Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?

Se perinda multa inselaciune.

Raul cel mai mare vine dinlauntrul nostru

“Se spun, se scriu multe, dar ma tem ca vremurile noastre sunt mai rele decat alte vremuri. Se poate sa nu fie acum vremurile in care sa fim chinuiti, sa fim martirizati. Poate ca nu sunt vremuri in care sa apara alte greutati. Exista o asemenea confuzie si o asemenea harababura, incat este foarte greu sa fie cineva astazi crestin. Nu este doar indiferenta lumii, rautatea lumii, cei de alta credinta sau diversele miscari religioase. Ca si in toate celelalte situatii, si aici, raul cel mai mare vine dinlauntrul si nu din afara noastra. Pe vrajmasul care vine din afara il vezi, il intelegi si te aperi, dar in fata celui care vine cu viclenie ce vei face?

Omul este in primejdie nu atat din partea lucrurilor care vin din afara. Rar se intampla sa te omoare cineva, sa te raneasca, sa te lase schilod. Bolile care vin din insusi organismul nostru nu trimit la moarte, dar pe toti, in cele din urma, ne indruma spre ea. In bolile trupului, daca ai cauza inlauntrul tau si o cauti in afara, nu vei gasi raspuns. Daca o cauti inlauntrul tau, dar din ignoranta nu stii exact unde se greseste, din nou nu vei gasi raspunsul. Te chinuiesti, patimesti si nu te vindeci.

La fel este si in viata duhovniceasca. Desi toate par simple, usoare, clare si putem sa stim exact ce ne doare, care este boala noastra, care este medicul, care sunt medicamentele, de unde vine vindecarea, din nefericire, ne incurcam si in problemele duhovnicesti. Fiecare va prezenta lucrurile in alt fel. Exista multa confuzie, mult amestec. Scriptura spune: „Este nevoie sa vina sminteli” (Matei 18, 7). Nimic nu are loc la intamplare, toate au ratiunea lor.

„Este nevoie sa vina smintelile”

In primele veacuri crestinii s-au confruntat cu prigoanele. Toti: barbati, femei, tineri, varstnici, copiii mici nu se temeau de martiriu si-L mar­turiseau pe Hristos. Altii au cedat si s-au pierdut. Nu inseamna ca n-au putut sa reziste. Nu este asa! Domnul a dat putere celor care credeau. Martiriul si prigoanele au adeverit cine are credinta si cine nu are, cine alearga si cine nu alearga la Hristos, cine Il are si cine nu Il are pe Hristos. Mai tarziu, cei care L-au iubit cu adevarat pe Hristos, n-au avut dificultati sa afle calea, sa treaca de greutati si sa se sfinteasca.

Şi anii nostri sunt la fel. Se vor rataci cei care doresc acest lucru, vor fi confuzi cei care vor sa fie, se vor pierde si nu vor sti ce li se intampla cei care trateaza lucrurile cu usurinta.

In zilele noastre se pare ca omul se va pierde. Se poate intampla celor cu credinta si cu dragoste falsa pentru Hristos Domnul, pseudo-crestinilor. Unii urmeaza un curent, altii altul, unii o inselaciune, altii alta si sufletele se pierd.

Cei incercati in vremea noastra vor fi socotiti martiri

Citeam in Pateric cum parintii discutau in pustiu si profeteau ca, in anii nostri, lucrurile vor fi mult mai grele din multe si felurite pricini. Grele nu in sensul ca suntem in primejdie sa ne varsam sangele, sa fim supusi la chinuri, ci pentru ca inselaciunea care exista este foarte multa. Peste tot vezi inselaciune religioasa, „cresti­neasca”, daca imi este ingaduit sa spun asa.

Cel mai rau este ca, intr-un fel sau altul, ni se spune si ni se intareste faptul ca pacatul poate sa coexiste cu harul lui Dumnezeu. Nu este posibil acest lucru. Pacatul este pacat! Hristos a venit sa desfiinteze pacatul, sa-l piarda, sa-l izbaveasca pe om din pacat, sa-i vindece ranile, neputinta pe care o are inlauntrul sau. Este o mare greseala si o mare inselaciune sa incurcam lucrurile si sa le impacam. Adica, sa facem si pacate, dar si sa ne linistim cu gandul ca de vreme ce vom merge la biserica si, daca vreti, vom avea si iubire mincinoasa, oricand si oriunde ne va fi de folos.

Prin urmare, Sfintii Parinti au spus ca in anii din urma, adica in vremurile noastre, va fi greu si cei incercati vor fi considerati martiri. Adica, cei care vor ramane curati si nu vor fi atrasi de raul vremurilor inselatoare, vor fi socotiti martiri.

Inselaciunea in viata religioasa de astazi

Nu este vorba despre inselaciunea pe care ne-o aduc „guru”-ii, ci de inselaciunea prezenta in viata noastra religioasa de zi cu zi. Nu suntem patrunsi de poruncile lui Dumnezeu, ci suntem religiosi de suprafata. Fiecare are propria lege, isi face propria voie prin care isi pierde sufletul.

Asadar, fratii mei, trebuie sa punem un inceput bun in viata noastra duhovniceasca. Acest inceput inseamna sa intelegem bine lucrurile, sa le cunoastem bine, sa ne dam seama de pacatul nostru, de tendinta pe care o avem de a ne lega de lucruri care ne vatama sufletul, care acopera si salveaza pe omul cel vechi. De aceea este necesar sa ne smerim, sa ne pocaim, sa ne spovedim cu adevarat ca sa ne mantuim. Aceste lucruri nu sunt o joaca!

Cineva poate sa citeasca si sa reciteasca Sfanta Scriptura, dar sufletul lui sa nu se miste nicicum. Poate sa mearga des la biserica si sufletul lui sa nu se foloseasca. Poate sa se impartaseasca si sa se spovedeasca, dar sa fie fara folos.

Poate ca gresesc, dar, personal, simt nevoia sa scot in evidenta aceasta marturie. In fiecare zi ma incredintez ca, atunci cand cineva se stra­duieste sa scape de griji, in sensul bun, mas­cheaza starea launtrica pe care o are. Adica: nu crede cu adevarat, nu se pocaieste cu adevarat, nu se leapada de pacat cu adevarat, de omul cel vechi si nici nu are dispozitia sa o faca.

Sa lasam sufletul nostru sa se dezveleasca complet! Sa-I aratam Domnului starea noastra, sa mergem sa ne vindece, si El o va face. Atunci si cercetarea Sfintei Scripturi, si mersul la biserica, si Dumnezeiasca Impartasanie vor fi dupa voia lui Dumnezeu. Sufletului nostru i se va adauga har dupa har, iar Hristos Se va salaslui inlauntrul lui.

Vrem, intr-adevar, sa se schimbe viata noastra?

Nu pot sa inteleg cum unii sunt convinsi ca-L primesc pe Hristos prin Sfanta Impartasanie, dar viata lor nu este precum viata lui Hristos. Daca, intr-adevar, credem in Hristos, daca socotim ca prin taina Sfintei Impartasanii il primim pe Hristos si ne unim cu El si El cu noi, viata noastra trebuie sa se schimbe, nu poate sa ramana aceeasi. Problema nu este ca intarzie sa se schimbe sau ca se schimba putin sau deloc, problema este daca ne dorim, intr-adevar, sa se schimbe!?

Esti pacatos foarte si vii la Hristos pentru ca ai auzit ca ii primeste pe pacatosi. Vii la Hristos, ca sa-L primesti inlauntrul tau. Cand faci aceasta, tu cel pacatos, sa o faci cu urma­toarea dispozitie:

„Hristoase al meu sunt tot numai pacat, simt acest lucru, dar vin la Tine sa ma izbavesti, sa faci si cu mine ce ai facut cu Maria Egipteanca si cu ceilalti sfinti!“.

Nu este posibil sa ai pocainta adevarata, sa te marturisesti cum se cuvine, sa-ti vindeci sufletul, daca in sinea ta nu vrei sa te schimbi. Sa o faci asa cum vrea Hristos si nu cum crezi tu!

Nu stiu cum ascultati aceste invataminte si cum le intelegeti, dar nu stiu cat gresesc daca spun ca foarte rar intalnesc un crestin care sa spuna: „Hristoase, fa-mi ceea ce Tu doresti!“. Chiar si cel care se lupta se straduieste sa se schimbe pe sine, dupa masura lui, dupa parerea lui, dupa judecata lui, dupa aprecierea si dupa dorinta lui.

Curatirea sufletului urmeaza dupa pocainta adevarata, dupa marturisirea adevarata si dupa iertarea adevarata.

Daca hotarasti sa randuiesti tu pentru tine drumul este gresit, te afli in amagire. Daca faci lucrurile dupa judecata ta, dupa dorinta ta, esti propriul tau idol, nu esti crestin.

Cati dintre „crestinii buni” ar vrea sa il primeasca Hristos si sa spuna usurat: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine!?” (Galateni 2, 20).

Omul face orice ca sa se salveze pe sine. Pocainta nu inseamna sa-si salveze propriul eu, ci sa moara odata cu omul cel vechi si Hristos sa vietuiasca inlauntrul lui.

Orice bine am savarsi prin inselaciune, nu ne este de folos

Asadar, orice bine am face prin inselaciune nu ne este de folos. Ma refer si la Spovedanie si la Sfanta Impartasanie. Daca te ingrijesti de omul cel vechi care ar trebui sa moara, este osteneala pierduta. Va rog sa credem acestor cuvinte si sa facem intocmai. Am vazut in repetate randuri suflete care faceau o lucrare duhovniceasca de seama, dar in final, oricat ni s-ar parea de ciudat, o faceau ca sa se statorniceasca, asa cum zicea Apostolul Pavel, „insasi dreptatea lor” (Romani 10, 3). O faceau ca sa fie multumiti si sa se fericeasca.

Este ca atunci cand te straduiesti sa sustii o cladire. O consolidezi, o infrumusetezi, o ingri­jesti si nu te gandesti ca se darama ca sa ridici in locul ei o cladire noua. Fiecare este legat de omul cel vechi. Sufera, rabda, are iadul inlauntrul lui, insa nu vrea sa iasa din acea stare. Are simpatie pentru omul cel vechi si nu vrea sa-l piarda. Aceasta se intampla tuturor. Prin extensie, acelasi lucru se intampla si in plan duhovnicesc.

Şi daca, vreodata, ne hotaram sa scapam de omul cel vechi, il punem tocmai pe el sa schimbe lucrurile. Va fi, oare, vreodata, cu putinta sa faca el insusi sa moara!? Cu neputinta!

De aceea este nevoie sa ne supunem Legii lui Dumnezeu, poruncilor Lui si nu propriului nostru eu. Este nevoie sa facem ascultare de Dumnezeu! In acest duh trebuie sa ne incre­dintam Lui si sa punem un nou inceput.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)

De acelasi autor:

Cititi si: