LECȚIA CEA MAI IMPORTANTĂ A VIEȚII, FĂRĂ DE CARE NU EXISTĂ MÂNTUIRE. “Neîncetat cere mila lui Dumnezeu!” Cuviosul Simeon Kraiopoulos despre legătura indisolubilă între SMERENIE și RUGĂCIUNEA MINȚII. “Cea mai multă lume evită acest drum…”
Ne vom mântui dacă vom conştientiza limitele slăbiciunii noastre
Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Să nu ne dăm peste cap din cauza acestei situaţii. Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le controlează pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Ştie toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.
Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr si nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.
Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.
Să învăţăm lecţia cugetării smerite
Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi. Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând.
Ce credeţi că face monahul? În fiecare zi, cu ajutorul stareţului lui şi cu ajutorul realităţii zilnice, în timp ce cade şi iarăşi cade, conştientizează slăbiciunea lui, neputinţa lui. Aşa cum spune Avva Isaac, totul este ca omul să conştientizeze „propria neputinţă, propria slăbiciune”. Asta îl face pe om să strige continuu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu de o manieră fatalistă sau deznădăjduit. Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume. Iese cineva din casă pentru treburile lui şi într-un fel le va scoate pe toate la capăt având rugăciunea minţii în cuget şi altfel se va lupta cu tot ce va întâlni în cale, când nu are rugăciunea şi pleacă de acasă cu un aer încrezător. Într-un fel va face faţă unei ispite atunci când are dispoziţia să se smerească şi altfel când nu o are. Îmi pare rău că nu putem să o mai lungim.
20.03.1977
[…]
Cum vom învăţa lecţia că numai Dumnezeu ne mântuiește?
Trec la o altă întrebare. „Cumva omul trebuie să cunoască mai întâi sinele său şi să vadă păcătoşenia sa pentru ca să poată spune rugăciunea cu durere şi să simtă din inima sa? Sau prin rugăciune va ajunge la cunoaşterea adevăratului său eu?”
Voi sunteţi studenţi, oameni studioşi şi sunteţi liberi să trăiţi în această viaţă cum consideraţi mai bine. Totuşi, trebuie să ştiţi că în cele din urmă toţi suntem la fel. Toţi avem acelaşi tată, aceeaşi mamă. Toţi ne tragem din Adam şi Eva şi toţi avem posibilitatea să devenim copiii unui alt Tată, ai lui Dumnezeu. Toţi avem această posibilitate. Desigur, Dumnezeu ne-a înfiat prin Hristos, a făcut, am zice, toate hârtiile. Acum rămâne ca noi să devenim în fapt copiii lui. În realitate, se vede cum noi continuăm să fim fii ai lui Adam si ai Evei. Suntem deci toţi la fel. Este posibil ca structura sufletească a unuia să difere de structura sufletească a altuia, este posibil ca mediul în care creşte cineva să difere de mediul în care creste altcineva. În cele din urmă, toţi suntem oameni şi toţi trăim în această societate, creştem în această societate si avem aceiaşi înaintaşi.
Să mi se permită să spun că, mai mult sau mai puţin, fie că este cineva candidat la monahism, fie că este deja în mănăstire, fie că merge la universitate, în cele din urmă, în fond, toţi avem aceleaşi probleme, aceleaşi încurcături, aceleaşi supărări. Şi am putea să spunem că acelaşi doctor şi aceleaşi medicamente pot să ne vindece şi pe unii, şi pe alţii. Acelaşi doctor şi aceleaşi medicamente pot să ne elibereze şi pe unii, şi pe alţii de toate aceste lucruri rele pe care le avem înlăuntrul nostru, încât să ajungem acolo unde trebuie să ajungem. Cu toţi se întâmplă aceleaşi lucruri şi toţi trebuie să audă aceleaşi cuvinte.
Întrebarea zice: „Trebuie să cunoaştem mai întâi păcătoşenia noastră şi după aceea să spunem rugăciunea? Sau prin rugăciune vom ajunge la cunoaşterea adevăratului nostru eu.”
Şi una, şi cealaltă se întâmplă. Nu ştiu cum reuşesc oamenii să încurce atât de mult lucrurile si să rămână frecvent în îndoială: asta să fac sau altceva?; acolo să merg sau altundeva? Ce este mai întâi şi ce este mai apoi? Ne încurcăm în studiu, în cercetare şi nu înaintăm acolo unde ar trebui.
Desigur, oricât ne-ar spune cineva de la o astfel de catedră, că suntem păcătoşi, că suntem neputincioşi şi slabi, că omul nu poate să facă nimic, dacă nu va lucra Dumnezeu în el, oricât am spune aceste lucruri, oricât de mult le-am asculta, nu ajungem şi la prea multe rezultate. Lecţia aceasta, cum că este păcătos, neputincios şi că numai Dumnezeu îl mântuieşte, omul nu o învaţă aşa simplu, numai auzind-o. Este bine să o audă, trebuie să o audă şi să caute să o audă, dar trebuie să ştie că această lecţie nu se învaţă aşa. Lecţia o învaţă în făptuire.
Când zic făptuire, nu înţeleg pur şi simplu a face lucruri, ci că în strădania cuiva de a rămâne înaintea lui Dumnezeu, în strădania lui de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a crede în El, în efortul lui de a studia cuvântul lui Dumnezeu, de a învăţa adevărul si de a vrea să se încredinţeze de adevăr şi să trăiască conform adevărului, învaţă această lecţie. Va da în brânci – folosesc câteodată cuvinte cam tăioase – şi încet, încet, învaţă lecţia şi devine ulterior învăţător încercat. Cel care a aflat cel puţin acest drum va ajunge undeva. Cea mai multă lume evită acest drum, nu vrea să înveţe în făptuire lecţia. Şi dă înapoi, se nelinişteşte, depozitează anumite trăiri, evită una, evită alta, adică trece prin viaţă ca printr-o beţie. Astăzi, viaţa acest lucru face: îţi oferă una, alta, distracţii, relaxări, dar toate acestea ţin şi de o anumită beţie. Îl îmbată pe om şi nu-l lasă să vadă realitatea, şi a sa, şi cea din jurul său. Cine a aflat, fie şi numai puţin, acest drum, şi a început să se iniţieze în el, şi merge pe el cu multă răbdare, chiar dacă se răneşte, chiar dacă îl doare, chiar dacă îl costă, va învăţa lecţia. Va învăţa, adică, că este păcătos. Nu există altă lecţie, nu avem nevoie aici de filosofii. Va învăţa că este păcătos, va afla că este slab. Spune Sfântul Isaac că toată problema omului este să-şi cunoască propria slăbiciune. Prin slăbiciune înţelege starea de păcătoşenie, faptul că omul nu este nimic.
Haide să predăm această lecţie omului de astăzi. O va evita într-o mie şi una de feluri. Omul vrea să ştie că este ceva, ca şi când ar zice: „Desigur, am făcut greşeala asta, am păţit lucrul acela, şi acolo am eşuat, dar sunt totuşi cineva“. Ceva tot vrea să salveze din el. Şi cu cât întârzie să accepte că este slab înaintea lui Dumnezeu, cu atât se chinuie mai mult, aşa cum spune Avva Siluan: „Cu cât se va smeri cineva mai repede, cu atât va pătimi mai puţin.“ Cu cât se smereşte mai repede cineva, cu cât învaţă mai repede lecţia smereniei, cu atât se eliberează mai repede de toate.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina, 2017)
Legaturi:
“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?
ÎNTOARCEREA LA LUCRAREA DINLĂUNTRU/ Unde să te duci ca să nu mai păcătuiești?
Foarte folositoare cuvinte pentru luminarea si mangaierea a tot omul care se zbate in aceasta lume,dar cu nadejdea la Dumnezeu.
Doamne ajuta!
Slavă Domnului pentru toate !!! Mulţumiri frăţiilor voastre pentru acest ziditor cuvânt !!! Cum să nu mulţumim Domnului cu recunoștinţă, când vedem cât de migălos le pregătește pe toate, până în cel mai mic amănunt, deși nu suntem vrednici decât de gheenă ? Puteam să citesc acest cuvânt altă dată, într-o altă stare/dispoziţie sufletească sau poate necopt sufletește pentru a putea pricepe esenţialul, fără a surprinde înţelesul cel mai adânc a ceea ce a dorit să transmită părintele Simeon, dar acum am “văzut” ceea ce a spus părintele dintr-un unghi potrivit …De mii de ori m-am întrebat :dacă am căzut de atâtea mii de ori, deseori în perfectă cunoștinţă de cauză, ce șansă de mântuire mai poate fi pentru un păcătos atât de “tare în cerbice” ca mine ??? Înţelegeam cumva că Domnul îngăduie aceste căderi pentru a mă smeri, dar nu am înţeles ce este cu adevărat smerenia.Nu că acum am înţeles destul (ce este smerenia), Doamne ferește …Acum am înţeles doar că … nu este posibil să înţeleg nimic dacă nu vrea Dumnezeu să-mi descopere.Iar Domnul nu vrea (să-mi descopere) din cauza mândriei mele, pentru că dacă mi-ar fi descoperit mai înainte, în cel mai bun caz, aș fi considerat că… eu am descoperit, iar în cel mai rău caz, m-aș mai și fi lăudat cu descoperirea mea !!! Exact ceea ce spunea părintele Simeon mai sus, că unii primesc sfaturi utile de la părinții duhovnicești îmbunătățiţi, dar nu le folosesc cum trebuie și, Doamne ferește, își pot pierde mântuirea sufletelor lor…Până nu înţelegi că Domnul este Totul întru toate, iar tu un fir de praf adus din nimic la viaţă și că această viaţă nu poate fi în pace sufletească decât în Domnul Creatorul ei, nu poţi avea liniște !!! Și mai observi că, așa cum spunea undeva vrednicul de pomenire Părintele Nicolae Steinhardt, “stările sunt intransmisibile.” Am dorit să transpun în cuvinte starea mea, dar cuvintele sunt sărace… Totuși,după această lecţie a părintelui Simeon, primită prin mijlocirea frăţiilor voastre, nu pot decât să dau slavă Domnului,că face milă cu mine păcătosul, iar frăţiilor voastre să vă mulţumesc încă o dată pentru merindele puse pe masă.
Iertaţi-mă pentru lungimea cuvântului sau oricare alte neajunsuri provocate de acest cuvânt. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă !!! Doamne,ai milă de noi !!! Doamne nu ne lăsa !!! Doamne ajută-ne tuturor !!!
“Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască”
“Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze.”
“Spune Sfântul Isaac că toată problema omului este să-şi cunoască propria slăbiciune. Prin slăbiciune înţelege starea de păcătoşenie, faptul că omul nu este nimic.
Haide să predăm această lecţie omului de astăzi. O va evita într-o mie şi una de feluri. Omul vrea să ştie că este ceva, ca şi când ar zice: „Desigur, am făcut greşeala asta, am păţit lucrul acela, şi acolo am eşuat, dar sunt totuşi cineva“. Ceva tot vrea să salveze din el.”
Toata admiratia pentru Arhim. Simeon Kraiopoulos!