CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI
Ca ilustrare a Evangheliei luarii Crucii si urmarii lui Hristos, care se citeste astazi, am ales astazi un fragment dintr-un capitol al cartii Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului”, intitulat “ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CALEA CEA STRÂMTĂ”:
“Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. “Dacă tu vrei, zice Sfântul Marcu Ascetul, să dai câteva cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg“.
Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte. Noi vom prezenta un număr apreciabil de texte consacrate acestui subiect, şi culese de la Sfinţii Părinţi, cu scopul de a acorda călugărilor de astăzi un sprijin duhovnicesc în mijlocul suferinţelor ce-i înconjoară, şi să-i pregătim în aşa fel, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, încât să facă faţă celor ce încă n-au venit dar care, poate, se îngrămădesc la orizont ca nişte nori negri prevestitori de furtună. Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Matei 16, 24).
1. Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel Mare
Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu. De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Sir. 2, 1-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu.
În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13). Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.
Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte. Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor. (…)
2. Extras din scrierile Sf. Marcu Ascetul
Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).
(…) Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30). Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31). Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45). Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57). Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).
Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66). Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale: dragostea pentru Hristos se probeaza prin împotriviri (Ibid., 88). Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92). Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitatea duhovnicească interioară. Asceţii care printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire.“Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . . Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei.
Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…
Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca, refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz.
Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. .. Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi sătui” (1 Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine cere ia“ (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei. (…)
Voi încheia sfaturile Părinţilor aducându-ne modesta noastră contribuţie întemeiate pe experienţe utile şi binefăcătoare. Atunci când ne încearcă necazurile, este bine să repetăm următoarele rugăciuni scurte, să le repetăm cu toată atenţia şi cu tot sufletul, să le repetăm până ce inima noastră se umple de pace, de mângâiere şi de blândeţe:
1. “Eu am primit ceea ce merit pentru faptele mele: Doamne, pomeneşte-mă pe mine întru împărăţia Ta“.
2. “Doamne, voia Ta cea sfântă să se împlinească întru mine păcătosul, acum şi-n vecii vecilor“.
3. “Doamne, eu sunt zidirea Ta şi robul Tău. Fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt în puterea Ta: fă cu făptura Ta cea sfântă după mila Ta cea mare“.
4. “Slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce ai făcut să vină peste noi, Slavă Ţie! Dreaptă şi preamilostivă este judecata Ta faţă de mine, care merit chinurile în lumea aceasta şi-n cea viitoare“.
5. “Îţi mulţumesc şi Te preamăresc, Domnul meu şi Dumnezeul meu, pentru aceste suferinţe mici pe care mi le-ai trimis întru preaînţeleapta Ta Pronie: prin ele Tu îmi dezvălui patimile mele ascunse, prin ele Tu îmi uşurezi răspunsul la judecata Ta cea dreaptă, prin ele Tu mă scapi de chinurile veşnice în iad” .
Este uşor de observat că aceste rugăciuni sunt extrase din Sfânta Scriptură şi din Părinţi. Când sunt repetate cu atenţie şi fără grabă, nu vor întârzia să acţioneze cu putere pentru mântuirea noastră”.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Vedem in acest articol adevarata atitudine pe care ar trebui sa o aiba un crestin fata de suferinte si necazuri.
Din pacate insa, lumea noastra se manifesta total opus.
Neacceptarea necazurilor si a suferintelor, neintelegerea rostului lor, ii face pe multi sa le ignore cauzele, sa caute inlaturarea suferintelor prin orice mijloace, cat mai repede posibil, facand din sanatatea trupeasca un idol care a luat locul lui Dumnezeu.
De aceea spuneam si in alte randuri ca progresul tehnologic este o mare pacoste, ca duce la orbirea sufleteasca.
Sf. Ioan Hrisostom spunea:”daca vei veni la mine, nu-ti voi da medicamente sau leacuri, ci mai mult iti voi da: da-te-voi pe mana pocaintei si nici urma de suferinta nu va mai ramane”.
Dar daca vine “stiinta” si spulbera toata aceasta iconomie, ce se va alege de bietul om?
Vorbind candva cu un tanar medic si spunandu-i despre apropierea de Dumnezeu si starea de fericire din timpul suferintei, mi-a spus ca nu poate intelege cum un virus sau o bacterie poate sa ne aduca fericire.
Caci ce poate intelege lumea aceasta prin fericire in afara de sanatate, bogatie, voie buna, distractii, placeri, mancare multa, bautura, droguri
etc.
Suferinta insa, le aminteste de moarte si asta-i sperie rau ca inseamna sfarsitul tuturor acestor “bunatati”, iar ei nu vor fi niciodata dispusi sa renunte la ele, ca “vor placintele aici, pe pamant, nu in cer”.
@gideon
Ciudat este ca, adesea intoarcerea la Dumnezeu si dusul la Biserica ii determina pe cei ce bolesc trupeste – frica de suferinta fizica, inactivitatea ce deriva de-aici si, chiar moartea; sufleteste – gasesc ei ‘inlocuitori’ pentru amortire, ‘fericire’…pana-s loviti in ceea ce au mai drag: masini, bani, avere…iar de nu se cumintesc si aduna la pacate, pierderea celor dragi lor.
De-aici reiese ca suferinta este uneori necesara, ca este dureroasa si cand suferi trupeste si cand suferi sufleteste. In general, nu sunt de acord cu ea, mai ales cu cea trupeasca fiindca dusa pana la paroxism te poate innebuni, te poate face sa scazi si sufleteste, fiindca imposibil sa suferi trupeste si sa nu sufere si sufletul sau vice-versa: durerea puternica sufleteasca influenteaza trupul prin ‘raspunsuri’ de tip neuro-vegetativ creand reactii de durere trupeasca: palpitatii, senzatie de sufocare, lipsa poftei de mancare, scaderea in greutate…
Si stau si ma gandesc ca toate astea-s parfum pe langa nenorocirile de alt gen care se intampla pe timp de razboi: siluiri, violuri, masacrari in tip bestial, torturi inimaginabile! Toate astea imi spun ca, adesea omul este cea mai periculosa specie de pe pamant schimonosind chipul lasat de Dumnezeu in el, asemanarea fiind cel mai adesea cu ingerul cazut decat cu Facatorul Cerului si-al Pamantului.
Toata viata noastra trebuie sa fie un “antrenament” pentru starea de dupa moartea trupului,cand in Imparatia cerurilor nu vom manca,nici nu vom bea si nici alte pofte trupesti nu vom mai “experimenta”…iar patimile rele sufletesti,ale mintii omului,nu pot intra in Viata vesnica,unde nimic necurat,spurcat, nu va intra…Deci sa cautam iubirea curata si sfintenia toata viata, in aceasta lume pamanteasca.
“Caci ce poate intelege lumea aceasta prin fericire in afara de sanatate, bogatie, voie buna, distractii, placeri, mancare multa, bautura, droguri” – da! in genere asta intelege lumea si fiindca n-a fost invatata si ALTCEVA! Vezi tu, de cand ne nastem, crestem sub ochii si supravegherea parintilor, dascalilor, avem modele de vietuire NUMAI lumeasca, cea duhovniceasca este pentru cei de varsta a 3-a – pana atunci ‘bea, mananca, petrece, veseleste-te’ pentru ca ‘unde va fi lumea toata, acolo voi fi si eu’ (aud cel mai adesea); sigur! nimeni si nimic nu te absolva sa nu cunosti de-a lungul vietii credinta in care te-ai nascut, rostul tau ADEVARAT pe pamant si chemarea la ASEMANARE! Daca nu te intereseaza si nu vrei sa pricepi atunci inteleg si aprob “CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE” ca intorcere spre cele sufletesti pentru dobandirea celor ceresti. Pana una, alta imi tot rasuna – ca avertisment – pentru toti cei responsabili de propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, imbisericirea, induhovnicirea celor multi (parinti, nasi, dascali, preoti, arhierei)”din mana ta voi cere sangele lor” (al copiilor nedusi la Biserica, nespovediti, neimpartasiti – lipsa de educatie nu numai religioasa, dar si moral-lumeasca.
Cea din urma ratacire a catolicilor – Dupa ce au luat legatura cu fratii lor extraterestrii, acum au imbratisat evolutionismul.
http://www.cotidianul.ro/vaticanul_imbratiseaza_evolutionismul-58419.html – Cotidianul
http://www.vaticanradio.net/rom/Articolo.asp?c=147225
http://www.ideiindialog.ro/articol_253/cardinalii_si_evolutionismul.html
http://www.ziua.net/display.php?data=2007-07-28&id=224512
Laurentiu, iti multumim, dar avem si noi o pagina de Noutati, unde am semnalat noua ratacire, dupa linkul din Cotidianul. Multumim si pentru celelalte linkuri si te invitam sa urmaresti si rubrica de aici.
@ magda
“Imparatia cerurilor asemanatu-s-a unui imparat care a facut nunta fiului sau. Si a trimis pe SLUGILE sale sa cheme pe cei poftiti la nunta, DAR EI N-AU VOIT SA VINA.
Iarasi a trimis ALTE SLUGI, zicand: Spuneti celor CHEMATI: Iata, am pregatit ospatul meu; juncii mei si cele ingrasate s-au junghiat si toate sunt gata. Veniti la nunta.
Dar EI, fara sa tina seama, s-au dus: unul la tarina sa, altul la negutatoria lui; iar ceilalti, punand mana pe slugile lui, le-au batjocorit si le-au ucis.
Si auzind imparatul de acestea, s-a umplut de manie si trimitand ostile sale, a nimicit pe ucigasii aceia si cetatii lor ia dat foc”.
@gideon
Din ceea ce ai scris, reiese ca ‘multi (sau toti) sunt chemati (pentru dobandirea Imparatiei) dar…putini alesi fiindca ei insisi aleg cele ale lumii: unul si-a luat boi si vroia sa-i cerce, altul nevasta, altul pamant, samd…crezand si zicand ca, mai este vreme uitand zicerea: ‘nebunule, in noaptea asta ti se va cere sufletul tau’ iar pe langa toate astea, Imparatul (Tatal nostru cel din ceruri) a trimis slugi (proorocii Vechiului Testament si sfintii din decursul veacurilor) chemand pentru dobandirea celor vesnice pe fiii oamenilor spre a devenii fii ai luminii dar acestia, asemeni lucratorilor viei, au omorat nu numai slugile Imparatului dar L-au ucis chiar pe Fiului Sau, aratand invartosarea inimii oamenilor prin placerea si dorirea numai pentru cele lumesti si proaste.
Si cum istoria se repeta si este un avertisment pentru noi “Si auzind imparatul de acestea, s-a umplut de manie si trimitand ostile sale, a nimicit pe ucigasii aceia si cetatii lor ia dat foc”. asa si noi, cei din urma vom trece prin foc (fizic si spiritual) cum n-a mai fost de-a lungul veacurilor si nici n-o sa mai fie pentru ca, pacatul din zilele noastre este facut cu atata usurinta, atat de des si de cei mai multi incat, numai arzand cele necurate iar nu spalate ca in vremea potopului vor curati pamantul de duhoarea pacatului…dupa – venind Judecata Finala – va curge raul de foc (alt foc) de alta natura in care vor fi aruncati de-a valma si rai si buni, si drepti si nedrepti, si femei si barbati, imparati si slugi, bogatul si saracul, monahul si mireanul din care, unii vor iesi curati si stralucitori ca aurul curat daca au facut cele ale legii, altii (lumea larga) vor ramane in acela afumati, negrii si urati asemeni celui ce l-au slujit toata viata.
Doamne ajuta,cu emotii si sfiala,incerc sa redau un fragment din cartea”Vietile Sfintilor Apostoli”,cu trimitere la aceasta tema,pentru a vedea cum si in ce mod au inteles ,au ascultat si au practicat PRIMII UCENICI,Cei care au auzit chiar din gura Mantuitorului aceste Legi duhovnicesti:mai exact din Viata si patimirile Sfantului Apostol Andrei,cel intai chemat.
…”Maniat,Egeat a poruncit ca Sfantul Andrei sa fie rastignit pe cruce,legat de maini si de picioare.Nu a voit sa-l pironeasca in cuie,ca sa nu moara prea curand.Caci,atarnandu-l legat,nadajduia sa-i prelungeasca chinul.
Cand slugile tiranului l-au adus la locul rastignirii,oamenii s-au adunat,strigand:”Cand a pacatuit acest barbat drept si prieten al lui Dumnezeu?De ce il duc sa-l rastigneasca?”.Insa Andrei le-a dat povata oamenilor sa nu se impotriveasca patimirilor sale si a pasit cu bucurie spre suferinte,fara sovaiala.Cand a ajuns la locul unde trebuia sa fie rastignit,zarind din departare CRUCEA pregatita pentru el,a strigat cu glas tare:” MARITA FII,O,CRUCE,SFINTITA DE TRUPUL LUI HRISTOS SI IMPODOBITA CU MADULARELE SALE,MAI SCUMPE DECAT NESTEMATELE!Inainte de rastignirea lui Hristos ,cu groaza fugeau oamenii de tine.Dar acum ei te iubesc si te saruta cu dor caci credinciosii stiu ce insemni si ce rasplata le este pregatita pentru patimirea pe tine. .Cu indrazneala si bucurie vin la tine.Primeste-ma cu multumire,caci sunt ucenicul Aceluia ce pe tine a fost ridicat!Primeste-ma caci mereu te-am iubit si am dorit sa te imbratisez.O,cruce nepretuita,ce ai primit de la madularele Domnului frumusete si podoaba stralucitoare,o frumusete mult ravnita ,iubita cu inflacarare,pe care am cautat-o fara de incetare.Ia-ma din mijlocul oamenilor,si da-ma Invatatorului meu,ca prin tine ,El,Cel ce prin tine m-a rascumparat,prin tine sa ma si primeasca”.
Spunand acestea,si-a scos hainele si le-a dat calailor.Eil-au ridicat pe cruce ,legandu=i cu franghii mainile si picioarele.Si asa l-au rastignit,atarnandu-l cu capul in jos.
In jurul sau s-au adunat o multime de oameni ,cam 20.000 la numar .Printre ei era si Stratocle,fratele lui Egeat,care striga impreuna cu oamenii:”Pe nedrept patimeste acest om sfant!” Insa Andrei,ii imbarbata pe cei ce credeau in Hristos,povatuidu-i sa rabde patimirile netrecatoare,invatandu-i ca nici un chin nu este prea mare pentru rasplata pe care o vor primi. Mai apoi oamenii au mers la casa lui Egeat,strigand si zicand:”Acest vrednic si om sfant,acest bun,drept,bland si preaintelept invatator nu trebuie sa patimeasca,ci trebuie dat jos de pe cruce.Caci desi de doua zile sta rastignit,el nu contenestein a ne invata adevarul”.
Atunci Egeat,temandu-se de oameni,a mers cu ei indata sa-l coboare pe Andrei de pe cruce.Insa ,Andreivazand pe Egeat,a zis:”De ce ai venit aici,Egeat?Daca voiesti sa crezi in Hristos,poarta harului iti va fi deschisa,dupa cum ti-am fagaduit.Dar daca ai venit doar sa ma cobori de pe cruce,nu doresc sa fiu luat viu de pe cruce,caci deja vad pe Imparatul meu,deja ma inchin Lui,,deja stau in fata Lui.Sufar pentru tine,caci pierzania vesnica te asteapta.Poarta-ti de grija cat mai poti,de nu vrei sa incepi abia cand nu vei mai putea face nimic”.
Cand slugile au mers sa-l dezlege de pe cruce,nu s-au putut atinge de el.Si multi alti oameni,unul dupa altul,au inceput sa-l dezlege,insa nu au putut,caci mainile lor amortite ,erau.Iar Sfantul Andrei a strigat cu glas tare:”O,Doamne IIsuse Hristoase,nu lasa sa fiu luat de pe crucea pe care am fost atarnat pentru numele Tau.Ci primeste-ma ,o,Invatatorul meu,pe care L-am iubit,pe care L-am cunoscut,pe care-L marturisesc,pe care doresc sa-L vad,prin care am ajuns ceea ce sunt.O,Doamne IIsuse Hristoase,primeste in pace sufletul meu,caci mi-a venit sorocul sa merg la Tine,si sa te privesc pe Tine,pe Care Te-am dorit atat de mult”!
De indata ce a spus acestea,o lumina ca un fulger din cer l-a luminat in vederea tuturor si a stralucit in jurul sau atat de tare,incat ochii oamenilor pacatosi nu erau in stare sa priveasca la el.Aceasta lumina cereasca a luminat in jurul sau timp de o jumatate de ora.Si cand lumina s-a departat,Sfantul Andrei si-a dat duhul.
Dupa ce Andrei a plecat la Domnul,Maximilla,femeia de neam nobil,ce ducea o viata curata si sfanta a coborat trupul sau cu mare cinste si imbalsamandu-l cu uleiuri scumpe,l-a asezat in mormantul pe care il pregatise pentru ea insasi.”
Prin rugaciunile Apostolului Tau,o,Hristoase Dumnezeule,statorniceste-ne pe noi,robii Tai,in dreapta Ortodoxie si ne mantuieste ,Amin!
Va rog mult folositi numai prenumele meu :Adriana,va multumesc
@ Adriana:
Inlocuieste, te rugam, de acum, fratia ta, in casuta unde ti se cere introducerea numelui cu numele care doresti sa apara. Si scoate de la casuta “site web” ceea ce este trecut acum si lasa liber daca nu ai nicio pagina web personala. Multumim.
trebuie sa ne prgatim inca de mici pentru ce va veni…ascultand cuvantul Domnului si inplinindu-l, vom mosteni imparatia cerurilor. Deci iubitii mei frati, sa cautam mantiurea si sfintenia, sa lasam tot ceea ce este lumesc, sa ne lepadam de sine.