CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că numai astfel va fi cercată hotărârea de a-L urma pe Hristos”

21-01-2016 Sublinieri

PZahariaIasiC6

Vederea acestui conflict interior ne umple de nedumerire și ne face să exclamăm: <<ce bine mă simțeam înainte, și ce puternică era rugăciunea! Ce s-a întâmplat cu mine?>>. Nu înțelegem că firea noastră se supune încă legii celei vechi. […] Părintele Sofronie nu încerca niciodată să atenueze acest simțământ al dezbinării vieții lăuntrice, dimpotrivă, căuta chiar să-l intensifice știind că cei ce sunt hotărați să îndure această stare de încordare duhovnicească, se vor întoarce cu toată ființa către Dumnezeu și, răbdând încercarea, vor moșteni harul Lui”.

***

Vedeti si:

***

Cele trei perioade ale vieții duhovnicești,

conferința Părintelui Zaharia Zaharou – Iași, 22 octombrie 2015:

Viata duhovnicească este asemeni unei sfere, spunea adeseori Părintele Sofronie. Întocmai cum fiecare punct de pe suprafața sferei ne pune în contact cu întreaga sferă, la fel și fiecare virtute pe care o lucrăm ne face părtași plinătății harului de viață dătător al lui Dumnezeu. Fiecare întâlnire a noastră cu Dumnezeu, fiecare atingere a Lui de inima noastră, ne dăruiește în același timp curățire, luminare și îndumnezeire, iar aceste daruri le putem primi în chip deplin chiar de la începutul vieții noastre întru El. Părintele Sofronie spune că unii oameni primesc harul cel dintâi în măsura desăvârșită a sfinților, chiar înainte ca ei să înceapă a se lupta cu firea lor căzută și cu patimile. Starețul numește acest har, harul pascal, pentru că în lumina lui ni se descoperă un anumit chip de viețuire în care gustăm din roadele fiecărei virtuți dumnezeiești.

În general, atunci când vorbea despre viața duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experiențele duhovnicești nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenești, iar fiecare om își are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuinței lui spre desăvârșire. Totuși, uneori și Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini și modele, pentru a-și ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnicești. Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viața oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărțea viața duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.

trecerea prin Marea RosiePrima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu. Cea de-a doua, o îndelungată și grea nevoință, după ce Domnul și-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii. Starețul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viața poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Roșie, după ieșirea din Egipt. A urmat apoi patruzeci de ani de încercări și suferințe în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. În cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au moștenit pământul făgăduinței.

Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atenția asupra celei de-a doua. El sublinia nevoia înțelegerii corecte a acestei perioade, precum și a unei dispoziții sufletești corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înțelept și folositor retragerea harului dumnezeiesc. Starețul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, și astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei. Într-adevăr omul trăiește retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viața cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.

Starețul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârșit a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâștigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluiași drum al nevoințelor. El a dobândit înțelegerea duhovnicească, și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-și descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experiență sau trăire a vieții duhovnicești, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.

Astfel, călătoria fiecărui creștin spre desăvârșire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi. Cu toții am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip conștient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preoți la hirotonie, sau pur și simplu în actul pocăinței noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Însă cu toții am pierdut acest har minunat trăind în deșertăciunea lumii acesteia.

Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? În negrăita Sa bunătate și milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca ținta săgeților Lui, și “cercetându-l în fiecare dimineață (Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov. Domnul Își ațintește privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoință, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu puțină înțelegere și smerenie, ca să intre și să se sălășluiască în inima lui. Neobosit îl așteaptă Dumnezeu pe om, bătând la ușa inimii lui:

Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“(Apoc. 3, 20).

Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de puțină smerenie și recunoștință, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din belșug cu harul Său, reînnoindu-i viața și renăscându-l duhovnicește.

Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima și de a o umple de recunoștință și smerenie față de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este CreatiaOmuluiSucevita1să cugetăm la gândul lui Dumnezeu pentru om. Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii și l-a rânduit spre viață veșnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însuși chipul chemării sale întru ființă îi vădește măreția. Dumnezeu l-a plăsmuit după chipul și după asemănarea Sa, într-un mod direct și personal, spre deosebire de restul creației care a luat naștere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat țărână din pământ, cu propriile Sale mâini, și L-a zidit pe om suflând în fața lui suflare de viață. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu S-a repetat pe Sine Însuși în actul zidirii omului, și a sădit în firea acestuia putința de a primi plinătatea vieții dumnezeiești: “El n-a creat nimic mai prejos de Sine Însuși” (Părintele Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este“).

Vedem, așadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului și în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măreție. Iar când omul a căzut din această cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit și a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri și în multe chipuri în toate zilele vieții lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască și să-l mântuiască. Ținta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numește dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat.

Dacă veți auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre și ieșiți în întâmpinarea Lui.

Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, și îi descoperă chipul vieții celei dumnezeiești.

Prima noastră unire cu Dumnezeu, legământul pe care îl încheiem cu El, atunci când primim harul cel dintâi ne umple inima de bucurie, de mângâiere dumnezeiască și de simțire a lui Dumnezeu. Părintele Sofronie o numește bucuria pascală. In această perioadă Domnul împlinește degrabă orice cerere pe care i-o aducem, nu putem părăsi rugăciunea, inima se roagă neîncetat, chiar și în timpul somnului, ne este ușor să-l iubim pe aproapele nostru, să credem în Dumnezeu, să priveghem. Sfântul Siluan spune că tot ce-L iubește pe Dumnezeu nu-L poate uita niciodată și necontenit își aduce aminte de El și se roagă Lui, căci Dumnezeu însuși a încheiat un legământ cu omul, și omul cu Dumnezeu. Această primă perioadă a vieții duhovnicești este, într-adevăr minunată și plină de insuflare, însă harul ei este un dar nemeritat încredințat tuturor acelora care dau dovadă și de cea mai mică înclinare smerită a inimii. Totuși, aceasta înseamnă că darul lui Dumnezeu nu aparține omului și este mai degrabă o bogăție nedreaptă.

In Evanghelia după Luca se spune: “dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16, 12). Tâlcuind această pericopă evanghelică, Părintele Sofronie arăta că harul cel dintâi ne-a fost dat în dar, asemeni unui capital duhovnicesc pentru care nu ne-am ostenit și pe care nu-l merităm. Totuși, dacă dovedim că suntem credincioși în ceea ce este al lui Dumnezeu, fiind gata să investim acest capital, să lucrăm acest talant, atunci Domnul ni-l va încredința nouă, ca și cum va fi propria noastră avere. Dacă cinstim și prețuim acest dar, în cele din urma Dumnezeu ni-l va da întru stăpânire veșnică. Domnul ne va da ce este al nostru.

ator-3Cât de dulci sunt zilele primei noastre iubiri pentru Dumnezeu, când împlinim cu ușurință toate cele bine plăcute Lui… Este ca și cum L-am vedea pe Domnul înlăuntrul nostru și, pentru că Îl vedem, putem să credem în El și să-L urmăm. Creștinii pot mărturisi cu adevărat că L-au văzut pe Dumnezeu și Îl cunosc, ce-i drept numai în parte. Când primim harul cel dintâi, Domnul începe să zugrăvească primele trăsături ale chipului Sau în inima noastră. De asemenea, Îi auzim glasul atunci când cuvântul Său ne atinge inima și ne reînnoiește duhul, dar Îl vedem și-L cunoaștem numai în parte. Vălul trupului se va ridica abia când vom intra în viața cea veșnică. Atunci vederea lui Dumnezeu va deveni curată și limpede, desăvârșind astfel cunoașterea Lui, pe care acum o avem numai în parte. Dacă, pe parcursul acestei vieți trecătoare, ne sârguim să privim neîncetat la chipul lui Hristos din inima noastră, atunci, când se va deschide fereastra veșniciei, Îl vom vedea în toată plinătatea Lui. De vom rămâne însă închiși harului Său în această viață, în clipa morții se va deschide o altă fereastră, asupra căreia aș dori, mai degrabă, să păstrez tăcerea.

Prima perioadă a vieții duhovnicești nu este însă de lungă durată, căci omul nu este în stare să păstreze harul, și neapărat îl va pierde mai devreme sau mai târziu. Deși Părintele Sofronie nu obișnuia să păstreze limite pentru trăirile duhovnicești, el a observat totuși că perioada harului celui dintâi poate dura de la câteva ore sau zile pana la cel mult șapte ani. După aceasta începe nevoința celei de-a doua perioade. Acum Dumnezeu îngăduie să trecem prin grele ispite și încercări, dându-ne astfel prilejul să ne dovedim credincioșia fată de El în împrejurări potrivnice și să ne exprimăm recunoștința pentru minunatele daruri ale harului Sau, ca să ne învrednicim de plinătatea vieții dumnezeiești, partea deplina a moștenirii noastre.

Părintele Sofronie spune că îndumnezeirea omului este pe măsură profunzimii și a râvnei cu care a trăit părăsirea de Dumnezeu, retragerea harului Sau. Potrivit Starețului, deplinătatea deșertării premerge deplinătății desăvârșirii. Când harul se retrage este foarte important să știm ce se ascunde în spatele acestei perioade de încercare, să-i înțelegem și să-i valorificăm marele potențial duhovnicesc, ca să atragem asupra noastră darurile lui Dumnezeu. În lumina acestei înțelegeri, vremea cercării Domnului devine nespus de creativă, fiind însăși temelia pe care se zidește mântuirea omului. Pentru a nu primi însă harul lui Dumnezeu în zadar, se cuvine să cercetăm cu luare aminte în ce chip vine el și din ce pricină ne părăsește, o adevărată știință care ne învață să adunăm și să păstrăm harul în inima noastră. Părintele Sofronie subliniază faptul că cel ce nu a trăit experiența părăsirii de către Dumnezeu, nu numai că nu este desăvârșit, dar nici măcar nu face parte din rândul credincioșilor.

Într-un fel sau altul, noi trebuie neapărat să trecem prin încercările acestei perioade și există două cai pe care le putem urma. Prima cale este cea dreaptă, și prin urmare cea bine plăcută lui Dumnezeu, prin care Îl dobândim pe Hristos și împreună cu El veșnicia. Cealaltă este calea trândăviei, a nepăsării, a voii proprii și a mândriei. Harul se retrage și vine vremea când omul nu mai poate suporta durerea. Vederea propriei sărăcii duhovnicești îl încredințează că în afara Dumnezeului Celui Viu, al dragostei, totul este lipsit de noimă, întrucât poartă pecetea morții.

In căutarea unei ieșiri din această situație deznădăjduită, el poate alege una din următoarele doua căi: prima cale este să-L învinuiască pe Dumnezeu și să se predea pe sine răzvrătirii. Sfântul Siluan a fost ispitit de acest duh atunci când a zis: “pe Dumnezeu a-L îndupleca este cu neputință“. Si știm ce a urmat după aceea, a fost aruncat în adâncul întunericului și a rămas vreme de un ceas în acest hău înfricoșător. Cine este omul să vorbească astfel cu Dumnezeu? Cât de primejdioasă este această îndrăzneală! Seara, în timpul Vecerniei, Sfântul Siluan a găsit totuși puterea să cheme numele Domnului și a fost slobozit. Adâncul deznădejdii s-a prefăcut în vederea slavei celei negrăite a lui Hristos.

Încercând să scăpam de durere, putem alege însă, și alta cale. Să ne mulțumim cu succesele dobândite, să tratăm lucrurile cu ușurătate și să devenim astfel nepăsători. În această stare, lesne putem cădea pradă ispitelor iar inima începe să ni se împietrească. 0910-avraamCalea cea înțeleaptă de a ieși din această pustiire lăuntrică ni se descoperă în pilda lui Avraam: a nădăjdui în Dumnezeu atunci când, omenește vorbind, nu mai există nici o nădejde și a ne smeri sub brațul Său cel tare. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, Cel ce-i înviază pe cei morți, până când ne va înălța și pe noi la timpul cuvenit.

Părintele Sofronie arată că cercetarea harului celui dintâi trezește în noi principiul ipostatic, adică putința ființei noastre de a cuprinde darul lui Dumnezeu și a dobândi asemănarea cu El. Sub înrâurirea acestui har se dă și nouă de a gusta din starea mai presus de fire în care este omul, prin darul Duhului Sfânt împărtășit asupra întregii lui ființe. De pildă, atunci când Dumnezeu ne dăruiește și numai puțină zdrobire de inimă, simțim că suntem stăpâni peste firea noastră, că putem deosebi și supune înfrânării fiecare gând și fiecare mișcare a inimii și, cu cât primim mai mult har, cu atât mai desăvârșit domnim asupra firii noastre. Cu alte cuvinte, reînnoirea omului începe odată cu trezirea principiului ipostatic în el.

Deși la început lucrarea harului este foarte puternică, totuși firea noastră nu se supune voii celei mari și desăvârșite a lui Dumnezeu. Harul ne atrage mintea înlăuntru și ne dezvăluie marile adevăruri ale vieții duhovnicești, dar aceasta nu înseamnă că ele devin numaidecât ale noastre, fiindcă nu suntem încă în stare a ni le însuși. Suntem încă făpturi căzute, firea ne este împărțită, iar această dezbinare lăuntrică iese la iveală odată cu pierderea harului. Acea parte a ființei noastre în care a început procesul de reînnoire duhovnicească urmează principiul ipostatic, în timp ce partea cealaltă, omul cel vechi, trage în direcție opusă. Vederea acestui conflict interior ne umple de nedumerire și ne face să exclamăm: “ce bine mă simțeam înainte, și ce puternică era rugăciunea! Ce s-a întâmplat cu mine?“. Nu înțelegem că firea noastră se supune încă legii celei vechi. Totuși, dacă facem tot ce ne stă în putință ca să rămânem în picioare, după cum spune Apostolul, firea și voința noastră se vor armoniza cu noua lege a harului, pe care principiul ipostatic a trezit-o înlăuntrul nostru. Creșterea dinamică, treptată, a principiului ipostatic va birui povara firii noastre încă neregenerate, iar ceea ce este muritor va fi înghițit de viață, pentru ca voia lui Dumnezeu să se statornicească în noi ca singura lege adevărată a existenței noastre. Lumina harului celui dintâi scoate la iveală dezbinarea ființei noastre. La Spovedanie, Părintele Sofronie nu încerca niciodată să atenueze acest simțământ al dezbinării vieții lăuntrice, dimpotrivă, căuta chiar să-l intensifice știind că cei ce sunt hotărați să îndure această stare de încordare duhovnicească, se vor întoarce cu toată ființa către Dumnezeu și, răbdând încercarea, vor moșteni harul Lui. Această dezbinare lăuntrică ne poate însoți pană la sfârșitul vieții, însă, cu timpul, principiul ipostatic va câștiga tot mai multă stăpânire asupra firii noastre, ajungând să ne ocârmuiască întreaga ființa. Cât privește desăvârșirea, ea este proprie numai sfinților, după cum descrie Sfântul Apostol Pavel Tesalonicenilor.

La vreme de încercare și de uscăciune duhovnicească, amintirea clipelor în care Dumnezeu ne-a cercetat cu harul Său, ne dă putere și ne ajută să ne reînnoim insuflarea. De aceea, trebuie să ne întipărim bine în minte ceea ce am învățat atunci când harul petrecea în chip simțit înlăuntrul nostru. Precum primii creștini ai Bisericii din Efes erau îndemnați de îngeri să își aducă aminte de dragostea cea dintâi și de faptele lor cele de mai înainte, tot așa și noi se cade să ne amintim de frumusețea primei noastre iubiri față de Domnul, de apropierea lui Dumnezeu și de învierea sufletului nostru prin harul Său.

Un alt chip de a ne reînnoi insuflarea este să ne aducem aminte de cuvintele dătătoare de viață ale Părinților noștri duhovnicești. Uneori, Părintele Sofronie întrerupea citirea din timpul mesei pentru a aduce unele lămuriri. Cuvintele lui erau atât de dulci încât uitam cu desăvârșire de mâncarea ce ne stătea înainte, iar în inimile noastre răsunau cuvintele Evangheliei: “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Multe sunt mijloacele prin care noi, creștinii ortodocși, putem reînvia înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Amintim printre altele: Taina Spovedaniei, Sfânta Liturghie, chemarea Sfântului Nume a lui Hristos și citirea Sfintei Scripturi. De fapt, tot ceea ce facem în numele Lui ne ajută să redobândim harul. Părintele Sofronie Il numește pe Hristos “dorirea inimilor noastre“:

creștin adevărat este acela pentru care Hristos a devenit “marginea doririlor” – cum cântam în Paraclisul Maicii Domnului -, care-L caută pe Domnul cu sete neostoită și împlinește cu râvnă poruncile Sale”.

Proorocul David spune:

Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea” (Psalmi 118, 32).

Râvna pentru Dumnezeu îi dă omului puterea să înfrunte toate încercările. Ne este așadar de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu și să gustăm moartea duhovnicească pentru că numai astfel va fi cercată dorirea noastră după Dumnezeu și hotărârea de a-L urma pe Hristos. Moartea care ne amenință, se va preface oare în izvor de viață, sau ne va nimici în cele din urma? Aceasta depinde numai de noi. Dacă în timpul celei de-a doua perioade vom continua să petrecem în cele pe care le-am învățat când harul era cu noi, atunci credința noastră se va arăta mai tare decât moartea și va birui lumea, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

durere-foto-oana-nechiforÎntr-adevăr, nesfârșită este bogăția binecuvântărilor pe care le ascunde această vreme de cercare. De-a lungul numeroaselor căderi și ridicări și a repetatelor experiențe ale pierderii harului învățăm să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiți, întrucât știm că, în marea Lui milostivire și dragoste, Dumnezeul nostru este “slab” și se pleacă degrabă spre strigătul nostru. Iar când lucrurile merg mai bine, ne smerim pe noi înșine că am cunoscut din cercare cât de greu este a păstra o astfel de stare.

Duhul smereniei înnoiește inima omului, întărindu-i totodată și sufletul și trupul. Puterea sufletească și duhovnicească ce izvorăște din smerenie și credință, ne preschimbă întreaga ființă prin lucrarea harului. In felul acesta, structura noastră sufletească se întărește și dobândim o oarecare statornicie ce ne ajută să înfruntam ispitele.

De asemenea, alternarea clipelor de har cu cele de uscăciune duhovnicească, ne înzestrează cu darul discernământului, învățând să deosebim cele nezidite și veșnice de cele zidite și trecătoare care ne pot însoți dincolo de mormânt.

Dar, înainte de toate, această perioadă a retragerii harului este un imbold spre pocăință, spre a pătrunde tot mai mult adâncul judecăților lui Dumnezeu și a ne cerceta pe noi înșine în lumina poruncilor Sale. Atunci vom citi cu înțelegere Scripturile și ne vom folosi toată înțelepciunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ca să aflăm chipuri de a ne înfățișa înaintea Lui cu noi gânduri smerite și pline de umilință, pentru a ne putea apropia tot mai mult de El. Ba mai mult, vom descoperi stricăciunea și patimile îngropate adânc înlăuntrul nostru, întocmai cum, golindu-ne buzunarele și întorcându-le pe dos, aflam lucruri uitate sau ascunse acolo de multa vreme. Tot așa, și Dumnezeu ne întoarce inima pe dos ca să scoată la iveală urâciunea ascunsă în adâncul ei. Căci, fără să ne dăm seama, purtăm în noi porniri și doriri păcătoase care nu sunt în armonie cu gândul cel dintru început a lui Dumnezeu pentru om, și se împotrivesc țelului nostru suprem, acela de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne asemăna Lui întru toate.

Prin suferință omul învață să vorbească cu Dumnezeu în chip bine plăcut Lui. Cu totul aparte este rugăciunea celui aflat în fata morții, căci, el grăiește din adâncul inimii, chiar dacă este lipsit de mângâierea și ajutorul harului. Orice chip ar lua amenințarea morții: boala, prigoana, ori retragerea harului dumnezeiesc, dacă găsim puterea să stăm înaintea lui Dumnezeu și să mărturisim: “slavă Ție, Doamne! Ție Ți se cuvine toată slava, iar mie rușinea pentru păcatele și fărădelegile mele“, atunci Dumnezeu va face să biruiască credința noastră în El.

Pe măsură ce încercăm să schimbăm povara părutei absențe a lui Dumnezeu în creativitate duhovnicească, adică într-o împreună-vorbire pururea nouă, descoperim noi chipuri de a ne smeri. Este ca și cum, în inima noastră ar opera un transformator care preface toată energia durerii în energie pentru rugăciune, inima se umilește și învățăm să ne punem toată nădejdea în energia dumnezeiască a mângâierii Duhului Sfânt. Într-adevăr, focul patimilor poate fi stins numai de focul mai puternic al mângâierii dumnezeiești, pe care Sfântul Apostol Pavel îl numește mângâierea dragostei dumnezeiești.

Duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare. Duhul lui Hristos însă, ne învață mângâierea crucii, mângâierea dragostei care suferă. Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinței numai atunci când Domnul cel Sfânt, care este răstignit și pătimește neîncetat în această lume, se atinge de viața lui.

A doua perioadă a vieții duhovnicești este așadar de mare preț, pentru că-i împărtășește omului experiența osândei morții. Greutățile prin care trece acum îl curățesc de trufașa închinare spre îndumnezeirea de sine, și-l desprind de tot lucrul zidit, iar durerea ce însoțește această prefacere lăuntrică ii deschide inima spre a primi harului dumnezeiesc și cunoașterea tainelor mântuirii. Sufletul său a învățat să petreacă neîncetat în smerenie și, după cum spune Părintele Sofronie, harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi niciodată. Sfântul Siluan scrie:

Astfel, întreaga viață sufletul se învață smerenia lui Hristos, și câtă vreme nu are smerenie, tot mereu va fi muncit de gânduri rele, dar sufletul smerit află odihna și pacea despre care vorbește Domnul“.

Astfel, redobândirea nestrămutată a harului, cununa pentru lupta purtată în cea de-a doua perioadă a vieții duhovnicești, este dăruită omului atunci când L-a convins pe Dumnezeu prin credincioșia inimii sale că dorește să fie numai al Lui. studentul_iesean-43-foto-oana-nechiforPărintele Sofronie zicea de multe ori: “în fiecare zi Îi spuneam lui Dumnezeu: al Tău sunt eu, mântuiește-mă. Dar cine, oare, suntem noi ca să-I spunem lui Dumnezeu: “al Tău sunt eu“? Mai întâi trebuie să-L încredințăm pe Dumnezeu că-I aparținem, iar când L-am încredințat cu adevărat, vom auzi și glasul Său zicându-ne: “da, fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut (Psalmi 2, 7).

Cea de-a treia perioadă a vieții duhovnicești, este în general scurtă, fiindcă se deschide spre sfârșitul vieții omului dar, spre deosebire de prima, e mult mai bogata în binecuvântările lui Dumnezeu. Trăsăturile ei sunt dragostea și statornicia precum și pacea adâncă ce urmează slobozirii de patimi. Rănile pe care le-am primit, lovindu-ne de stâncile cele tari, ale celei de-a doua perioade, ne vor învăța să fim cu luare aminte ca să nu cumva să ne vătămam din nou, și astfel, vom putea păstra mai bine darul încredințat nouă, dar, ca și atunci, îl putem pierde, căci omul este supus clătinărilor până la sfârșitul vieții sale.

Părintele Sofronie înfățișează ultima perioadă a vieții duhovnicești ca perioada asemănării cu Dumnezeu. Omul a fost renăscut prin har, iar poruncile Domnului s-au statornicit drept singura lege a ființei sale. Firește, plinătatea desăvârșirii creștine nu poate fi atinsă în această lume. Noi așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să vie, cum rostim în Crez. Totuși sămânța învierii se seamănă în această viață, aici și acum ne clădim o relație puternica cu Hristos, relație care va continua în viața de dincolo. Aici și acum primim arvuna moștenirii viitoare și pârga vieții veșnice.

In încheiere aș vrea să amintesc un cuvânt al Părintelui Sofronie despre rugăciune:

Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuință să trecem prin acest foc ceresc care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altminteri nu vom vedea focul prefăcându-se în lumina noii vieți, căci, în starea noastră căzută, arderea premerge iluminării. De aceea să mulțumim Domnului și pentru lucrarea curățitoare a iubirii Sale. Amin.

[va urma]

parinele Zaharia Essex conferinta Iasi 2015 - captura detaliu

Legaturi:

***

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că numai astfel va fi cercată hotărârea de a-L urma pe Hristos”

  1. Sfintii Parinti ne arata etapele desavarsiri omului :
    -pocainta ,
    -curatire ,
    -luminare ,
    indumnezeire

  2. Pingback: CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale
  3. Pingback: “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVO
  4. Pingback: GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De
  6. Pingback: MAICA DOMNULUI NE INVATA SA PAZIM IN TACERE COMOARA TAINICA A INIMII. Conferinta de la Alba Iulia a Arhim. Zaharia (AUDIO): “PRIN POSTUL MARE, SPRE ADANCUL INIMII”. Puterea duhovniceasca a starii de continua recunostinta | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate