Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RISCUL UNOR AMAGIRI DUHOVNICESTI, prin aruncarea in misionarism IN DUHUL AFIRMARII DE SINE sau prin cautarea unor COMPENSATII PSIHOLOGICE COMODE in locul OSTENELILOR lucrarii launtrice
Care este temelia si care este scopul participării noastre la o lucrare/acțiune duhovnicească?
Arhim. Simeon Kraiopoulos:
Modalităţi eronate de adeverire a existenței noastre
[…]
Trebuie să ne schimbăm mentalitatea
Cineva dintre voi, pornind de la o afirmaţie făcută duminica precedentă, când răspundeam la întrebarea aceasta, mi-a înmânat o însemnare în care ne cere următoarele:
„1. Aş vrea să vă rog să ne spuneţi mai multe lucruri despre modalităţile eronate prin care se manifestă de multe ori tendinţa de adeverire [îndreptățire – nota noastră] a existenţei proprii, şi mai concret despre felul în care se manifestă aceasta la oamenii care sub un anume chip vor să fie cu Hristos. Concret, «setea»“, presupun că pune ghilimele pentru că se îndoieşte de faptul că setea aceasta este autentică, „de a umbla mereu după întâlniri duhovniceşti, cuvântări etc. are cumva legătură cu o încercare subconştientă de compensare nedureroasa?”
2. „Cum vom evita pericolul ca mărturia în lume a omului credincios, după cuvântul evanghelic «nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc» să se facă doar pentru adeverirea [afirmarea sau îndreptățirea – nota noastră] de sine?”
Mai întâi să vă spun gândul care mi-a venit acum în minte. Nu am călătorit în cealaltă emisferă şi nu sunt sigur că ceea ce voi spune este în realitate aşa cum voi spune eu. În emisfera sudică, de exemplu în Australia, în America de Sud, oamenii nu văd soarele precum îl vedem noi. În emisfera noastră, soarele pornind dinspre răsărit şi înălţându-se încet-încet pe cer şi îndreptându-se spre apus, întotdeauna se înclină puţin către sud. Chiar şi vara nu ajunge pe cer în poziţie perfect perpendiculară şi, în plus, nu se înclină către nord. Aşa vedem noi soarele. În cealaltă emisferă, soarele nu se înclină către sud, ci spre nord. Dacă cineva se află mereu în emisfera sudică, orice ar face, va vedea soarele înclinându-se către nord, şi nu către sud. Şi noi, cât timp rămânem în emisfera nordică, vor vedea soarele înclinându-se către sud. Nu putem schimba traiectoria soarelui.
De ce am vorbit despre aceste lucruri? Pentru că în ciuda duhului dominant în care trăim, în ciuda mentalităţii creştine dominante, vrem-nu vrem, suntem confuzi, vrem-nu vrem, percepem greşit realitatea, vrem-nu vrem, suntem în impas. Trebuie să ne schimbăm mentalitatea proprie, trebuie să trăim în alt duh, trebuie, într-un fel anume, să ne schimbăm locul [Vorbitorul critică neconformitatea propriei viziuni asupra lumii a fiecărui creștin ortodox din vremurile noastre cu mentalitatea creștină, duhul creștin ortodox în care s-a născut și îndeamnă la o revenire la duhul ortodox autentic]. Desigur, nu mă refer la poziţia geografică, ci la poziţionarea noastră duhovnicească. Din nefericire, deşi ne aflăm într-un loc anume, deşi trăim într-o atmosferă dominată de o anume mentalitate, de un anume duh, căutăm să vedem lucrurile în asa manieră ca si cum le-am vedea dacă ne-am fi aflat în alt loc si am fi fost oameni care trăiesc în alt duh, cu o altă mentalitate.
Ceva ce pentru Părinţii Bisericii este de neconceput
A doua întrebare din însemnare îmi dă prilejul de a spune ceva care vă ajută să înţelegeţi mai bine cele afirmate.
Voi vorbi despre Părinţii Bisericii. Când facem apel la cuvântul Părinţilor, nu înseamnă că recurgem la oameni din vechime sau la o instituţie anume sau la idei învechite, asa cum ar fi tentaţi unii să afirme. Părinţii Bisericii au trăit în chip adevărat. Acest lucru este o realitate. Nu recurgem la sfinţi contemporani – doar foarte rar – pentru că, după cuvântul „pe nimeni să nu-l fericeşti mai înainte de sfârşitul lui”, este încă, într-o mică măsură, incert, în vreme ce pentru Părinţii Bisericii este dovedit faptul că au trăit adevărat. Dacă nu am accepta această realitate, a felului în care au trăit Părinţii, atunci piere şi Biserica, pier toate. Aşa stau lucrurile. Cu alte cuvinte, dacă Apostolii nu au trăit adevărat şi urmaşii acestora şi Părinţii Bisericii, de la cei din vechime până la cei din vremurile noastre, nu au trăit adevărat şi nu au exprimat în mod autentic duhul Bisericii, atunci nu există nici Biserică, nici creştinism, nici nu mai are rost să ne ostenim.
Pentru Părinţii Bisericii era de neînţeles ceea ce noi facem cu multă uşurinţă în zilele noastre. Adică, fără a avea experienţă duhovnicească – nu doar să avem experienţă de viaţă, nu doar să creştem şi să ajungem la o vârstă matură – fără a avea experienţa unor trăiri duhovniceşti, fără să fi văzut lumina lui Dumnezeu, fără să fi fost luminaţi, fără să ne fi curăţit de patimi, fără să ne fi sfinţit, ne asumăm sprijinirea duhovnicească a altora. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, mai întâi te vei lumina şi apoi îi vei lumina pe alţii. Mai întâi te vei sfinţi şi apoi îi vei ajuta pe alţii să se sfinţească. Mai întâi te vei curăţi pe tine însuţi şi apoi te vei îngriji de curăţirea de patimi a altora [„ Trebuie mai întâi să te curăţeşti si apoi să-i curăţeşti [pe alţii]; să te înţelepţești şi aşa să[-i] înţelepţesti [pe alţii]… să te sfinţeşti şi să sfinţeşti” (Sfântul Grigorie Teologul, Opere, Ed. „Grigorie Palama”, voi. 1, Tesalonic 1975, p. 164).].
Pentru Părinţi era de neconceput ca cineva să înceapă o misiune duhovnicească, să-i ajute pe ceilalţi să se curăţească şi să se sfinţească, doar pentru că vrea sau doar pentru că s-a gândit, pentru că are dispoziţie să facă acest lucru. Pentru noi, am putea spune, este de neconceput faptul contrar, acela de a nu ne asuma misiunea duhovnicească. E de ajuns, de pildă, ca cineva să fie student, să fie un copil bun, să fie bine intenţionat, ca să poată începe să îndrume alte suflete, să catehizeze, să conducă mai multe grupe şi să meargă în excursii în scop catehetic. Cu atât mai mult sunt întrunite condiţiile de îndrumare a altora dacă are o diplomă. Diplomă de învăţător, de profesor, de medic şi mai ales diplomă de teolog. Pentru noi este firesc ca un astfel de om să facă misiune. Se consideră că este capabil, că este foarte specializat. Pentru Părinţi însă, acest lucru este de neconceput, chiar dacă nouă ni se pare straniu.
Care sfânt a simţit că este făclie spre a fi pusă în sfeşnic?
Prin urmare, datorită mentalităţii noastre, întregii noastre gândiri, ne aflăm în alt loc, de aceea avem şi astfel de probleme, de felul celei consemnate în însemnare: „Cum vom evita pericolul ca mărturia în lume a omului credincios, după cuvântul evanghelic «nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc», să se facă doar pentru adeverirea [îndreptățirea] de sine?”
Pentru Sfântul Cosma Etolianul nu există astfel de problemă, nici pentru Sfântul Grigorie Teologul şi nici pentru toţi ceilalţi Părinţi. Nu s-au gândit niciodată că sunt făclii şi că nu trebuie să stea sub obroc, ci în sfeşnic. Aceştia întotdeauna s-au socotit pe ei înşişi a fi de nimic, şi singura lor lucrare era aceea de a cere mila lui Dumnezeu, de a se pocăi, de a cere lumina lui Dumnezeu — „luminează-mi întunericul”, după cum spunea Sfântul Grigorie Palama, pe care îl prăznuim astăzi. Aceasta era grija lor. Iar când împrejurările erau de aşa natură încât erau nevoiţi să facă și altă lucrare, își asumau ceea ce le arăta Dumnezeu că trebuie să împlinească.
Sfântul Grigorie Palama nu s-a gândit niciodată să scrie, aşa cum ar face cineva astăzi. Un tânăr îşi poate propune: „termin liceul, mă înscriu la Facultatea de Teologie, după aceea fac masterul, apoi merg la studii în străinătate, îmi creez relaţii şi voi începe să scriu”. Şi va scrie cărţi pentru a lumina lumea. Sfântul niciodată nu s-a gândit astfel. Sfântul Grigorie Palama, care şi el a studiat şi avea capacitatea de a ajunge în funcţiile cele mai înalte la curtea împărătească din Constantinopol, a părăsit toate şi s-a dus în Sfântul Munte, scopul lui fiind acela de a se curaţi continuu şi de a păzi poruncile lui Dumnezeu, de a cere lumina lui Hristos, iubirea lui Hristos, sfinţenia, mila lui Dumnezeu. Nici prin gând nu i-a trecut vreodată să vină în Sfântul Munte cu scopul în care ar face cineva astăzi acest lucru. „Mă duc la facultate, apoi fac studii şi în străinătate, voi studia, îmi voi face relaţii, voi merge şi în Sfântul Munte şi oriunde altundeva unde sunt oameni duhovniceşti, spre a-i cunoaşte, voi rămâne vreun an sau doi la o mănăstire, iar după aceea voi deveni misionar.” Părinţii, repet, nu gândeau astfel.
Sfântul Grigorie Palama, după cum foarte frumos a scris părintele Teoclit Dionisiatul într-o carte dedicată acestuia, nu ar fi scris niciodată dacă nu şi-ar fi făcut apariţia Varlaam, care intenţiona să facă mult rău si care răstălmăcea foarte mult adevărata viaţă duhovnicească. Din această perspectivă, spune părintele Teoclit Dionisiatul, Varlaam ne-a făcut tuturor un mare bine, pentru că prin provocarea lui i-a dat Sfântului Grigorie Palama prilejul de a alcătui scrierile sale şi de a formula atât de lămurit teologia ortodoxă şi îndeosebi teologia care se referă la viața duhovnicească ortodoxă. Când a sosit ceasul, a făcut această lucrare, aşa cum o făcea şi pe cealaltă, adică aşa cum le-a părăsit pe toate şi s-a dus în Sfântul Munte, la o mănăstire, apoi la alta, apoi la un schit din apropierea oraşului Veria, tot astfel, când a sosit vremea, le-a părăsit pe acestea şi a venit în Tesalonic pentru a duce lupta de apărare a credinţei.
Cineva s-ar putea întreba: cum, acesta care le-a părăsit pe toate pentru linişte, acum lasă liniştea pentru această lucrare? Îl chema Dumnezeu şi nu putea să nu urmeze chemării. Aşa cum mai întâi l-a chemat Dumnezeu şi el a spus „da”, la fel şi acum, a doua oară, îl cheamă Dumnezeu să ducă această luptă şi el încuviinţează, nu refuză să spună încă o dată „da”. Însă nu se gândeşte că el este făclie şi că nu trebuie să stea sub obroc, ci în sfeşnic. Şi nici nouă să ne treacă prin minte gândul că el a făcut ceea ce a făcut pentru adeverirea [afirmarea, îndreptățirea] de sine. Nici despre Sfântul Grigorie Palama, nici despre Sfântul Cosma şi nici despre alţi sfinţi să nu ne gândim astfel.
Cred că în urma acestor scurte lămuriri înţelegeţi cât de eronată este mentalitatea noastră în general, gândirea noastră, cât de eronată este poziţia noastră duhovnicească. Şi pornind de la aceasta, noi avem pretenţia de a abordăm corect diversele teme şi probleme şi orice altceva se află în emisfera noastră „sudică”.
Cugetul celui care îşi asumă o misiune duhovnicească
Deci nu mai facem nimic, nu mai facem cateheză, nu ne mai ostenim? În comunităţile noastre sunt copii mici, care au nevoie de îndrumare duhovnicească. Nu ne vom îngriji de ei? Ne facem cu toţii călugări? Ce vom face?
Dacă ne aşezăm în locul cel adevărat, vom ști si noi ce putem face, ce trebuie să facem. Ceea ce este important este ca noi să ne aflăm în acelaşi loc în care se aflau sfinţii. Mai concret, cineva care urmează să îşi asume catehizarea copiilor într-o parohie trebuie să aibă în vedere acest adevăr şi să zică: „Cine sunt eu care voi face cateheză, voi îndruma o grupă? Pentru că această lucrare nu se reduce la a citi anumite lucruri şi a le preda apoi celor din grupa de catehizare sau la a cere lămuriri de la cineva asupra unor teme şi apoi a le expune celor din grupă aceste teme privitoare la credinţă. Esenţa este cât de mult trăiesc eu aceste lucruri, pentru ca apoi să pot să le explic corect copiilor şi pentru ca astfel aceştia să se folosească duhovniceşte”.
Sfântul Grigorie Palama nu era deloc dispus să iasă din Schitul Sfântului Sava, situat deasupra Mănăstirii Marei Lavre, şi nici nu se socotea pe sine destoinic. Împrejurările l-au silit să iasă şi să facă lucrarea pe care a împlinit-o. Şi nu şi-a asumat această lucrare cu gândul că este sfânt, că este curat. Desigur avea experienţa unor trăiri duhovniceşti şi în confruntarea lui cu Varlaam vede că acesta din urmă se află în întuneric. De aceea i-a spus la un moment dat: „Ce spui, binecuvântatule? Se vede că nu te-ai rugat vreodată. De vreme ce scrii în acest fel despre rugăciune, este vădit că nu te-ai rugat niciodată”. Îi spune acest lucru.
Prin urmare, atunci când gândesc astfel şi mă aflu în acest loc, în această viaţă, în acest cuget, în această stare duhovnicească a Părinţilor, atunci voi face cu smerenie lucrarea de catehizare. Nu mai este altcineva care să o facă, nu este solicitat altcineva şi pentru ca aceşti copii să nu rămână fără cunoştinţe, atunci să mă duc eu la ei ca să-i învăţ să își facă semnul Sfintei Cruci. Când cineva cu acest gând începe lucrarea de catehizare a unei grupe de copii sau merge cu ei într-o excursie cu scop catehetic, atunci face aceste lucruri în alt duh. Le face cu smerenie, cu conştiinţa că nu este omul potrivit pentru ele şi, ca urmare, nu se gândeşte că o să facă şi o să dreagă şi nu va avea aerul celui care se încrede în sine, care se adevereşte pe sine, aerul că este făclie în sfeşnic, si nu sub obroc. Iar dacă îi vin astfel de gânduri, li se împotriveşte zicând în sinea lui „acum o să vedeţi voi, o să vă vin de hac” si se duce si îsi mărturiseşte duhovnicului aceste gânduri şi primeşte iertare. Astfel nu cade în înşelare, întrucât rămâne sub ascultarea duhovnicului.
Scopul şi duhul întâlnirilor duhovniceşti
„Setea”, scrie în notiţă, „de a umbla mereu după întâlniri duhovniceşti, cuvântări, etc, are cumva legătură cu o încercare subconştientă de compensare nedureroasă?”
Şi faptul de a umbla după întâlniri duhovniceşti este un fel de boală. Voi, venind aici, vă cheltuiţi cel puţin două ceasuri din timpul vostru. Care dintre voi ar fi stat la rugăciune două ore?
Și mai este încă ceva. Ne ducem la o cuvântare duhovnicească cu gândul de a auzi ce zice acest părinte, ce spune acest vorbitor, cu gândul de a auzi câteva lucruri pe care nu le cunoaştem. Nu este bine asa. Cred că nu trebuie să ne ducem la o cuvântare, bunăoară la aceasta la care ne aflăm noi acum, numai ca să auzim ce se va spune, numai ca să aflăm lucruri pe care nu le cunoaştem, sau să mergem la ea din curiozitate, spunându-ne: „Ia să văd, ce zice acesta?” sau zicându-ne „Bine le-a vorbit. Se mai găseşte cineva care să spună lucrurilor pe nume“. Nu cu acest duh trebuie să luăm parte. Această oră cât ține întrunirea, cuvântarea, trebuie valorificată duhovnicește.
În toată această vreme de o oră în care ne aflăm aici suntem sub acoperământul lui Dumnezeu. Întâlnirea aceasta trebuie să aibă loc în numele lui Hristos. „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” În orice caz, Hristos este cu noi, este aici. Hristos este de faţă pentru a ne împărtăşi adevărul, pentru a ne împărtăşi sfinţenia. Prin urmare, să mergem la o întrunire duhovnicească aşa cum mergem la Sfânta Liturghie.
La dumnezeiasca Liturghie nu mergem pentru că aşa ne-a spus mama sau pentru că nu ne simţim bine dacă nu luăm parte la ea sau pentru a ne merge bine în acea zi. Mergem la Liturghie pentru a săvârşi o lucrare. Liturghia este o lucrare a poporului credincios, este o lucrare pe care o săvârşeşte poporul credincios. Mergem la Liturghie pentru a ne înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, pentru a sta sub privirea Lui caldă. Acolo, împreună cu ceilalţi, cuprins în taina Liturghiei, ce va face credinciosul? Se va smeri, va fi cu inimă înfrântă, se va pocăi, va iubi, îşi va depăşi egoismul, îi va găsi pe ceilalţi. Avem acolo de făcut o lucrare, desigur nu una socială. Este foarte trist dacă plecăm de la Liturghie aşa cum am venit.
Acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi la o întrunire care se face în numele lui Hristos. Nu am venit doar ca să auzim ce se va spune sau să ne lămurim vreo nedumerire. Trebuie să avem sentimentul că nu ni S-a descoperit Dumnezeu, că nu ni S-a arătat, că nu suntem în comuniune cu El, că încă nu am început să ne curăţim inima, că încă ne chinuim şi suntem prinşi în mreaja şi cursa pe care ne-o întinde tendinţa de adeverire [îndreptățire] de sine, aşa cum scrie în însemnare. Având acest sentiment, ne străduim împreună, vorbind şi ascultând, să ne curăţim inima, să ne depăşim egoismul. Prin urmare, venim aici pentru a ne împlini. Cu alte cuvinte ne-am dus la o cuvântare duhovnicească, am ascultat, şi vom mai merge şi la alte astfel de întâlniri duhovniceşti. Putem spune că această oră aici am petrecut-o cu Dumnezeu. Îmi veţi zice: “Aici trebuie să venim ca să petrecem împreună cu Dumnezeu?” Nu. Fie ca data viitoare să nu vină aici nimeni dintre voi şi să petreceţi acest timp acasă, adunaţi în grupuri sau fiecare singur, rugându-vă sau făcând altceva, însă petrecând acest răstimp împreună cu Dumnezeu.
Venind aici se presupune că ne îndemnăm unul pe altul. Eu, cel puţin, astfel simt, simt că, încercând să vă ajut, şi eu sunt ajutat de voi şi mă ajut pe mine însumi. Duhul lui Dumnezeu, care credem că este aici, întrucât avem dispoziţia cea bună, vrea să ne ajute. De aceea facem aceste întruniri. Nu ar avea niciun rost dacă le-am face doar ca să aibă loc nişte cuvântări, doar ca să ne adunăm şi să zicem că în această seară am spus anumite lucruri, că de-a lungul unui an am expus o anume temă şi că totul a fost frumos şi minunat.
Scopul principal este de a fi împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu este cu noi, însă lucrul important este în ce măsură simţim noi că este cu noi si noi suntem cu El, si în ce măsură sunt atinse de Dumnezeu sufletele noastre. Acestea nu se petrec în chip magic sau mecanic, ca atunci când punem ouă în incubator şi ies pui. Cele duhovniceşti nu se petrec astfel. Este necesar ca omul să-şi dăruiască mintea, inima, fiinţa sa întreagă lui Dumnezeu, trebuie ca omul să cugete în profunzimea lui astfel, adică să se afle într-o dispoziţie de recunoştinţă, într-o stare de străpungere a inimii, de pocăinţă şi sâ-I ceară cu smerenie lui Dumnezeu să lucreze în el, să intervină asupra lui, să-I ceară harul Său. Pentru aceasta este nevoie şi de puţină osteneală. De aceea, este foarte corect ceea ce scrie aici: „«Setea» de a umbla mereu după întâlniri duhovniceşti, cuvântări, etc, are cumva legătură cu o încercare subconştientă de compensare nedureroasă?”
Dacă cineva ia parte de două ori pe săptămână la o cuvântare – alţii pot lua parte chiar şi de cinci ori – crede că a acumulat capital în activul lui fără să sufere vreo pagubă. Mai ales pentru unele bunici, sărmanele, care acasă se simt deranjate de nepoţi, este mult mai bine să meargă la o întrunire duhovnicească. Să nu procedăm astfel. Trebuie să ne ostenim, trebuie să ne asumăm şi durerea. După cum zice prorocul [Isaia]: „În pântece am luat şi am pătimit dureri de facere şi am născut, duhul mântuirii făcut-am pe pământ“. O mamă pentru a aduce pe lume un copil îl poartă în pântece şi unele mame, sărmanele, trec prin greutăţi foarte mari. Sunt nevoite să stea la pat permanent, să se păzească de una şi de alta, după care vin durerile şi apoi vine copilul pe lume. La fel şi în cazul nostru. Citim în Pateric: „Dă sânge şi ia duh”. În vremea în care ne aflăm aici, trebuie să simţim, mai mult sau mai puţin, că dăm sânge, că pătimim un fel anume de hemoragie lăuntrică. Dai sânge ca să iei duh. Altfel, dacă luăm ca pe o distracţie participarea noastră, vom veni şi ne vom întoarce rămânând aceiaşi. Nu ştiu dacă exagerez. Data viitoare se va vedea ce veţi face: fie veţi veni, fie nu veţi mai veni.
Îl am pe Hristos? Exist. Nu Îl am pe Hristos? Nu exist.
Întrebare: „Aş vrea să vă rog să ne spuneţi mai multe lucruri despre modalităţile eronate prin care se manifestă de multe ori tendinţa de adeverire a existenţei proprii, şi mai concret despre felul în care se manifestă aceasta la oamenii care sub un anume chip vor să fie cu Hristos”.
Dacă luăm în considerare tot ceea ce am spus mai înainte, mai ales cele spuse la începutul întâlnirilor noastre, ne putem da seama în ce confuzie ne aflăm, în ce dezordine trăim si nu ştim ce se întâmplă cu noi. Tu, om cu studii, teolog, cu diplomă de studii postuniversitare şi mai ştiu eu ce diplomă obţinută în străinătate şi cu alte lucruri asemenea, te duci la un călugăr simplu din Sfântul Munte, care nu are nicio diplomă, şi îi spui: „Părinte, am aceste probleme, aceste dificultăţi”. Iar monahul smerit râde. Nu ironic, ci cu înţelesul acesta: cum omul acesta, care a învăţat atâtea si atâtea, încurcă asa lucrurile, amestecă atât de mult lucrurile simple, smerite şi clare, încât nu mai le dă de capăt. „Tu eşti învăţătorul lui Israil şi nu cunoşti acestea!“, i-a spus Hristos lui Nicodim. Astfel spune călugărul. Poate că nu se exprimă folosind aceste cuvinte, însă atitudinea lui faţă de un astfel de tânăr este ca şi cum i-ar spune: „Tu eşti învăţătorul lui Israil şi nu cunoşti acestea?”
Prin urmare, încurcăm lucrurile tocmai pentru că ne-am poziţionat în locul greşit şi acţionăm în mod greşit. Feluritele noastre strădanii sunt bune si sfinte în ele însele, însă în felul în care începem a le face, în felul în care le ducem la îndeplinire, le facem pentru adeverirea [îndreptățirea] de sine şi de aceea ele eşuează. Din acest motiv, atunci când avem un eşec, e vai si amar de noi; ne simţim de parcă ar fi căzut cerul pe noi.
De pildă, dacă se organizează o manifestare duhovnicească şi aceasta nu se bucură de succes, atunci cei care au organizat-o încep să vadă totul în negru – desigur, pe dinlăuntru lor se întunecă aceştia – şi nu se alină. Unde este temelia duhovnicească, realitatea duhovnicească, pe baza căreia ai început să faci acea lucrare duhovnicească? Această lucrare pe care ai început-o era bună în sine, fără îndoială. Însă felul în care o faci, felul în care ai început-o, datorită mentalităţii tale, fără să îţi dai seama, este animat de dorinţa de adeverire [îndreptățire] de sine. Pe lângă aceasta, dacă din punctul de vedere al alcătuirii tale psihice, al structurii tale sufleteşti eşti puţin instabil, poţi fi afectat psihic. Şi apoi ne întrebăm: „Cum de a fost afectat acest tânăr care lua parte la cateheze, la cercul de studiu al Scripturii, la grupurile duhovniceşti?” Nu sunt de vină aceste activităţi şi denumiri în sine. De vină este mentalitatea în ansamblu ei, felul în care începe cineva o lucrare duhovnicească, şi anume faptul că acţionează aşa cum acţionează, având ca motivaţie profundă dorinţa de adeverire a propriei existenţe.
Existența nu se adevereşte astfel, ci în felul în care au făcut acest lucru Părinţii. Sfântul Grigorie Palama le punea pe toate înaintea lui Dumnezeu, se lăsa în grija Lui şi Îi cerea mila. Îl am pe Hristos? Exist. Nu Îl am pe Hristos? Nu exist. Îl am pe Hristos? Trăiesc. Nu Îl am pe Hristos? Nu trăiesc. Îl am pe Hristos? Nu obosesc trăind. Nu Îl am pe Hristos? Mă voi mişca încontinuu aşa cum am spus la întâlnirile precedente, şi voi fi mereu ostenit si sfârşit.
Nu trebuie neapărat să mă călugăresc. Nu. Pot fi muncitor, pot fi şi vânzător de legume. Nu are importanţă acest lucru. Ceea ce este important este să ne poziţionăm în locul cel adevărat, să găsim locul cel adevărat şi de acolo să privim şi să întâmpinăm lucrurile. Atunci vom fi liniştiţi şi numai prin simpla noastră prezenţă între oameni îi voi odihni pe cei din jur. De câte ori nu ni se întâmplă să întâlnim un om care numai spunându-ne un cuvânt sau pe care numai văzându-l, datorită liniştii pe care o are, acea linişte pe care o dă Dumnezeu, ne simţim lângă el în largul nostru şi se risipesc din mintea noastră toate gândurile care ne chinuiau. Gândurile acestea se risipesc ca şi cum ar fi văzut un duşman de temut şi au plecat înspăimântate. Şi te întrebi: Ce s-a întâmplat? Cum s-au risipit gândurile?
Acestea pentru azi şi vom continua data viitoare.
14.11.1976
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina, 2017)
Legături:
CALEA SPRE SFINTIRE A SFANTULUI GRIGORIE PALAMA: “Lumineaza-mi intunericul!”
Mitropolitul Ierotheos Vlahos despre IMPORTANTA INVATATURILOR SFANTULUI GRIGORIE PALAMA
SFANTUL GRIGORIE PALAMA, VIATA SI INVATATURA – documentar foarte reusit (VIDEO, subtitrat)
***
Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE
Arhimandritul georgian Lazar Abasidze: „TRUFIEI II PLACE SA-I INVETE PE ALTII”
SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta
1 Commentariu la “Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RISCUL UNOR AMAGIRI DUHOVNICESTI, prin aruncarea in misionarism IN DUHUL AFIRMARII DE SINE sau prin cautarea unor COMPENSATII PSIHOLOGICE COMODE in locul OSTENELILOR lucrarii launtrice”