciodată frică de ceea ce vor spune oamenii, acum, dintr-o dată, ți s-a făcut frică și te grăbești să te supui legii?” Oare nu-i putem auzi pe prieteni cum vorbesc despre convertirea noastră?

Nu sunt decât două căi prin care poți birui această vanitate, această atitudine de a ține mereu cont de opinia publică: mândria sau smerenia. Nu există o a treia cale.

Hristos si ZaheuVanitatea sau slava deșartă era cea care făcea din Zaheu un om mic și care, de asemenea, ne face și pe noi mici atât în fața lui Dumnezeu, cât și a omului. Vanitatea are două trăsături specifice: pe de-o parte, omul vanitos este întru totul dependent de părerea celorlalți. Conștiința sa tace în fața vocii mulțimii. Judecata lui Dumnezeu este scoasă din calcul. El este departe, invizibil, discret, în timp ce mulțimea este gălăgioasă și arogantă, ea cere supunere și conformitate. Așadar, supunerea față de opinia publică disprețuiește conștiința și judecata lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel mai umilitor lucru în cazul acesta este că oamenii de a căror părere ne agățăm nu fac nici măcar parte din rândul celor pe care îi respectăm. Mulțimea după ale cărei aplauze tânjim, mulțimea de care ne este frică, de a cărei judecată ne temem, nu este adunarea sfinților lui Dumnezeu. Nu este nici măcar alcătuită din oameni capabili să facă o judecată dreaptă, să respecte valori autentice. Ei sunt oameni ale căror opinii, când vorbesc despre alții, adesea le disprețuim, și totuși ne este teamă de verdictul lor. Gândiți-vă la toate lucrurile pe care le facem în viață în timp ce privim cu un ochi la galerie și și ne întrebăm dacă va avea o părere bună sau proastă pentru noi. Dacă ne-am opri pentru o clipă, am putea vedea că acei oameni de la care așteptăm o părere în favoarea sau în defavoarea noastră sunt chiar oamenii despre care noi credem că nu prea au dreaptă socoteală. Și totuși tremurăm în fața ochiului lor examinator.

Tânjim după aprobare, recunoaștere într-un mod atât de superficial, atât de meschin. În toate împrejurările vieții ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți învârtindu-ne de colo colo, cu mâinile întinse, sperând că vom primi vreun ban ruginit, un zâmbet sau o privire aprobatoare. Tocmai i-am descris pe oamenii de la care așteptăm să primim pomană; dar ce este această pomană și cum o dobândim? Acceptând să trăim într-o lume grotescă imaginară, care transformă relitatea în iluzie.

Vanitatea nu doar că golește de conținut real ceea ce avem. Ne jefuiește, de asemenea, și de posesia efectivă a acelui bun. În viețile Părinților Deșertului, găsim povestea unui monah care trăia într-o mare mănăstire și care, „după ce s-a nevoit din răputeri și ajutat fiind de Domnul, s-a făcut stăpân peste nouă virtuți.” În strădania sa de a dobândi o desăvârșire chiar și mai mare, el tânjea să-și însușească o a zecea virtute; dar în ciuda eforturilor sale, nu reușea. În loc să cerceteze motivele pentru care trebuia să se nevoiască și mai mult și în loc să se întrebe dacă nu cumva se afla ceva în el care îl împiedica să sporească și mai mult, el a hotărât să-și părăsească mănăstirea, care părea nepotrivită pentru împlinirea strădaniilor sale. În timp ce ieșea din chilia sa – la care nu se va mai întoarce niciodată – puțina smerenie pe care o avea l-a părăsit, iar vanitatea i-a umplut sufletul. A cercetat nouă mănăstiri, dar le-a părăsit pe toate, una după alta, considerând că nu sunt potrivite pentru a-l ajuta să devină un sfânt al lui Dumnezeu; însă de fiecare dată când părăsea o mănăstire, era mai sărac decât atunci când intrase pe poarta ei. Și-a pierdut toată răbdarea în prima mănăstire, tăria sufletească în a doua, disciplina în a treia, ascultarea în a patra, îndelunga răbdare în a cincea, blândețea în a șasea și așa mai departe; însă vanitatea devenea tot mai puternică, mândria se înstăpânea tot mai mult și i-au adus irascibilitate, mânie, facerea voii proprii, aroganță, cerbicia inimii – și atunci când a cercetat a noua mănăstire nu se mai afla nimic din cele nouă virtuți pe care le avea la început, fiindcă fuseseră alterate de vanitate și mândrie, iar apoi înlocuite de opusurile lor.

Însă în vanitate mai există o putere distructivă: vanitatea se atașează de dovezi înșelătoare și de aparențe mincinoase. Judecata lui Hristos cercetează inimile oamenilor – înlăturând uneori dovada materială cea mai convingătoare, mereu cercetând dincolo de aparențe. Două exemple ne pot ajuta să înțelegem acest lucruplansul lui Petru: când Hristos S-a întâlnit cu Petru pe malul Tiberiadei după Învierea Sa, nu l-a acuzat de trădare și nici nu i-a cerut să facă o mărturisire completă a infracțiunilor săvârșite. I-a pus o întrebare pătrunzătoare: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Dacă Petru ar fi fost atent la cele spuse de El, l-ar fi frapat ultimele patru cuvinte: „Mai mult decât aceștia”. Și-ar fi putut aduce aminte că Hristos a spus: „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?”, și atunci ar fi răspuns și el: Socotesc că aceluia căruia i s-a iertat mai mult”. Dacă ar fi cugetat la aceasta, poate că și-ar fi venit în sine ca fiul risipitor, dar fiindcă era impulsiv, necioplit, fiindcă acționa înainte de a gândi, el a răspuns din inimă: „Tu știi că te iubesc.” Mă iubești tu pe Mine?, întreabă din nou Hristos. „Da, Te iubesc!” „Chiar așa e?” Și atunci, deodată, Petru înțelege! El auzise deja această întrebare întreită în noaptea când Hristos a fost trădat, în curtea casei arhiereului; de trei ori a fost întrebat și de trei ori s-a lepădat de Hristos. În acel moment, cuvintele lui Hristos „mai mult decât aceștia” au o rezonanță prevestitoare de rău – cine va mai crede vreodată că el, Petru, Îl iubește pe Hristos? – , aceste cuvinte anunță osândă, nu nădejde. Și cuprins de disperare, conștient de faptul că toate dovezile îi stau împotrivă, nădăjduind când nu era loc de nădejde, el spune: „Doamne, Tu știi toate; Tu știi că Te iubesc”. Iar Hristos – Dumnezeu Care cunoaște cu adevărat ce este în inima omului – știe că Petru, într-adevăr, Îl iubește. El înlătură orice dovadă și grăiește către „omul cel tainic al inimii”: „Urmează Mie”. (….)

Așa cum am spus mai înainte, nu există decât două modalități prin care ne putem lepăda de dependența, slugărnicia față de părerea celorlalți: mândria sau smerenia. Există acea formă de smerenie care constă în a nu fi vătămat nici de ocara, nici de lauda oamenilor, ci a sta pur și simplu în fața judecății lui Dumnezeu și a propriei conștiințe, precum în istorisirea despre un frate care voia să știe cum să răspundă laudelor și criticilor. „Du-te în cimitir”, i-a spus părintele duhovnicesc, „și înjură-i pe morți”. A făcut astfel și, când s-a întors, părintele său l-a întrebat ce au răspuns morții la înjurături. „Nimic”, a răspuns monahul, „au rămas tăcuți”. „Du-te înapoi și laudă-i”, i-a zis Bătrânul. Și când ucenicul i-a spus că cimitirul a rămas la fel de tăcut ca înainte, el a răspuns: „Fă la fel ca cei morți. Pe ei nu-i mai vatămă judecata oamenilor, fiindcă stau pururi sub privirea lui Dumnezeu”.

Mai există, de asemenea, acea formă de smerenie care este rodul nevoinței săvârșite în slujba vanității. Este exemplificată în concluzia istorisirii despre monahul cu nouă virtuți. După ce a pierdut tot ce avea, acesta a ajuns la o oarecare mănăstire, aici a fost cuprins de deznădejde și a plâns din cauza celor ce se întâmplaseră cu el. S-a judecat pe sine și a luat hotărârea de a se încredința numai în Domnul. După ce s-a mărturisit sincer și deplin lui Dumnezeu, și-a scris toate păcatele săvârșite din slavă deșartă și mândrie care l-au adus într-o stare atât de jalnică și a pus acea hârtie în cingătoarea sa. A rămas să se nevoiască în acea mănăstire și de fiecare dată când ispita se abătea asupra lui, scotea hârtia și, citind-o, căpăta putere împotriva diavolului. Frații erau uimiți de calmul său; nici certurile dintre ei, nici un prilej de bucurie sau de neliniște nu-i tulbura liniștea. Apoi au observat că, de fiecare dată când era asaltat de ispite exterioare sau lăuntrice, scotea din cingătoare o bucată de hârtie și îndată se pogora liniștea asupra sa. „E vrăjitor” , au zis ei, „iar vrăjile și le ține în cingătoare!”. S-au plâns starețului și i-au cerut să-l alunge din mănăstire, însă starețul a vrut să afle de unul singur adevărul în privința acelei bucăți de hârtie. Prin urmare, s-a dus în puterea nopții la chilia acelui monah, i-a luat hârtia în timp ce dormea și a citit-o. Dimineața le-a zis fraților: „vă voi citi ce scrie pe această bucată de hârtie”. Dar monahul, temându-se că frații vor socoti drept virtute luarea sa aminte la propriile păcate, l-a implorat pe stareț să tacă. Starețul știa însă că frații vor învăța multe de la el și a poruncit să fie citită cu glas tare acea hârtie. Iar când frații au auzit ce era scris, au căzut cu fața la pământ zicând: „Iartă-ne, frate, că am păcătuit față de tine!”.

Dacă ascultăm glasul celor din jurul nostru, s-o facem pentru a auzi glasul lui Dumnezeu. Smerenia este una dintre cele mai puternice virtuți evanghelice, însă noi am reușit să facem din ea virtutea firavă a sclavului. Puțini oameni vor să fie smeriți și aceasta fiindcă smerenia ni se pare a fi o negare a demnității de om. Este la fel ca și în privinta ascultării: lăudăm copilul pentru că este ascultător, când este supus, când nu are o voință proprie; rareori ne întrebăm ce se întâmplă în inima lui și prea adesea ni se pare că orice oaie face parte din turma lui Hristos. A fi socotit smerit, ascultător, blând este aproape o insultă. Nu mai vedem măreția și tăria unei astfel de atitudini. Caricatura smereniei pe care o trăim sau o exemplificăm constă în a spune cu ipocrizie, atunci când suntem lăudați, că acesta de fapt nu este adevărat; iar atunci când suntem ignorați, atragem atenția asupra noastră insistând că nu valorăm nimic. Adevărata smerenie se naște din concepția noastră despre sfințenia lui Dumnezeu, dar mult prea adesea ne forțăm să ne simțim mai smeriți micșorându-ne singuri într-un mod artificial. (…) Smerenia nu constă în a încerca mereu să ne umilim și să renunțăm la demnitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește și pe care o cere de la noi fiindcă suntem copiii, nu sclavii Săi. Smerenia, așa cum vedem la sfinți, nu se naște numai din faptul că-și conștientizează păcatele, fiindcă chiar și un păcătos poate să-I aducă lui Dumnezeu o inimă frântă și smerită și un cuvânt de iertare este de ajuns pentru a șterge orice rău din trecut și din prezent. Smerenia sfinților se naște din vederea slavei, măreției și a frumuseții lui Dumnezeu. Smerenia lor nu se naște nici măcar din conștientizarea deosebirii dintre om și Dumnezeu, ci din dobândirea conștiinței că Dumnezeu este atât de sfânt, o dezvăluire atât de intensă a frumuseții desăvârșite, a unei iubiri atât de uimitoare, încât ei își dau seama că singurul lucru pe care-l pot face în prezența Sa este să îngenuncheze înaintea Lui într-un act de închinare, bucurie și uimire. (…)

smereniaSmerenia este o cale prin care omul stă înaintea lui Dumnezeu Care vede, iar omul este nevrednic de aceasta; smerenia caută în mod firesc locul cel mai de jos. Ea este întru totul deschisă către Dumnezeu, dăruită Lui, gata să primească de la El, fie din mâna Sa sau prin mijlocirea altor oameni, niciodată nu-l împinge pe om să-și afirme propria stare smerită, fiindcă ea nu este înjosire, ci pur și simplu a sta înaintea lui Dumnezeu în uimire, bucurie și recunoștință.

Ea este singurul mijloc prin care ne putem elibera de frica opiniei publice, de servilismul care ne împiedică să găsim curajul și ocaziile de a ne îndrepta viața, de vreme ce ne-am ales valorile omenești drept criteriu. Din momentul în care ne-am eliberat de acestea, rămânem singuri cu conștința noastră, în care glasul lui Dumnezeu se aude nestingherit, anunțându-ne judecata lui Dumnezeu și dându-ne puterea de a începe să trăim deplin și în libertate. Știm că putem face aceasta fiindcă sunt momente când ne putem rupe cu totul de părerea celorlalți, de opinia publică – momente de trăire profundă care ne fac oameni deplini, demni de numele de om, iar micimea noastră se decojește și cade de la noi. Când suntem cuprinși de o mare fericire, când mâhnirea ne străpunge inima, când suntem deplin biruiți de o oarecare experiență lăuntrică, nu ne mai gândim, chiar și dacă numai pentru o clipă, la ceea ce gândesc ceilalți despre noi. Când aflăm despre moartea unui om care ne este mai drag nouă decât tuturor celorlalți, ne afundăm în tristețe; nu ne întrebăm dacă ceilalți au o părere bună sau nu despre noi. Când, după o lungă absență, ne întâlnim cu cineva care ne este drag, nu ezităm să ne aruncăm în brațele prietenului nostru fără să ne mai întrebăm dacă cei din jur vor crede că ne facem de râs. Toate acestea s-au dovedit cu putință pentru Zaheu fiindcă, dând la o parte părerile oamenilor, el era hotărât să vadă, iar determinarea sa i-a îngăduit să ajungă direct la Dumnezeu, să experieze descoperirea Dumnezeului celui Viu. Pe Dumnezeul lui Zaheu, Dumnezeul cel Viu, Îl caută fiecare suflet din veac în veac – al unui Dumnezeu atât de diferit de imaginile statice oferite de multe religii de-a lungul vremii. Sfântul Grigorie de Nazianz, în secolul al IV-lea, a spus că din cele pe care le-am adunat din Scripturi, din Tradiție și din experiența Bisericii, din tot ceea ce omul a putut să cunoască despre Dumnezeu, noi am făcut din acestea o imagine bine asamblată, însă oricât de frumoasă va fi fiind această imagine, nu am făcut decât să zidim un idol. Fiindcă din clipa în care ne facem o imagine despre Dumnezeu și spunem: „Iată, așa este Dumnezeu”, Îl transformăm pe Dumnezeul cel dinamic, viu, de nepătruns, nemărginit de profund Care este Dumnezeul nostru în ceva limitat, de dimensiuni omenești. De vreme ce întreaga cunoaștere revelată trebuie să fie de dimensiuni omenești, nu este nimic în revelație care nu este [după măsura omenească], fiindcă, dacă nu ar fi așa, nu ne-ar scăpa nici ceea ce este infinit de mare, nici ceea ce este infinit de mic. Tot ceea ce știm despre Dumneze este ieri nu este astăzi sau mâine. Vreau să spun prin aceasta că toată cunoștința despre Dumnezeu pe care o am până în clipa de acum nu o pot așeza înaintea ochilor mei pentru a o adora, ea este trecutul, este hotarul dintre ceea ce era și ceea ce va fi. Dumnezeul înaintea Căruia vin închinându-mă și rugându-mă Lui este Cel Unul, cunoașterea Căruia m-a adus în punctul în care Îl pot întâlni dincolo de imaginile omenești și conceptele raționale. Stau înaintea Dumnezeului Necunoscut, a Cărui taină se dezvăluie veșnic înaintea noastră, dar care totuși rămâne pentru veșnicie cu neputință de pătruns. Nu prin inventarea de noi modele de dumnezeu vom putea noi face ca alți oameni să-L vadă. Când stăruim în a spune: „Acum câteva secole s-a descoperit ce anume este Dumnezeu, iar eu vă voi vorbi despre aceasta”, oamenii au dreptate să ne răspundă: „Dacă ai ști, s-ar vedea cu ochiul liber”. Și nu este deloc evidentă această cunoaștere! Dacă vreunul dintre noi ar avea o descoperire a ceea ce este Hristos, ar spune: „Am văzut chipul lui Hristos”. Amintiți-vă de paragraful de la Epistola [a doua] către Corinteni: „Am văzut strălucirea slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Hristos”. La unul dintre Părinții noștri ortodocși întâlnim un pasaj asemănător: „Nimeni nu se poate lepăda de lume dacă nu a văzut lumina veșniciei măcar pe chipul aproapelui său”. Dacă am trăi o astfel de descoperire, nu am mai avea nevoie să-L descriem pe Dumnezeu într-o mie de feluri. În istorisirile despre Părinții Deșertului se relatează despre o întâlnire între un mare părinte duhovnicesc și trei monahi. Doi dintre ei îi adresează întrebări nesfârșite, în timp ce al treilea tace. În cele din urmă, părintele se întoarce către el și îi spune: „Tu nu mă întrebi nimic?”Nu”, răspunde acesta, „îmi este de ajuns să-ți văd chipul”. Mai este o istorisire despre un episcop al Alexandriei care vroia să vină în pustie pentru a vizita o anumită mănăstire. Monahii l-au invitat pe unul dintre frați să rostească un cuvânt de bun-venit, dar acesta a refuzat. „De ce?”, au întrebat ei. „Dacă nu înțelege tăcerea mea, nu va înțelege nici un cuvânt din cele pe care i le voi spune.” Aceasta este modalitatea prin care Zaheu L-a descoperit pe Hristos și în care Domnul a grăit către el, așa cum a grăit în tăcere lui Petru în noaptea în care El a fost judecat: „Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru…Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar”. Dumnezeu, a Cărui privire cercetează adâncurile, și Care „va judeca nu după înfățișarea cea din afară (Is 11, 3), „pătrunde inima și încearcă rărunchii” (cf. Ier 17, 10), Care ne deschide ochii, Care ne eliberează de fariseismul și de amăgirile noastre și Care ne slobozește de înrobirea noastră față de frica de ceilalți”.

(din: Mitropolitul Antonie De Suroj, Reflectii. O Calatorie Duhovniceasca, Editura Doxologia, 2014)

zaheu5

Legaturi:

***

***

***

Christ the Bridegroom 22“[…] Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Zaheu vamesul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la ZAHEU VAMESUL: Curajul de a ne lasa PRIVITI DE HRISTOS

  1. Pingback: DUMNEZEU, CERŞETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: NEBUNIA DE A ASUMA BATJOCURA LUMII, pentru a ne duce PANA LA CAPAT pocainta si a implini dorul mistuitor al inimii, de A-L INTALNI PE DUMNEZEU: “Lumea îşi are legile şi valorile ei, dar noi se cade să vieţuim potrivit legii lui Dumnezeu, chiar
  3. Pingback: “VEZI CINE S-A FĂCUT DE RÂS!!”. Cum se mantuieste un CORUPT NOTORIU, un “PRIVILEGIAT” DETESTAT si cum protesteaza (si se pierde) O MULTIME DE OAMENI “NORMALI” SI “CORECTI”… | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELOR
  5. Pingback: SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: DEMNITATE sau MANDRIE? SMERENIE sau NAIVITATE? Un raspuns al Parintelui Pantelimon din conferinta de la Bucuresti | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: INTALNIRI | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  9. Pingback: Cea mai insemnata PROVOCARE a Evangheliei: SA AM O RELATIE PERSONALA, COTIDIANA, CU HRISTOS: “Mantuitorul nu vine sa vorbeasca cu o masa de oameni, cu o turma mare de oameni. Vrea sa vorbeasca cu fiecare dintre noi, personal”. CUVANT AL PR. CL
  10. Pingback: “SALTUL MORTAL” AL LUI ZAHEU CEL POCĂIT sau SFÂNTA NE-RUȘINARE DE HRISTOS: “Câţi dintre noi sânt cu adevărat pregătiţi să se lepede de iubirea de slavă şi să se facă de râsul lumii pentru Domnul?” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: CAT DE FERMI SI DE STATORNICI SUNTEM IN HOTARAREA DE A NE SCHIMBA VIATA SI A PLACEA LUI DUMNEZEU? Ce facem cand intampinam piedici din partea celor din jur, chiar a “casnicilor” nostri? Ce inseamna o adevarata pocainta, iar nu doar declarativa
  12. Pingback: Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate