CÂT DE AUTENTICĂ ESTE IUBIREA NOASTRĂ ATUNCI CÂND DĂM UN AJUTOR? Arhim. Simeon: “Numai Dumnezeu poate să-l facă pe om să iubească cu adevărat”. DRAGOSTEA INTERESATĂ și EXPLOATAREA SLĂBICIUNII CELUILALT. “Nu există dragoste în sufletul nostru, că inima noastră e dată în altă parte”

15-02-2018 Sublinieri

Dragostea adevărată ne mişcă să ajutăm pe cei în suferinţă

Am primit următoarea întrebare: „Dacă vedem oameni că suferă sau au nevoie de ajutor şi mila mişcă inima noastră pentru a-i ajuta, este adevărată dragostea pe care o simţim?”

Poate să fie, poate să nu fie. Una nu exclude pe cealaltă. Totuşi, întrebarea este importantă. E adevărat că de multe ori ajutăm pe oameni deoarece ne întristăm, ne emoţionăm. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii, ne ajutăm pe noi înşine. Nu ştiu dacă ati observat acest lucru: sunt situaţii în care rămânem impasibili şi deoarece rămânem impasibili, nu înţelegem că trebuie să ajutăm. În alte situaţii, întrucât se întâmplă ceva înlăuntrul nostru, pentru a pune rânduială şi a rezolva sinele nostru care a păţit ceva, îl ajutăm pe celălalt. Găseşti un cerşe­tor, îi dai un bănuţ şi te rezolvi pe tine. Pe acela, însă, nu.

Există o cărticică cu titlul Cel mai mare bun. N-a scris-o un ortodox, dar în orice caz socotesc că are multe lucruri bune, dacă cercetăm cu atenţie conţinutul ei. Vorbeşte despre dra­goste şi face referire la astfel de situaţii în care cineva ajută pe un handicapat, pe un necăjit, nu din dragoste adevărată, ci deoarece are el o tresărire de milă si de emoţie. Dându-i câţiva bănuţi, se rezolvă pe sine şi are impresia că de fapt l-a ajutat pe celălalt. Nu aşa îl ajutăm.

Iubirea este lucru mare. Şi îngăduiţi-mi să spun că omul nu poate să iubească autentic şi adevărat. Numai Dumnezeu poate să-l facă pe om să iubească cu adevărat. Omul este mişcat mai ales de stimulii iubirii de sine, ai voinţei proprii, ai inte­resului, deşi poate că nu este un interes gol-goluţ. Cineva, de exemplu, este timid, fricos. Şi întotdeauna vrea să se sprijine undeva, să se agațe de undeva, deoarece singur simte că se pier­de în viaţă. Acesta, pentru a-şi asigura acest sprijin de care are nevoie, adică pentru a avea bunăvoinţa unui om pe care să se sprijine, poate să-i arate multă dragoste. Dar aceasta nu e dragoste. Omul aşa se manifestă, dar să nu socotim că aceasta este dragoste. Cel care arată un astfel de interes şi o astfel de dragos­te are desigur responsabilitatea să ştie că este ceva bolnăvicios. Dar mare răspundere are şi cel pe care se sprijină, căruia îi arată această dragoste, dacă nu înţelege că este vorba despre o stare bolnăvicioasă şi exploatează şi el cazul.

Un astfel de ucenic, tocmai pentru a avea bunăvoinţa ce­lui pe care se sprijină, deoarece nu poate trăi altfel – şi asta este o situaţie bolnăvicioasă, nu este o atitudine duhovnicească –, este gata să facă totul şi chiar să se jertfească, dar aceasta nu este o jertfă de dragoste. Celălalt poate exploata situaţia şi atunci ne aflăm într-un caz foarte urât. De aceea este nevoie încă de pe acum de foarte multă atenţie. Mai târziu, când veţi deţine po­ziţii importante, funcţii şi alţii se vor sprijini pe voi, aveţi mare atenţie! Cei care vor deveni clerici, încă și mai mare! Să nu faceţi rău oamenilor, care aşteaptă ceva de la voi şi cred că primesc ceva de la voi. Luaţi aminte să nu le faceţi rău, să nu-i exploataţi.

Acest lucru poate să se întâmple şi în alte cazuri. De câte ori nu exploatăm bunătatea celuilalt, întrucât este puţin naiv. O exploatăm sălbatic, uneori. Este posibil ca această tristeţe să fie un sentiment bolnăvicios, si nu unul sănătos. Poate însă să fie şi dragoste. Îl vezi pe celălalt că suferă şi îl doare şi din dra­goste îi dai ceva. Gândeşti în sinea ta: „Dacă eram eu în locul lui, aş fi vrut să mă ajute. Prin urmare, şi eu îl voi ajuta. Este fratele lui Hristos. Este fratele meu. Poate să fie Hristos Însuşi!”

Vă amintiţi cazul Sfântului Ioan cel Milostiv, care, mergând cu diaconul său pe străzile Alexandriei, a apărut cineva şi i-a cerut milostenie, iar sfântul a spus diaconului să-i dea. Puţin mai încolo le-a ieşit acelaşi om în cale. Arhiepiscopul era milostiv – de unde şi-a luat si numele – si nu se simţea bine să nu-l ajute. De aceea i-a dat din nou milostenie. După ce au mai mers puţin, acelaşi le-a ieşit în cale a treia oară. Desigur, arhie­piscopul s-a neliniştit puţin, dar în cele din urmă iarăşi i-a dat, gândindu-se ca nu cumva în persoana acestui om să-l încerce Dumnezeu Însuşi.

Trebuie însă aici să luăm aminte la următorul fapt. Sfân­tul nu se înşală niciodată. S-a neliniştit, a căzut pe gânduri, dar în cele din urmă a făcut milostenie cu omul. Noi trebuie să fim atenţi deoarece ne putem înşela. Să nu creadă cineva despre sine că este Sfântul Ioan cel Milostiv şi să vrea să facă la fel, să-l afle vreun cerşetor şi să-l exploateze la nesfârşit. Trebuie să avem ochii deschişi. Totuşi, ceea ce prevalează nu sunt faptele sau vreo hârtiuță pe care să le consemnăm, cum fac unii. Problema este să fii om al lui Dumnezeu, să ai dragoste în sufletul tău, să ai dragostea lui Dumnezeu, iar El te va lumina şi nu vei cădea în curse. Și dacă vei cădea vreodată într-o cursă, iarăşi va fi înspre bine şi pentru tine, şi pentru cel care ţi-a întins-o.

[…]

Este rar să găseşti un om care să iubească pe Dumnezeu fără interes

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vă voi spune şi alt­ceva. Fraţilor! Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobân­dească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.

Am să spun ceva ce se vede mai ales la cel care are senti­mentul inferiorităţii. Aleargă la Hristos – acest lucru se întâm­plă mai mult cu femeile – se roagă, cere, iarăşi se roagă, citeşte şi iar citeşte, dar în cele din urmă pe toate acestea le face ca şi când ar zice „Ah! Măcar să nu fi avut nevoie de Hristos şi să fi putut pe toate să le fac eu singur!” În adânc se simte inferior pentru faptul că are nevoie de Dumnezeu. Poate să fie asta dragoste?

Când te simţi inferior pentru că vei deveni rob al lui Dumnezeu, te vei supune lui Dumnezeu, te simţi inferior pen­tru că vei iubi pe Dumnezeu şi vei face ce vrea El, cum poţi să mai progresezi duhovniceşte? Cercetaţi şi veţi vedea că starea aceasta se găseşte la toţi oamenii. Omul se simte inferior şi de aceea îi vine greu. Nu poate să se smerească, nu poate să iubeas­că pe Dumnezeu şi nu poate să mai înainteze.

În relaţiile pe care le avem între noi, când iubim pe cineva din toată inima, îi facem anumite lucruri. Un dar, de exemplu. Şi nu ne simţim deloc inferiori pentru acest lucru. Celălalt, care primeşte darul, văzând că gestul tău e dezinteresat şi sincer, simte că este dragoste şi se bucură. Dar dacă ar sim­ţi că în dragostea aceasta există vreo motivaţie interesată, l-ar respinge. Asta dacă la rândul lui este un om corect, căruia nu-i plac linguşelile. Înţelegeţi acum ce se întâmplă în relaţiile noas­tre cu Dumnezeu.

Cine are curajul să iubească pe Dumnezeu, deoarece este Dumnezeu şi el este făptura Lui, şi să găsească în această dra­goste, în această supunere, în această dependenţă, bucuria sa şi să nu se simtă deloc inferior? Când spunem „Nu pot! încerc dar este greu!“, asta arată că nu există dragoste în sufletul nostru, că inima noastră e dată în altă parte. Şi dacă nu este dată în altă parte, atunci este dată propriului sine. În aceste situaţii, omul este întors către sinele său, este iubitor de sine. Este cuprins de interes propriu.

Mă iertaţi că am tăiat cu bisturiul, dar acesta este adevă­rul. Cine are curaj, să meargă mai departe. Cine nu are curaj, măcar să cunoască aceste lucruri încât să poată înţelege de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă şi de ce se chinuie.

[…]

13.02.1977

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina, 2017)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR

Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?

DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem insule, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI? Preasfințitul Macarie: “Noi suntem legați unii de alții într-o REȚEA NEVĂZUTĂ, dar adevărată și lucrătoare. TOT CEEA CE FACEM ÎI INFLUENȚEAZĂ PE CEILALȚI”

IUBIREA CARE INVESNICESTE si IUBIREA SENTIMENTALA, “CU TERMEN DE EXPIRARE”. Exclusivism vs. universalitate. Incotro sa ne directionam dragostea?

IUBIREA DE VRAJMASI – PORUNCA “IMPOSIBILA”

De la iubirea dualistă la IUBIREA TREIMICĂ

TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi pe Dumnezeu”. CUTREMURĂTOAREA ÎMBRĂȚIȘARE A NOBLEȚII LUI DUMNEZEU vs. NARCISISMUL “ANTROPOFAG” ȘI AUTOPROTECTOR. “Dacă cineva vrea să realizeze o relație, trebuie să aibă conștiința propriei invalidități”

Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text)

PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”

SFANTUL APOSTOL PAVEL SI IUBIREA “NEBUNA” CARE SE GOLESTE DE SINE. Riscul jertfelnic de a promova binele si de a vorbi in apararea celui calomniat, intr-o epoca a barfei generale, in care se scoate in evidenta numai raul

Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste (AUDIO + TEXT)

IPS HIEROTHEOS pentru “Lumea monahilor”: “CEA MAI GRAVA BOALA A OMULUI DE ASTAZI ESTE IUBIREA DE SINE. Dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci inseamna asumarea crucii pentru celalalt“. Ce raspuns primesc TINERII AFLATI IN IADUL LIPSEI DE SENS?

Predici (text si audio) la Duminica iubirii vrajmasilor. CE NE IMPIEDICA SA IUBIM?

PREDICA DE PE MUNTE – IUBIREA VRAJMASILOR. Evanghelia iubirii desavarsite. SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “Nimeni sa nu se laude ca s-a mantuit prin multa lui iubire, ca si-a deschis singur portile raiului!”

De la DRAGOSTEA TRUPULUI SI SANGELUI, a firii cazute catre IUBIREA DUHULUI SFANT, prin pocainta si lepadare de sine

PARINTELE STARET IUSTIN MIRON despre “Raiul” si “Casa” tinerilor de la Manastirea Oaşa, despre DRUMUL GASIRII LUI DUMNEZEU, despre NEVOINTA DE A IUBI “IMPUS” si despre CRESTEREA-IMPREUNA: “Rugandu-ne unii pentru altii ne adancim tot mai mult unul in celalalt si incepem sa ne iubim. TREABA BUNA E IMPREUNA, TREABA REA E-N IZOLARE” (interviul integral VIDEO + TEXT)

Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa despre DEPRESIE si IMPLINIRE, EGOISM si IUBIRE AUTENTICA, OBSESIA FERICIRII si VOLUPTATEA PERVERSA A NEFERICIRII: “Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. Cât timp îi merge bine, stag­nea­ză, trăieşte la suprafața sa. IUBIREA E SINGURA SCĂPARE. Bucuria nu vine decât de la Izvorul bucuriei”

“Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”– MONAHUL MOISE AGHIORITUL despre Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim a Domnului şi RAPORTAREA NOASTRĂ INTERESATĂ LA HRISTOS: “Îl folosim pentru a petrece bine şi plăcut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, nu-L urmăm însă pe Golgota”


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Despre inselare, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “CÂT DE AUTENTICĂ ESTE IUBIREA NOASTRĂ ATUNCI CÂND DĂM UN AJUTOR? Arhim. Simeon: “Numai Dumnezeu poate să-l facă pe om să iubească cu adevărat”. DRAGOSTEA INTERESATĂ și EXPLOATAREA SLĂBICIUNII CELUILALT. “Nu există dragoste în sufletul nostru, că inima noastră e dată în altă parte”

  1. Nu-mi place deloc acest cuvant al arhim. Simeon. Nu are nici un rost. Mila este milă.
    În ultima vreme sunt prea psihologice analizele unora. Să rămânem în duhul Sfinților Părinți.

  2. @ Daniela:

    Daca il intelegem bine, vedem ca e in duhul mai aspru al Sfintilor Parinti care ne impinge la o cercetare mai severa de noi insine si la a cauta ca toate sa le primim de la Domnul, recunoscand ca nu avem in noi nimic bun. In acest caz, sa ne vedem iubirea de sine deghizata de multe ori in iubire de ceilalti – cand fac un bine pentru a-mi linisti mie constiinta, de exemplu (e si asta o etapa si nu e rea daca e recunoscuta ca atare) sau, ceva mai rau, pentru a-mi maguli mandria sau slava desarta. Sigur ca mila este mila, dar nu intotdeauna sau nu la toti milostenia exterioara (sub diversele ei forme) este o mila curata, miscata de durere, de grija pentru celalalt. E totusi un fenomen raspandit acesta, nu e foarte greu de detectat, cand oamenii isi cultiva o imagine de sine inchipuita ca urmare a faptelor bune exterioare pe care le savarsesc si care aduc roade de mandrie si de egoism, iar nu de largire a inimii, prin impreuna-patimire. Se poate vedea aceasta atunci cand oamenii se feresc sa intre mai in adancul lucrurilor si sa asume cu adevarat durerea cuiva, sa-l asculte, sa-l inteleaga si sa-l ajute in felul in care acela ar avea cu adevarat nevoie si ajutorul ar fi realmente de folos. Prefera adesea doar sa “bifeze” cumva si sa se simta multumiti ca au facut ceva “bun” sau sa faca un “bine” in termenii proprii, nu neaparat in termenii celui aflat in suferinta. Cred ca Parintele Simeon, de vrednica pomenire, daca ii urmarim cu atentie firul rosu al tuturor cuvintelor, a dorit mereu sa ne convinga sa nu ne bizuim pe noi insine si pe ceea ce (ni se pare ca) avem in firea noastra in nimic, ci numai pe Dumnezeu. Mai ales in privinta iubirii, sa nu ne inchipuim ca avem iubirea cea adevarata, culmea virtutilor, ci mereu sa ne vedem neimplinirile cauzate de egoismul din noi.

  3. Sunt de acord. Dar nimeni nu are iubire curată și nefățarnică dacă nu este despătimit. Fără lucrarea de curățire prin asceză, post și rugăciune, nici un gest nu este lipsit de o anumită doză de egoism. Cred că dacă știm asta e destul. Să fim atenți la noi înșine! Dacă așteptăm perfecțiunea înainte de a acționa s-ar putea să nu mai facem nimic. Oare noi nu știm că fără Dumnezeu, fără dobândirea Duhului Sfânt nu există bunătate, dragoste, etc.?
    Zice: ”Există o cărticică cu titlul Cel mai mare bun. N-a scris-o un ortodox, dar în orice caz socotesc că are multe lucruri bune, dacă cercetăm cu atenţie conţinutul ei. Vorbeşte despre dra­goste şi face referire la astfel de situaţii în care cineva ajută pe un handicapat, pe un necăjit, nu din dragoste adevărată, ci deoarece are el o tresărire de milă si de emoţie. Dându-i câţiva bănuţi, se rezolvă pe sine şi are impresia că de fapt l-a ajutat pe celălalt. Nu aşa îl ajutăm.”
    Se pleacă de la o situație prezentată în carte, care e luată de bună. Aprecierea, însă, aparține autorului cărții. Doar Dumezeu știe cu certitudine cum stau lucrurile. Chiar și așa, acea tresărire de milă (fără a fi neapărat dragoste curată) este un lucru bun și un bun început. Dându-i câțiva bănuți omul acela face ce poate el în acel moment. Poate nu e cel mai bun lucru dar face ceva. Poate nu e în stare să facă ceva mai mult. Dacă o face neapărat ca să-și liniștească conștiința doar Dumnezeu știe!, Important este că, totuși, are acest impuls de a ajuta cumva. Mila e milă! Până la dragostea adevărată e cale lungă. Poate mai târziu va face ceva mai mult. Depinde și ce anume așteaptă handicapatul… Uneori chiar nu vrea de la tine decât un bănuț… Ceea ce știu, însă, este că Dumnezeu nu așteptă neapărat ca să-l rezolvi pe cel care are nevoie de ajutor (pentru că uneori nu e în puterea ta) și va ține cont de pornirea bună a inimii. Doar Dumnezeu cunoaște inima omului și parcursul lui până la sfârșit.
    Nu ne este de folos să întoarcem pe toate fețele gesturile semenilor. Dacă ajungem la prea mult criticism față de alții e primejdie mare. Fiecare să se cerceteze pe sine! Dar până și îndelunga cercetare de sine e bună doar dacă duce la smerenie. Uneori poate duce la deznădejde. Am văzut cazuri.
    Știm că suntem păcătoși, pătimași și că nu avem dragoste curată. Nici rugăciunea noastră nu este curată și totuși toți nădăjduim că va fi ascultată. Trebuie să mergem înainte încercând să facem ce trebuie.

    Nu îl critic pe Părintele Simeon. De asemenea, nu cunosc nici cărticica la are face referire ( pe care am să o caut) dar știu că există la ora actuală psihologi care susțin că nici nu există, de fapt, altruism. Este negată orice pornire dezinteresată de a face bine. Se găsește o explicație la fiecare gest, la fiecare tresărire de milă. Extrem de distrugător! Probabil că și asta a influențat reacția mea văzând că pleacă de la o carte despre care afirmă că nu a fost scrisă de un ortodox iar afirmația merge, oarecum, în acea direcție. Am presupus că este vorba despre așa ceva. Poate că greșesc.

  4. Pingback: “Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate