PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”

9-02-2018 Sublinieri

“Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Se tem să vadă adâncul lor aşa cum este, să-şi scoată la suprafaţă subconştientul sau să se scufunde în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. Nu, nu trebuie să te temi! Să nu te opreşti până în momentul în care vei fi încredinţat pe deplin de această inutilitate a ta, până nu-ţi vii în sine, până nu-ţi vezi goliciunea, până nu vezi că nici dreptate nu ai şi că nici îndreptăţirea de sine, nici altele asemenea nu te mântuiesc…”

***

Vedeti si:

***

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii:

Parabola părintelui mult milostiv

Cred că omilia noastră de astăzi, care este o continuare a celor spuse în duminicile trecute şi în care multe sunt legate de capitolul X al Epistolei către Romani, se potriveşte foarte bine să o legăm şi de parabola fiului risipitor, pe care am ascultat-o astăzi.

Cum am spus şi de dimineaţă, această pericopă evanghelică este inima întregii Evanghelii. Ar fi fost de ajuns, poate, această parabolă ca să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu şi ce trebuie să facem ca să ne mântuim.

Se potriveşte, deci, această îmbinare, fiindcă Apostolul Pavel le prezintă aici, aşa cum am spus, foarte simplu: Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui; căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (versetele 9-10). Pare foarte simplă mântuirea. Şi în toate predicile pe care le-am rostit până astăzi, plecând de la aceste versete, am încercat să vedem dificultatea acestei chestiuni şi cum, deşi pentru mulţi par grele lucrurile, din diverse motive, în definitiv sunt simple.

Iar acest lucru îl avem reliefat într-un mod cu torul special în pericopa de astăzi, a parabolei Fiului Risipitor, care este tâlcuită nu atât ca parabola fiului risipitor, cât a părintelui mult milostiv, deşi numele i-a rămas „Parabola Fiului Risipitor. Fiindcă în această parabolă este de fapt evidenţiată mila nemărginită a Tatălui Ceresc, a lui Dumnezeu Tatăl.

Să vedem un pic această pericopă, în legătură cu ceea ce s-a spus duminicile trecute. Zice deci parabola: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Fiul mai tânăr este necugetat. Aşa l-au arătat şi întâmplările. Că pe toate le-a făcut necugetat. Nici măcar nu îşi întreabă tatăl: „Ce mă sfătuieşti, tu ce zici? Eu m-am gândit aşa, dar vreau şi sfatul tău”. Ar fi putut zice: „Nu numai că îţi cer sfatul, ci, dacă tu consideri că nu trebuie să fac acest lucru, nici n-o să-l fac”.

Avem tendinţa de a fi autonomi

Aici este un aspect foarte fin. Omul, oricine ar fi, nu este lipsit de minte în mod întâmplător. Are în el situaţii care îl determină să fie aşa. Este păcătos. Şi asta e! Şi fie că vedem această chestiune ca pe o stare de păcat care a adus omul în pragul inutilităţii, fie că o vedem ca pe rezultat al unor moşteniri genetice, concluzia este că omul are tendinţa să devină propriul său stăpân, nesupus, autonom, să trăiască după placul său, să fugă departe de părintele său; vrea să fugă şi să nu-l mai vadă. Este necugetat acest gând şi încă şi mai nesăbuită fapta că vrea să fugă departe de părintele său, ceea ce şi face în cele din urmă. Şi a ajuns acolo unde a ajuns – vom vedea în continuare. Dar nu putem să nu spunem că, poate şi dacă rămânea lângă tatăl său, ar fi mers prost lucrurile, aşa cum s-a întâmplat cu fiul cel mare. Şi nu este exclus ca fiul cel mare să nu mai fi păşit deloc în casă, după întoarcerea fiului risipitor.

Aşadar, poate că şi dacă fiul cel mic ar fi rămas lângă tată, tot rău mergeau lucrurile. Fiindcă, dacă ar fi trăit toată viaţa lângă părintele său, poate s-ar fi ofilit, din perspectiva relaţiei cu el, a iubirii faţă de el, a adevăratei comuniuni cu tatăl său.

Fiul cel mare pare şi el să fi avut tendinţa autonomiei:Nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied să merg şi eu şi să mă veselesc cu prietenii mei!” De asta se plânge el. Auzi! În vreme ce toată problema era să rămână lângă tată. Acolo era comoara, acolo erau toate, acolo era adevărata sărbătoare. Totuşi, nu a înţeles acest lucru.

Poate că şi fiul cel mic, dacă n-ar fi plecat, ar fi rămas lângă tată în aceeaşi stare ca şi cel mare. Asta nu înseamnă că a făcut bine că a plecat. Deloc! Ce înseamnă, deci? Înseamnă că fiecare are în el stări, trăiri, moşteniri care îl sufocă, îl împing spre tendinţa de a deveni autonom, de a pleca departe. Oare nu asta face fiecare om? Îşi aminteşte de Dumnezeu doar dacă are nevoie. Altfel, pleacă departe de Dumnezeu.

Dacă va face ceea ce am spus duminicile trecute, omul nu va pleca departe. Am zis că este o nebunie ceea ce face fiul cel mic. Dumnezeu ne-a dat minte, ne-a dat raţiune, putem citi ceea ce este scris în Vechiul şi în Noul Testament, ceea ce au făcut Apostolii, martirii şi, în general, toţi sfinţii lui Dumnezeu. Să le citim pe toate acestea, să ne luminăm şi să nu acţionăm după bunul plac al oricărei stări interioare a noastre. Mulţi sunt cei ce zic: „Aşa simt, nu pot să fac altfel”. Nu! Te laşi şi te ia valul. Nu că ai putea să faci altfel în timp foarte scurt.

Pot exista în noi stări pe care Dumnezeu le-a îngăduit să existe. În unii unele stări, în alţii altele. Şi a îngăduit, desigur, să existe şi patimi în viaţa noastră, din pricina acestor stări, tocmai pentru ca să vină pentru fiecare ziua binecuvântată în care se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat în final cu fiul risipitor, fără să mai fim nevoiţi să plecăm departe, ci ducând lupta noastră lângă Dumnezeu.

Este fundamental, mai înainte de a trece printr-o încercare, să te gândeşti ca om al lui Dumnezeu

umilintaFiul risipitor a dat ascultare gândului necugetat şi l-a pus în faptă: a luat partea din avere care i se cuvenea, ceea ce îi aparţinea, şi s-a dus departe, unde s-a dedat desfrâului până a ajuns să păzească porci. Dacă n-ar fi luat cele ce i se cuveneau, n-ar fi avut ce să cheltuiască şi nu s-ar fi distrus, nu ar fi ajuns la faza de a păzi porci şi, mai ales, de a nu se sătura din mâncarea lor; dacă nu ar fi avut loc acestea, poate nu ar fi ajuns să fie dezamăgit de propria-i deşteptăciune, de toate acestea pe care le credea importante, nu şi-ar mai fi lăsat sinele atras şi poate nu ar mai fi ajuns în pragul unei astfel de deznădejdi.

Venindu-şi în sine. Fiul risipitor şi-a venit în sine. Cum şi-a venit în sine? N-a fost în stare să-şi vină în sine mai înainte să plece? N-a putut. Nu fiindcă nu putea la modul real, ci fiindcă acesta este omul! Aşa este!

Reiau: putem şi noi astăzi, de pildă, să cercetăm, să citim, să ascultăm, să vedem în Biserică viaţa sfinţilor şi să credem. Nimeni nu ne împiedică să credem, din contră, suntem chemaţi să credem aşa cum au crezut sfinţii şi să intrăm în aceeaşi luptă. Desigur, lupta este să se petreacă – dacă ne e permis să spunem aşa – tot acest măcel în sufletul nostru: să te smereşti şi iarăşi să te smereşti, să ai străpungere de inimă, să suferi, să pătimeşti; rămânând însă în luptă, nu plecând departe. Şi te vei încovoia într-o zi. Ce vei face? Va veni smerenia, va veni adevărata pocăinţă, se vor nimici toate aceste fortăreţe interioare şi îţi vei veni în sine. Este o chestiune fundamentală să poţi să-ţi vii în sine cu adevărat. Este o chestiune fundamentală mai înainte să pătimeşti, să te gândeşti nu ca un om necugetat, ci ca un om înţelept, care are în el adevărul, în care a venit adevărul lui Dumnezeu.

Şi aş vrea să luaţi aminte la acest aspect. Să nu ne agăţăm de pretexte de genul: „Sunt aşa, am astfel de stări în mine…” Tot ce-am spus n-am spus ca să fim atraşi de aceste lucruri şi să ne sufocăm în ele. Dumnezeu a îngăduit ca fiecare să fie ajutat să se pocăiască într-o bună zi cu adevărat, să-şi vină în sine, să se sature de deşteptăciunea lui, de puterea lui şi să nădăjduiască în Dumnezeu.

Mare este clipa pentru fiecare om atunci când îşi vine în sine

Aş îndrăzni să spun că nu este numai aspectul exterior în toată această problemă în care cineva ia drumul fiului risipitor. Sunt mulţi astăzi, în special tineri, care sunt atraşi de idei nebuneşti şi sfârşesc cum sfârşesc. Avem desigur situaţii în care, după ce au ajuns unde au ajuns, vine şi întoarcerea. Dar nu este numai această problemă exterioară.

Mai mult sau mai puţin, cu fiecare se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu fiul risipitor şi să fie încredinţat că înăuntrul său lucrurile s-au întâmplat aproape ca în cazul fiului risipitor: dacă ia lucrurile în serios şi vrea să devină omul lui Dumnezeu, va vrea să ajungă să simtă adevărata smerenie, adevărata pocăinţă, să-şi vadă sinele aşa cum este şi să se îndrepte spre Dumnezeu, să nădăjduiască în El.

Poţi fi un om religios, apropiat de Biserică. Totuşi, ce se întâmplă în sufletul tău? Fiecare este mai mult sau mai puţin un fiu risipitor în sufletul său. Care dintre creştini s-a predat total lui Dumnezeu? Nu că n-ar exista astfel de creştini, dar mulţi nu s-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Care dintre creştini conştientizează, mai mult sau mai puţin, că a greşit în felul în care a socotit lucrurile, că a încercat să-şi impună propria-i dreptate, fără a se supune dreptăţii lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel. Care dintre creştini a pătimit în nenumărate rânduri şi a ajuns pe punctul de a-şi vedea propria-i goliciune, eşecul, faptul că nu judeca şi nu-şi asuma cum trebuie situaţiile, indiferent dacă în ochii lui sau ai altora părea un bun creştin care şi-a venit în sine şi a crezut în Dumnezeu?

Nu avem de ce să ne temem. Vreau să fim cu luare aminte. Orice lucru de care suntem încredinţaţi, orice elemente negative sau neplăcute trebuie să nu ne înspăimânte. Fiindcă mulţi se tem să intre în adâncul lor. La suprafaţă, superficial, îşi văd sinele şi nu văd rădăcina răului, a păcatului, din adâncul lor.

Cel care va reuşi să facă un astfel de lucru va simţi, mai mult sau mai puţin, asemenea fiului risipitor, că se pierde. Acela se pierdea zi după zi, se afunda zi după zi şi, în fiecare clipă, simţea că s-a năruit totul. Nici măcar ce să mănânce nu mai avea. Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Se tem să vadă adâncul lor aşa cum este, să-şi scoată la suprafaţă subconştientul sau să se scufunde în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. Nu, nu trebuie să te temi! Să nu te opreşti până în momentul în care vei fi încredinţat pe deplin de această inutilitate a ta, până nu-ţi vii în sine, până nu-ţi vezi goliciunea, până nu vezi că nici dreptate nu ai şi că nici îndreptăţirea de sine, nici altele asemenea nu te mântuiesc. Te mântuieşte ceea ce s-a petrecut cu fiul risipitor, care şi-a venit în sine, şi-a amintit şi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame?

Fiindcă în adâncul lui, omul – oricine ar fi, şi mai ales noi, că suntem botezaţi şi avem în adâncul nostru harul lui Dumnezeu – are un gust îndepărtat al Raiului, are un ceva. Nu în zadar speră omul şi se întoarce spre Dumnezeu. În adânc, sufletul nostru îl caută pe Dumnezeu Tatăl, caută să stea lângă El, ca şi argaţii, angajaţii, să zicem, care nu doar că se bucură de pâine, dar le şi prisoseşte… Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine!

Să avem încredere în Tatăl Preamilostiv care ne aşteaptă

Fiul risipitor a ajuns acum la un simţământ la care nimic nu-l mai poate opri – nici ruşinea, nici altceva. Fiindcă ar fi fost firesc să se fi ivit un sentiment de ruşine: „Cum să mă duc acum la tatăl meu, căruia i-am vorbit aşa şi de la care am plecat ca un răzvrătit, fără să cuget?“. Toate acestea dispar; toate. Fiindcă ceea ce îl stăpâneşte în aceste clipe este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dragostea Lui, marea Lui milostivire.

Oricine se adânceşte în el şi începe să-şi cunoască stările, dar, în acelaşi timp, nu răsare în sufletul lui acest sentiment al marii milostiviri a lui Dumnezeu şi, prin urmare, credinţa în mila Lui, în Dumnezeu, nu stă bine. Sunt tipuri de oameni bolnavi care mereu se plâng de situaţia lor, cârtesc. Nici aceasta nu este o stare normală.

Omul poate însă să întoarcă această situaţie neplăcută – şi acesta este secretul despre care vorbeam în predicile trecute – când le vede pe toate acestea, indiferent de ce i se întâmplă, fie că este bolnav, fie că nu este şi crede că pe toate le-a rânduit aşa Dumnezeu, tocmai pentru ca să-l ajute să creadă în mila Lui. Fiindcă Dumnezeu nu încetează să fie Dumnezeu care iubeşte şi poartă de grijă creaturii Sale.

Tatăl nu l-a însoţit pe fiul în plecarea lui; nu a plecat cu el. Totuşi, acolo unde a rămas, a rămas ca tată, iar fiul are sentimentul, are gustul a ceea ce înseamnă să ai un părinte. Tatăl însă nu a alergat după el, aşa încât să nu ne aşteptăm să vină Dumnezeu să se roage de noi. Fiindcă sunt câţiva care aşteaptă o astfel de abordare: „Uite, zic ei, mă rog lui Dumnezeu şi nu mă ascultă. Mă lasă să mă chinuiesc; nu mă vrea”. Astea sunt bravuri. Nu vine Dumnezeu să-ţi facă ţie hatârul. Omul este o fiinţă raţională, liberă şi responsabilă, sub pronia lui Dumnezeu, în rânduiala Lui, în dragostea şi în milostivirea Lui şi, dacă se poate spune aşa, trebuie să stea cu bărbăţie înaintea lui Dumnezeu şi să le înfrunte pe toate cu încredere, să nu se scufunde, să nu se teamă, să nu se tulbure. Să se smerească; de asta e nevoie! Să se smerească, să se pocăiască, să creadă în milostivirea lui Dumnezeu. În aceste situaţii, sau va veni de la sine acest sentiment al milei lui Dumnezeu, sau vei începe să crezi că Dumnezeu este milostiv. Aşadar, îţi vei obliga sinele să creadă acest adevăr: există Dumnezeu, Dumnezeu cel Milostiv. Toate celelalte sunt nimic. Să crezi în mila lui Dumnezeu şi să nu mai stai să te chinui.

Stau unii şi se plâng. Tot ceea ce porţi în tine are un singur scop – întocmai cum s-a întâmplat cu fiul risipitor –, să te ajute, adică, să-ţi vii în sine, să te smereşti, să spui: „Mă voi duce la tatăl meu” şi să te întorci cu adevărat la  Dumnezeu.

Dar să te întorci! De acolo înainte s-au terminat toate. Nu fac bine cei care vor să găsească liniştea, dar nu se întorc la Dumnezeu. Ai plecat de la Dumnezeu acolo unde ai plecat, s-a întâmplat ce s-a întâmplat, totuşi, să iasă toate la un bun liman.

Şi vei ajunge la un liman dacă îţi asumi lucrurile cum trebuie.

Să te întorci la Dumnezeu cu demnitate

Şi-a venit, deci, în sine şi a zis: „Mă voi duce la tatăl meu”. Venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame? Sculăndu-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Spune puţine cuvinte, dar în aceste puţine cuvinte spune tot, de fapt. Vedeţi? Nu există nicio urmă de a se justifica. Nimic. Acesta este cu adevărat smerit, se căieşte cu adevărat, este gata să se întoarcă la Dumnezeu, fără să înceapă să zică: „Ei, eram tânăr şi n-am ştiut ce fac…” Să te întorci la Dumnezeu cu bărbăţie, cu demnitate. Nu cu văicăreli şi cu teribilisme.

Oricât ai judeca sinele tău, când încerci să te justifici vrei să te îndreptăţeşti din ce în ce mai mult.

Am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Gata! Altceva este ce va face Tatăl cel Ceresc. Noi însă nu ne îndreptăţim pe noi înşine mereu. În acelaşi timp, ne ducem la Tatăl, la Tatăl nostru milostiv, îi ştim dragostea şi credem în dragostea Lui.

Aşa s-a întâmplat şi aici. Şi, sculăndu-se, a venit la tatăl său. S-a ridicat îndată. În aceste situaţii nu trebuie să tragă nimeni de timp.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Vedeţi, acum tatăl are iniţiativa. Iniţiativa fiului a fost să-şi vină în sine şi, în acea clipă, ca un om înzestrat cu raţiune, cu libertate, să se gândească drept şi să zică: „Am greşit… mă voi duce la tatăl meu”. Şi s-a ridicat şi s-a dus. A făcut ceea ce era omeneşte de făcut. Partea omenească s-a încheiat aici. Iar acum, că s-a întors la tatăl, nu va apuca să spună toate la care s-a gândit. Întoarce-te la Tatăl tău, la Dumnezeu, la milostivul Dumnezeu. Şi de acolo înainte ştie Dumnezeu ce să facă.

…şi l-a sărutat pe el

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă.

Tatăl care îl aştepta, mai înainte de a ajunge fiul acasă, l-a văzut de departe venind. Toate se întâmplă fiindcă există milostivirea lui Dumnezeu, dragostea Lui, fiindcă Dumnezeu nu stă să te judece, de ce ai făcut aşa sau altfel. Le ştie pe acestea. El aşteaptă pocăinţa ta, smerenia ta, întoarcerea ta. Ceea ce a făcut fiul risipitor. De acolo înainte toate celelalte se desfăşoară ca şi când n-ar exista. Şi nu numai asta, ci încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Tatăl însuşi se duce şi îl îmbrăţişează şi îl sărută.

Luaţi aminte! Nu se pune problema ce vei face tu. Orice ai face, nu are importanţa a ceea ce face tatăl. Şi fiecare om care se pocăieşte şi se întoarce cu adevărat la Dumnezeu şi le lasă pe ale sale simte această dragoste a lui Dumnezeu, această îmbrăţişare, acest „şi l-a sărutat”, simte sărutările lui Dumnezeu.

Fiţi atenţi însă! Fiul, deşi crede că aşa avea să se întâmple, totuşi exista ceva care încă nu se întâmplase. Acum este încredinţat, când îl îmbrăţişează tatăl, când îl primeşte, când i se face milă de el, şi nici măcar nu întreabă nimic. […] Însă nu uită ce a făcut, aşa cum face omul viclean care încearcă să scape. Uitaţi-vă la vieţile noastre, de câte ori, deşi suntem înaintea lui Dumnezeu, putem face atâtea răutăţi ca să nu fim expuşi şi să ieşim cu faţa curată. Una este să stea cineva înaintea lui Dumnezeu gol şi încovoiat, pocăit, osândindu-şi sinele, şi alta e să încerce să scape.

Iar fiul i-a zis lui acestea pe care le avea în minte: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Nu a apucat să mai zică altele, adică fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Tatăl a grăit îndată: Şi a zis tatăl către slugile sale. E ca şi când i-ar fî spus: „Lasă astea acum; eşti în mâinile mele“. Există acest lucru în om: oricât ar cădea, oricât şi-ar osândi sinele, finalmente vrea să fie fiul lui Dumnezeu: nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar nu se grăbeşte să-i spună: fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Poate că nici n-a apucat, fiindcă tatăl dă imediat porunci, însă poate să fie şi ceea ce vom vedea în continuare.

Omul a fost făcut ca să se îndumnezeiască. Nu poate să-şi nege propria existenţă

Omul a fost făcut după chipul şi nu poate să se lepede de chipul lui Dumnezeu din el, nu poate să-şi nege existenţa. Fiecare a fost creat ca să devină veşnic fiu al lui Dumnezeu. A fost creat ca să se îndumnezeiască. Acest lucru este în noi. Şi când devine evident din dispoziţia autojustificării, a mândriei, din tendinţa de a-ţi salva ego-ul, atunci se vădeşte, aşa cum se arată un fiu, care, indiferent de situaţie, vrea să fie fiul tatălui. Fiul risipitor vrea să fie fiul tatălui nu ca şi când i s-ar cuveni, potrivit unui drept, nu fiindcă merită. Zice: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău“, dar înlăuntrul său există acest dor şi nici nu se poate gândi la altceva în afară de asta.

Mântuirea, în definitiv, este aceasta: să te întorci la Dumnezeu, să te primească Dumnezeu şi să te facă aşa cum te-a gândit dintru început. Aceasta este mântuirea, de aceea s-a făcut om Dumnezeu Însuşi. Nu ca să-l mântuiască doar într-o mică măsură pe om, ci ca să-l restabilească pe deplin, să-l facă fiu al lui Dumnezeu. Şi celor căţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, zice Ioan Evanghelistul. Iar Tatăl, ca un Tată bogat în dragoste desăvârşită, dă totul; ce are şi ce nu are. Este sau nu o nebunie să avem un astfel de Dumnezeu, care, dincolo de păcatele noastre, dacă ne smerim, dacă ne căim cu adevărat şi ne întoarcem, încrezători în dragostea Lui şi în milostivirea Lui, să se arate astfel faţă de noi, iar noi să îl refuzăm? Este sau nu o nebunie să avem un astfel de Dumnezeu, iar noi să căutăm roşcove cu porcii?

Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi puneţi inel în mâna lui. „Aduceţi veşmântul cel dintâi, cel din Rai, adică, şi daţi-i şi inel”.

Cât suntem în această lume avem arvuna, cum am zis. Când plecăm din această lume, intrăm în împărăţia lui Dumnezeu veşnic, pentru totdeauna. Acolo nu mai este nevoie de inel, să zicem aşa.

…şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Acest fiu al meu. Îl consideră fiul lui. Era mort, era pierdut, şi acum s-a aflat, acum a înviat, iar eu ca tată îi dau ce e mai bun, îi dau tot ceea ce îi dă un părinte copilului său, şi vom junghia viţelul cel gras ca să prăznuim şi să ne veselim. „Şi au început – zice – să se veselească.”

Acesta este adevărul, aceasta este realitatea. Trebuie să spunem din nou că noi, creştinii, creştinii ortodocşi, care suntem botezaţi, care suntem în Biserica cea adevărată, care suntem mădulare ale Bisericii, care avem adevărul deplin, care le avem pe toate la dispoziţie, care avem cuvântul lui Dumnezeu pătrunzând în adâncul existenţei noastre, care putem să ne spovedim şi să fim iertaţi, putem să ne curăţim şi să luăm Trupul şi Sângele lui Hristos, în cele din urmă suntem atât de săraci! Atât de săraci! Starea noastră nu este cea pe care o doreşte Dumnezeu.

Să se întâmple minunea!

În acord cu cele spuse în duminicile trecute, şi noi luăm un drum asemănător celui al fiului risipitor – şi toată problema stă în aşteptarea acelei zile în care să se petreacă minunea, în care să venim în sine şi să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu. Câţi dintre noi care suntem aici şi ascultăm cele pe care trebuie să le şi credem, de fapt nu putem să le credem – cuvântul lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Dumnezeu, încât, plecând de aici şi întorcându-ne la casele noastre, suntem dispuşi să luăm hotărârea: “Gata, ne întoarcem la Dumnezeu!“, iar viaţa noastră să devină viaţa omului care s-a întors la Dumnezeu?

Câţi dintre noi?

Dacă luăm aminte, vedem că încă există în noi stări care să ne facă să dorim altceva, să dorim şi să ne placă altceva. Şi atâta timp cât există aceste stări, vrem, nu vrem, aşa vom simţi. Noi însă, care ştim adevărul, care îl auzim, ţinând cont de faptul că, indiferent de situaţie, omul este liber şi, mai presus de acestea, există „a fi”-ul omului, omul raţional, iar acest „a fi” este unul liber, ne vom lăsa sinele să meargă cu ale lui, să le scoată la iveală? Sau îl vom canaliza pe acest drum: „Am păcătuit, Dumnezeul meu, la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar totuşi mă întorc la Tine”? Şi se va vădi aceasta.

Luaţi aminte: se va vădi! Una este să spui cu cuvinte că voi face cutare şi cutare lucru, alta este să se vădească în faptă, în viaţa ta, ca în cazul fiului risipitor, că, adică, te-a primit cu adevărat Dumnezeu, că te recunoaşte de fiu, că de acolo de unde piereai de foame, te face acum sătul, te îmbracă şi te veseleşte. Şi devine viaţa ta o sărbătoare, o bucurie, o veselie, că l-ai aflat pe Tatăl cel Preamilostiv, că eşti lângă El, lângă Tatăl care este iubirea desăvârşită.

Ah, fiul meu! Ce sunt acestea pe care mi le spui?

Tatăl îşi arată mila şi fiului celui mare. El a rămas lângă Dumnezeu Tatăl. Şi, cum am spus, ar fi putut rămâne şi cel mic, şi să fi fost la fel ca cel mare, să nu fi priceput cine este tatăl, ce înseamnă să rămână lângă el, să-l iubească şi să se bucure alături de el, având toate bunătăţile pe care i le oferea. Iar acest fiu mai mare are mintea la prieteni şi la distracţie. Şi totuşi, şi faţă de acesta tatăl – noi am zice Dumnezeu Tatăl – se poartă cu milă. S-a supărat fiul cel mare şi nu a vrut să intre în casă, fiindcă tatăl îl primise pe fiul risipitor care îşi cheltuise averea cu desfrânatele.

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Ah, fiul meu, fiul meu! Tot ce am eu al tău este. Ce sunt acestea pe care mi le spui? Tatăl îi vorbeşte cu aceeaşi milă, ca să-l ajute. Totuşi, nu îl roagă. Fiţi atenţi! Nu îl roagă. Nu este lucru corect să îl păcălim pe Dumnezeu cu atâtea rugăminţi că vrem una şi alta. Nu trebuie să facem aşa.

Dumnezeu îngăduie ca omul să apuce pe un drum, aşa cum a apucat fiul risipitor, şi să vină o zi în care singur să-şi vină în sine, nu cu păcăleli să rămână lângă Dumnezeu. Să nu se întoarcă la Dumnezeu cu păcăleli, ci fiindcă a văzut care este adevărul şi cine îi este Tată. Aşa vine la Dumnezeu cel care are o dispoziţie sinceră şi dreaptă, iar Domnul îl primeşte, îl iartă şi îl ia sub ocrotirea Sa.

Tatăl nu-l respinge nici pe fiul cel mare. Dacă vă amintiţi, într-un tropar din Canonul cel Mare se spune aşa: Tu, care îi primeşti şi pe farisei, dacă se pocăiescă [„Uşa împărăţiei s-a deschis deja şi intră pe ea fariseii şi vameşii şi desfrânaţii, pocăindu-se”. Tropar, cântarea a IX-a, Canonul cel Mare]? Îi primeşte pe vameşi, dar şi pe farisei. Primeşte, adică, pe fiecare, orice ar fi, dacă însă vrea să se pocăiască, să se smerească, să se întoarcă la Dumnezeu. Iar aici tatăl nu-l respinge pe fiul cel mare, care se mâniase. Îi spune ceea ce trebuia să-i spună, pentru ca nici acesta să nu se piardă.

Şi este un bun prilej acum ca, încercând să se bucure de întoarcerea fratelui său, care era mort şi care înviase, care era pierdut şi se aflase, să se reboteze şi acesta. Era un prilej să-şi vadă mai bine sinele, relege o mai bună relaţie cu tatăl – fiindcă, îi spune, trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm – şi să intre şi el în această sărbătoare şi bucurie deplină.

Nu ştim ce a făcut fiul cel mare, fratele cel mare, dar ceea ce ştim este că noi toţi trebuie să găsim drumul întoarcerii şi să începem să gustăm din praznic, din milostivirea lui Dumnezeu Tatăl încă de aici, din această lume, iar pe ultima treaptă să avem această bucurie şi veselie în viaţa cea veşnică.

Acestea pentru ziua de azi.

11.02.1996

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii, Editura Bizantina, 2012)

Va mai recomandam:

***

***

“TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!

PILDA SFANTULUI APOSTOL PAVEL: Cine mai arde pentru mantuirea fratilor? Cine vrea in mod sincer sa cunoasca adevarul, sa faca voia lui Dumnezeu?

OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!

Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!

“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?

CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU

Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?

PUN INCEPUT…!

ODINIOARA SI ASTAZI… “Singurul duh care domneste astazi este acela al unei vitrine impodobite, dar false, artificiale”

Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA

SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE

FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

“CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE” si VIATA DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): “Majoritatea oamenilor se tem sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru sa iasa din ei… Prefera sa faureasca o imagine inchipuita”

VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele experiente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate”

GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR

“Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM

PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea MINCIUNA a “SINCERITATII” “FIRESCULUI” CAZUT

PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI DUMNEZEU in “carnavalul asurzitor” al lumii

CAT DE FERMI SI DE STATORNICI SUNTEM IN HOTARAREA DE A NE SCHIMBA VIATA SI A PLACEA LUI DUMNEZEU? Ce facem cand intampinam piedici din partea celor din jur, chiar a “casnicilor” nostri? Ce inseamna o adevarata pocainta, iar nu doar declarativa? CUVANT DE MARE FOLOS AL PARINTELUI DAMASCHIN DE LA SIHASTRIA PUTNEI (audio + text)

“SALTUL MORTAL” AL LUI ZAHEU CEL POCAIT sau SFANTA NE-RUSINARE DE HRISTOS: “Cati dintre noi sunt cu adevarat pregatiti sa se lepede de iubirea de slava si sa se faca de rasul lumii pentru Domnul?”

NU TE DA BATUT IN LUPTA CU TINE INSUTI, NU ABANDONA DRUMUL LA JUMATATE! Prietenii paraliticului din Capernaum: conditia hotararii neabatute si a statorniciei in viata duhovniceasca: “Lucreaza dupa putere!”

SPARGEREA TAVANULUI

“HIATUL” MAICII EMILIANA din THEBA: “Atunci cand structura lucrurilor e gresita, singura nadejde este sa distrugi totul si sa pui inceput nou. NU TREBUIE SA NE TEMEM SA FIM DIFERITI, sa fim priviti de sus, gresit intelesi sau chiar ridiculizati, ori sa su­ferim pentru ca suntem altfel (crestini)”


Categorii

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”

  1. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  2. Pingback: “Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări
  3. Pingback: MONSTRUL DIN INIMA MEA. “Omul este leneş şi s-a obişnuit să se protejeze… Cel care se protejează va pierde totul” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: FII RISIPITORI ÎN LUMEA RISIPITOARE… Inconștiența depărtării de Dumnezeu, sfâșierea amară a remușcărilor și DRUMUL DUREROS AL INTOARCERII: “Iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări, NU MĂ CRUȚA,
  5. Pingback: AMAGIRILE SI TREZIREA FIULUI RISIPITOR. “Rezultatul imbuibarii si al confortului: OMUL MODERN este FOARTE SIGUR PE EL SI PE TEHNOLOGIE si NU MAI ARE CONSTIINTA VINOVATIA, ci doar aceea ca totul i se datoreaza” (PREDICA la Biserica romaneasca d
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate