Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA DIN ESEC, MANGAIEREA DIN DEZNADEJDE (video, text)

Vedeti partile anterioare ale conferintei:

***

RASPUNSURILE LA INTREBARI – ultima parte a conferintei “Indumnezeirea – implinirea Sfatului Dumnezeiesc” – Protosinghel Arsenie Muscalu – 11 martie 2018, București:

– Părintele Zaharia vorbeşte despre cele trei etape din viaţa duhovnicească. Prima este perioada harului revărsat din belşug de Dumnezeu asupra noastră. În a doua perioadă se pierde harul şi trebuie să ne amintim de prima perioadă. În viaţa noastră putem vorbi despre această primă perioadă? Cum o recunoaştem?

Părintele Zaharia vorbeşte despre cele trei etape ale vieţii duhovniceşti cu referire la oricare dintre noi. Nu este om care se îndreaptă spre Dumnezeu şi care să nu fi trăit această perioadă a harului. Cum poate să fie ea recunoscută? Poate prin faptul că în perioada aceasta a harului toate se săvârşesc uşor. Slujbele bisericeşti nu ni se par lungi, de multe ori nici nu ştim când s-a terminat slujba şi am fi dorit să nu se mai termine. Nu ne este greu să ne facem rugăciunile, poate că abia aşteptăm momentul rugăciunii. Rugăciunile, chiar şi referitoare la cele mai mici probleme, abia sunt rostite, că şi vedem împlinirea lor. Ne este uşor să-i suportăm pe oamenii din jurul nostru; le vedem defectele, neajunsurile poate că ne şi afectează, dar nu ne este deloc greu să-i suportăm, nu numai că nu ne este greu să-i suportăm, dar chiar ni se par simpatici, ni se par apropiaţi, ne e foarte la îndemână să trecem peste neajunsurile lor. Acestea pot fi semne după care putem să recunoaştem perioada harului, fiindcă după această perioadă a harului toate devin grele, ca şi când cerul s-a închis şi orice rugăciune ai îndrepta către Dumnezeu ea se loveşte de un zid sau se risipeşte în pustiu și nimeni nu aude şi nu este nici glas, nici auzire.

– Poate o persoană care a greşit grav toată viaţa şi se pocăieşte spre sfârşitul vieţii să se mântuiască la fel ca o persoană care a trăit în frica de Dumnezeu toată viaţa? Este corect faţă de acea persoană care a trăit evlavios?

Aţi auzit ce spune părintele Vasile? Persoana aceasta stă cu spada ridicată la poarta Raiului, să nu cumva să fie săvârșită acolo o “nedreptate”, să nu cumva să intre în Rai cineva care toată viaţa a păcătuit şi la sfârşit se pocăieşte. Să lăsăm bunătăţii lui Dumnezeu aceste probleme, pentru că modul acesta de a pune problema nu ne face decât să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Cum să nu ne bucurăm de faptul că Dumnezeu primeşte pe cineva, că mântuieşte un suflet în al unsprezecelea ceas? De l-ar mântui chiar şi înaintea noastră, slavă lui Dumnezeu! Nu aceasta este parabola cu lucrătorii tocmiți la vie? Nu aşa au zis cei din ceasul întâi, care primiseră un dinar, despre cei de pe urmă, din ceasul al unsprezecelea: Pe aceştia i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am purtat greutatea şi zăduful zilei! Dumnezeu, însă, nu comite nedreptate. Şi ce ne spune parabola? Prietene, nu te-ai tocmit cu mine un dinar? Tu gândeşti în termeni de dreptate! Ţi-am dat asta, să-mi dai asta! Ţi-am făcut atâtea metanii, am postit atâtea zile, am făcut atâtea rugăciuni, trebuie să-mi dai asta! Dar nu te-ai tocmit cu mine un dinar pe zi? Ia-ţi al tău și pleacă! Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie, care n-a lucrat pentru plată, ci a lucrat ascultând, de dragul celui care tocmeşte lucrătorii.

– Care este ponderea în raportul rațiune-sentimente?

Nu trebuie să fie nicio pondere, trebuie să fie o împreună-lucrare. Tocmai fărâmițarea aceasta – sau și fărâmițarea aceasta – este un semn sau o consecință a căderii, a căderii lui Adam, dacă vreţi; dezbinarea puterilor lăuntrice, faptul că ele nu mai lucrează în armonie. Părintele Sofronie de la Essex constata cu durere faptul că oamenii nici măcar nu-şi conştientizează această fărâmiţare lăuntrică. Părintele spunea că în propria viaţă trăia cu durere faptul că nu coincideau dorinţele lui, gândurile lui, cuvintele lui, nu întotdeauna coincideau cu faptele lui, cu viaţa. Deci aceasta este un aspect al căderii noastre şi avem nevoie nu să căutăm o pondere, ci să căutăm vindecarea. Pentru că, de multe ori, aşa este: una gândim, alta spunem și alta facem. De dorit este să fim una, să fim oameni integri, întregi.

– Cum te poţi ruga tot timpul atunci când ai o muncă de birou?

Dumnezeu este prezent în acel birou sau nu? Dacă este prezent înseamnă că ne putem ruga şi când suntem la birou. Că nu reuşim să o facem, asta este altceva, asta se poate întâmpla, să fim acaparaţi de lucrul pe care îl avem de făcut, atenţia noastră să fie îndreptată către activitate, către ceea ce avem de făcut, şi să pierdem din vedere prezenţa lui Dumnezeu. Acum, fără glumă, un lucru care e uşor de înţeles: dacă în camera în care ne aflăm și desfăşurăm o activitate mai este cineva, şi dacă se află în spatele nostru, noi putem păstra un simţământ al prezenţei lui, chiar dacă nu vorbim cu el, chiar dacă nu suntem neapărat atenţi la el şi ne vedem de lucrul pe care-l avem de făcut. Aşa am putea să ne rugăm chiar şi atunci când avem ceva de făcut. Ce să zicem de oamenii în care rugăciunea nu încetează niciodată? Poate nu ne aflăm într-o asemenea situaţie, cum era părintele Ioan Kulîghin, care se ruga chiar şi atunci când vorbea cu cineva. Cum a constatat părintele Sofian, care a vrut să-l încerce pe părintele Ioan. Vorbea aprins cu cineva, i-a pus mâna pe umăr, venind prin spate, şi i-a spus: Părinte, acum te rogi? Și părintele i-a spus: Da! Pentru că avea darul rugăciunii neîncetate. Rugăciunea nu se întrerupea nici în somn, rugăciunea continuă. Eu dorm, iar inima mea veghează. La el, rugăciunea nu înceta niciodată. Poate nu suntem într-o asemenea situaţie, dar eu cred că un simţământ al prezenţei l-am putea păstra. Este şi din darul lui Dumnezeu aceasta, dar este şi străduinţa noastră, căutarea noastră, dragostea noastră, până la urmă.

– De ce este atâta instabilitate, schimbare în viaţa noastră sufletească? Cum putem dobândi stabilitatea sufletească?

Pe cât ne alipim de Cel neschimbător, devenim mai aşezaţi sufleteşte. Cum să nu fie schimbătoare? Pentru că noi suntem schimbători! Starea noastră devine aşezată în măsura în care ne unim cu Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu locuieşte în noi. Primind sfaturile oamenilor duhovniceşti, ascultându-i, e bine să înţelegem că o asemenea stare este greu să fie atinsă în condiţiile vieţii noastre pământeşti. Îmi aduc aminte că părintele Zaharia de la Essex a fost întrebat cum putem să păstrăm harul, să avem o stare neschimbată în bine, deci. Şi răspunsul părintelui a fost: Nu putem să păstrăm harul. Harul negreşit în pierdem, dar putem să năzuim către el, putem să păstrăm vie năzuinţa către el.

[n.n.: Iata fragmentul din Parintele Zaharia Zaharou la care face referire Parintele Arsenie:

“– Cum se poate pastra harul Sfantului Duh?

– Noi nu putem pastra harul, intotdeau­na il pierdem. Dar trebuie sa incercam mereu sa-l redobandim. Dumnezeu Insusi ingaduie ca noi sa-l pierdem, pentru ca sa nu ne punem increderea in noi insine, ci in El, Care poate sa invie si mortii. Nu e nimic mai statornic in viata aceasta decat nestatornicia. Ne ridicam si cadem tot tim­pul pentru a invata o lectie foarte pretioasa: ca mantuirea cea mare pe care ne-a adus-o Dumnezeu nu este meritul nostru, ci darul Lui. Si cand invatam lectia aceasta, atunci suntem smeriti cu duhul si devenim mai statornici in a pastra harul Domnului”.

(in: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfanta Manastire Putna, 2012)]

– Ce pregătire se poate face pentru a găsi mai multă bucurie după spovedanie?

Pe cât suntem mai angajaţi în relaţia cu Dumnezeu, cred că pe atât o să simţim mai multă bucurie după spovedanie. Pe cât suntem mai hotărâţi pentru îndreptarea vieţii noastre. Poate că de multe ori ne ducem la spovedanie într-o stare din aceasta călduţă, aşteptând să se întâmple ceva miraculos, un hocus-pocus şi să ni se schimbe starea după spovedanie. Nu se poate întâmpla aşa ceva. Pe cât suntem noi mai angajaţi în relaţie, pe cât trăim mai cu durere faptul că, prin păcatele noastre, am jignit iubirea dumnezeiască, prosteşte ne-am despărţit de bunătatea lui Dumnezeu, de dragostea Lui, pe cât trăim mai cu durere lucrul acesta si pe cât, într-un mod mai angajat, ne dorim să îndreptăm ce-am făcut, să reparăm să ne întoarcem la Dumnezeu, pe atât o să avem mai multă bucurie după spovedanie.

– Dorinţa de a deveni sfânt poate fi considerată ca o slavă deşartă?

Poate fi considerată, dacă este! Dorinţa de a deveni sfânt nu este, din principiu, minată de slava deşartă. Este o chemare: Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt! Deci este o chemare, o chemare pentru fiecare dintre noi. Şi eu mă gândeam pe drum, venind încoace, la înţelesul acestui cuvânt, apropo de tema sfinţeniei, ce înseamnă Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt? În clipa de faţă aşa înţeleg: Dumnezeu nu suferă să fie El singur sfânt, ci vrea să fim cu toţii sfinţi! Deci nu are cum să fie această dorinţă minată din principiu de slava deşartă. Dea Dumnezeu să se înmulţească această dorinţă în inimile noastre, dorinţa după sfinţenie, de a fi sfinţi. Că ne poate ataca slava deşarta, sigur că poate! Ba pot să zic sigur că ne va ataca slava deşartă! Dar asta este o luptă pe calea sfințeniei, nimic altceva.

– Pot ajunge în rai cei de alte religii?

Nu vreau să mă aşez la poarta raiului. Dar, dacă este de dat un răspuns, nu ştiu dacă chiar în legătură cu întrebarea ci pe aproape de întrebare, poate că putem să spunem lucrul acesta, că noi graniţele Bisericii, graniţele canonice le cunoaştem, ştim că harul mântuitor este prezent în Biserică, dar nu putem să ne pronunţăm cu privire la soarta veşnică a celor din afara acestor graniţe canonice ale Bisericii. Sfântul Siluan Athonitul a consemnat, aşa cum obişnuia el să-şi noteze în clipele lui de linişte, că unul dintre părinţii din mănăstire spunea că toţi ereticii vor ajunge în iad. Este foarte important cuvântul sfântului Siluan, pentru că el, ca om, a ajuns la îndumnezeire, la desăvârşire, nu vorbea din mintea lui, aşa cum adesea o facem noi, şi spunea numai ceea ce Duhul lui Dumnezeu îi dădea să spună. Deci el consemnează că unul dintre părinţii din mănăstire spunea că toţi ereticii vor ajunge în iad. Iar sfântul spune: Dar eu nu ştiu aceasta, însă nu am încredere decât în Biserica Ortodoxă.

– Mi se pare că ceva alterează interacţiunea din Biserică. De exemplu, membrii comunităţilor ecleziale, deşi adesea petrec câteva ore împreună săptămânal, adesea nu ştiu cum îl cheamă nici pe cel lângă care stă. E o făţărnicie care ne desparte?

Este o stare foarte dureroasă aceasta, aşa este. Ce să facem? Să nu ne mărginim la a o observa, ci să facem fiecare ce putem pentru vindecarea acestei stări de lucruri dureroase. Pentru că, în momentul în care se întâmplă aşa, nu ştiu dacă este vorba neapărat despre făţărnicie aici, dar e ca şi când am merge la o piesă de teatru şi avem un vecin de scaun, nu ne cunoaştem, stăm pe scaun alături, urmărim piesa de teatru, plecăm fiecare dintre noi la ale lui. Or în Biserică ar fi de dorit să nu fie aşa.

Ce e de făcut pentru asta? Dumnezeu să dea putere fiecărui preot, să ne dea înţelepciune fiecăruia dintre noi, cum să ne rugăm și ce să facem ca această stare de lucruri să se îndrepte spre vindecare.

– Cum se poate vindeca patima desfrânării avută în copilărie?

Spovedania ajută negreşit. Nu contează că este din copilărie sau că este dobândită mai târziu. Spovedania ajută negreşit. Şi fără îndoială că ajută şi faptul de a ne feri de ceea ce o provoacă. Toţi nevoitorii exersaţii în lupta duhovnicească, în lupta cu patimile, ne spun că în acest război se scapă cu fuga. Se zice că fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă. În privinţa acestui război nici măcar nu e ruşinoasă fuga. Este de recomandat, este chiar un mod de a lupta. Faptul de a fugi de tot ceea ce stârneşte patima, fie prin auz, fie prin privire, fie prin orice alt mod, fie de persoanele care ne atrag spre asemenea lucruri. Scăparea este cu fuga.

– Cum îi putem învăţa pe copiii noştri Ortodoxia şi să-şi dorească sfinţenia în ziua de azi, când suntem asaltaţi cu multe practici moderne de pedagogie? Ajută pedagogia ca cei mici să ajungă la o cunoaştere de sine sau a lui Dumnezeu, la dobândirea unei discipline lăuntrice?

Ca nespecialist, nu e în dreptul meu să mă pronunţ, dar este limpede că pe copii îi putem ajuta prin atmosfera pe care o creăm. Pentru copii este foarte puternic impactul modului cum trăiesc părinţii, relaţia dintre părinţi poate să fie vindecătoare sau demolatoare pentru sufletele lor. În momentul în care copiii vor vedea la părinţi o viaţă sfântă şi-o vor dori şi vor năzui către ea fără să-şi pună problema. Deci cred că exemplul personal este esenţial şi e esenţială calitatea relaţiilor dintre părinţi. Sigur că aici nu este uşor, este o luptă care adesea e greu de dat, sub toată presiunea care este dată asupra noastră în timpurile acestea.

Sfântul Ignatie Briancianinov, pe la jumătatea secolului al 19-lea, observa calitatea, tipul ispitelor care au început să invadeze lumea şi spunea că nu sunt ispite grosolane, deşi de multe ori sunt şi din acestea, ci sunt ispite mărunte, care toacă mărunt pe om şi-l aduc într-o stare de epuizare, de letargie, şi omul nu mai găseşte energie nici pentru a-şi educa copiii, nici pentru a cultiva relaţia cu Dumnezeu. Şi sfântul recomanda, nu sunt reţete, dar să găsim o cale de a ne păstra starea aceasta bună, veselă, vie a sufletului, să evităm starea de mâhnire, de epuizare, de letargie.

Oboseala să zicem că nu avem cum să o evităm. Vom trăi stări de epuizare fizică şi psihică, iar oboseala psihică pare mai greu de dus decât oboseala fizică. Dar mă gândesc că, aşa cum atunci când Hristos a fost răstignit pe cruce, crucea a devenit din instrument de tortură obiect de închinare, de venerare, şi izvor de viaţă şi de putere, aşa se poate întâmpla ca un om ajuns la epuizare, la situaţii limită, atunci când le închină lui Dumnezeu, le dedică lui Dumnezeu, să trăiască o prefacere, o preschimbare. Cumva să nu luăm starea aceasta de epuizare ca pe un punct terminus, când orice cuvânt a fost spus și nu mai e nimic de făcut. Să închinăm lui Dumnezeu această stare, nu mă pricep să explic mai bine cum, dar revin asupra acestui gând, că ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează, se transformă. Aşa cum S-a atins de lemnul crucii, S-a răstignit pe lemnul crucii şi aceasta a devenit din instrument de tortură vehicul al binecuvântării. Poate aşa şi suferinţa noastră şi greul nostru, dacă reuşim să le închinăm lui Dumnezeu, să le trăim în Dumnezeu, vor deveni izvor de binecuvântare.

– Aţi spus că este nevoie de suferinţă, chiar de căderi, pentru a ne vindeca. Există cumva o parte pozitivă în cădere atunci o conştientizăm, dar suntem neputincioşi a ne împotrivi păcatului?

Sfântul Ioan Scărarul spune că a înţelege natura unei căderi, într-un cuvânt care are rostul de a înţelege sensul, rosturile duhovniceşti, este un cuvânt greu, întunecos, e greu să deosebeşti care dintre căderi e din iconomie, îngăduie Dumnezeu lucrul acesta, care dintre căderi e din propria răutate şi care dintre căderi e altfel. Ştim însă că pronia dumnezeiască lucrează de multe ori şi aşa. Adică ceva ce pare rău printr-o cădere să lucreze în viaţa omului ceva mult mai mare, mult mai bun decât prin ceva în aparenţă bun. Experienţa căderilor îşi are rostul ei; mă gândesc acum la Sf. Ap. Petru cu lepădarea lui. Ştim că aşa spune Biserica că lui i-a folosit această cădere, având în vedere faptul că lui îi era menit să devină păstor de suflete. Avea nevoie să cunoască el, pe pielea lui, cum se simte omul căzut care nu mai are obraz să se arate între oameni, căruia îi e greu să deschidă gura să spună ce s-a întâmplat cu el, care ar avea nevoie de un gest de încurajare, de un zâmbet, de o privire binevoitoare. Avea nevoie să facă experienţa asta pe pielea lui ca să nu fie aspru ca păstor de suflete cu cei care păcătuiesc. Iată că în privinţa Sf. Ap. Petru a avut un rost această cădere şi e greu să spui care dintre căderi este din propria răutate şi care din îngăduinţă dumnezeiască.

– Putem vorbi despre un urcuş duhovnicesc atâta timp cât nu există bunul simţ şi grija faţă de ceilalţi în biserică?

Da, urcuş duhovnicesc de la lipsa bunului simţ la dobândirea bunului simţ.

– Cum îmi dau seama dacă fac voia Domnului?

Dacă ar fi să dau acum un răspuns aş fi tentat să spun ce am spus citându-l pe cuviosul Efrem Katunakiotul, atunci când am vorbit despre modul cum dobândim o înștiințare de la Dumnezeu: după roade. Atunci când un om se aşază în voia lui Dumnezeu, trăieşte o împlinire lăuntrică, o bucurie. Atunci când un om s-a aşezat în voia lui Dumnezeu probabil că este în starea în care zice: iată ce dorea inima mea, în sfârșit am aflat ceea ce dorea inima mea.

– Este libertatea cea mai sinceră formă de iubire, mai ales dacă iubirea nu este împărtăşită?

Nu prea înţeleg la ce se referă întrebarea, dacă libertatea este o formă de iubire. Adică în sensul de a-i respecta libertatea celuilalt? În sensul acesta cred că da, pentru că tot ceea ce este constrângător are un element posesiv, iar o iubire care este posesivă nu este o iubire în sensul propriu al cuvântului. Iubirea îl are în vedere pe celălalt, are în vedere binele celuilalt. În momentul în care, iubindu-l pe celălalt, aştept să se răsfrângă asupra mea ceva, apare un element constrângător, apare o aşteptare, apare un element de posesivitate, nu mai este posibilă iubirea curată.

– Este posibilă sfinţenia pentru mireni? Lucrările vorbesc aproape exclusiv despre sfinţi monahi sau mucenici. Ne puteţi da un exemplu de sfânt mirean?

Îl citez pe părintele Rafail Noica: vrei să vezi un sfânt mirean? Uită-te la tine! Cum să fie sfinţenia un lucru care să-i privească doar pe monahi? Nici vorbă de aşa ceva! Este adevărat că avem în calendar poate mai multe exemple de sfinţi cuvioşi, dar perioada de prigoană a Bisericii, primele secole creştine, au umplut calendarul cu sfinţi mireni, mucenici. Toţi aceia erau laici și e plin calendarul de ei.

– Pentru dobândirea sfinţeniei este esenţială virtutea smereniei? Cum putem să scăpăm de gândurile care ne spun că, dacă ne smerim, vom fi călcaţi în picioare?

Smerenia este esenţială pentru dobândirea sfințeniei, nu încape îndoială. Dar probabil că sunt multe înţelegeri greşite cu privire la smerenie. Acest gând că dacă ne smerim vom fi călcaţi în picioare poate să fie doar un gând al mândriei, atât, şi nu trebuie luat în seamă. Alteori poate să fie un gând al fricii, al necredinţei, şi iarăşi ar trebui să nu-l luăm în seamă. Dar cred că prea mult percepem smerenia ca pe un act moral, ca pe o faptă bună. Or smerenia este mai mult decât o faptă bună, decât un act moral. Nu cred că voi reuşi să-l citez exact pe Sf. Ioan Scărarul care zice că smerenia este un dar fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei care au făcut fericita-i cercare.

Părintele Sofronie spune despre smerenie că este calitatea iubirii dumnezeieşti care se împărtăşeşte fără întoarcere asupră-şi, fără a aştepta nimic pentru sine. Astfel înțeleasă smerenia, cel care o dobândeşte cred că nu se mai teme de felul în care va fi el perceput. Dacă smerenia este calitatea iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte fără întoarcere asupră-şi, fără a aştepta nimic pentru sine. Apropo de înţelegerea dreaptă şi mai puţin dreaptă asupra unor lucruri, vizavi de smerenie sau de iubirea lui Dumnezeu, îmi vine acum în minte un cuvânt pe care poate l-aţi mai auzit: părintele Rafail s-a aflat într-o biserică la o Sfântă Liturghie şi la chinonic – partea din Sf. Liturghie în timpul căreia preotul se împărtăşeşte în Sf. Altar – se cânta la strană o priceasnă ce avea un refren: “Vai, rănile Mele cum Mă dor!“ Era un fel de adresare din partea Mântuitorului Hristos către sufletul creştin, îndemnându-l să nu mai păcătuiască, pentru că prin păcat răstignim a doua oară pe Hristos sau adăugăm răni la rănile Lui. “Vai, rănile Mele cum Mă dor!” – creştine, nu mai păcătui, pentru că Îmi înmulţeşti rănile. Și părintele s-a mirat: cum se poate cânta aşa ceva într-o biserică ortodoxă? Aceasta nu este o cântare ortodoxă, Dumnezeul Cel adevărat nu poate să vorbească astfel. Dumnezeul Cel adevărat nu-Şi plânge de milă, nu şantajează sentimental pe celălalt, “nu mai greşi că mă doare“. Dacă ar fi fost o cântare ortodoxă, refrenul ar fi sunat astfel: Vai, rănile tale cum mă dor.

– De ce e aşa de greu a ajunge la iubire curată? De ce pe oameni nu-i mai atrage o astfel de iubire?

Ni s-a împropriat această stare înstrăinată de Dumnezeu şi de aceea dobândim atât de greu iubirea curată. Fac o comparaţie, nu ştiu dacă este potrivită. Este greu să urci pe versantul unui munte; să-ti dai drumul la vale este uşor. E adevărat, şi consecinţele sunt diferite. Dacă-ţi dai drumul la vale şi este o prăpastie sau să atingi frumuseţea unui pisc, dar aşa este, este greu să urci şi uşor să-ţi dai drumul la vale.

– Dacă ai prieteni de altă religie este bine să te rogi pentru ei şi prin iubire şi faptă să aștepți lucrarea Domnului?

Este foarte bine, doar iubirea lui Dumnezeu nu are limite. Că Biserica are rânduielile ei şi nu orice fel de rugăciune este potrivită pentru cineva pentru că nu este potrivită cu situaţia lui… Cineva de altă credinţă nu poate fi pomenit la Sfânta Proscomidie, la Sfânta Liturghie, dar asta nu înseamnă că este interzis să te rogi, că nu e voie să te rogi, ci pentru că el este intr-o altă situaţie decât situaţia celui care este pomenit la Sfânta Proscomidie şi care este în părtăşie, în comuniune cu Biserica. Şi atunci este nevoie de alt fel de rugăciune pentru el, dar nu că nu este voie să ne rugăm pentru el. Cum să nu ne rugăm pentru el?! Fără îndoială că Dumnezeu va înrâuri şi va lucra şi rugăciunea va fi binevenită.

– Ce să facem atunci când simţim că patimile și păcatele se înmulţesc, dar în momentul spovedaniei ne ruşinăm să spunem păcatul de teamă ca nu cumva să nu putem împlini canonul?

Rugăm pe părintele să fie milostiv, să fie milostiv neputinţei noastre. Dar mărturisirea este esenţială ca să ne putem vindeca, chiar dacă repetăm păcatele, chiar dacă ele ar părea că se înmulţesc. De multe ori chiar [se întâmplă] că nu se înmulţesc, doar noi devenim mai conştienţi, pe măsură ce ne spovedim şi începem să luăm în serios lupta duhovnicească, devenim tot mai conştienţi și vedem la noi tot mai multe păcate, în mod firesc lucrurile aşa se petrec. Pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu şi ia mai în serios lupta duhovnicească se simte tot mai păcătos, vede la el tot mai multe greşeli. Pe măsură ce te apropii de lumină începi să observi şi o mică pată; când era mai întuneric ţi se părea că eşti curat, că eşti în regulă.

– Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa lui Gheron Iosif. Este impresionantă experienţa ascetică a acestui om. Azi este posibil să ajungi la o astfel de viaţă?

La Dumnezeu totul este cu putinţă! Nu ştiu dacă cineva care şi-ar propune, ar dori să imite viaţa lui, ar comite un act nebunesc prin aceasta sau nu. Este impresionant, într-adevăr, un caz aparte în viaţa Bisericii. Ştiţi că el multă vreme a fost considerat înşelat în Sfântul Munte pentru că evita întâlnirile cu alţi nevoitori, îşi alesese modul lui de viaţă, întrerupsese legăturile chiar și cu vecinii lui și multă vreme a fost privit cu suspiciune. Erau foarte săraci, duceau o viaţă foarte aspră, dar iată că ucenicii lui, aşa cum el însuşi a profeţit, au cucerit Sfântul Munte. Adică prin ucenicii lui Gheron Iosif în mare măsură a fost revigorat monahismul aghiorit.

Poate şi pornirea lui în viaţă a fost într-un anume fel. El ca om se pare că era foarte aprins. Avem noi expresia asta: era un fel de om care, atunci când observa o nedreptate, te tăia în două direct, nu stătea la discuţii cu tine. Un om foarte hotărât. Și spune că a avut foarte mult de luptat cu mânia, însă felul lui hotărât de a fi l-a adus, prin darul lui Dumnezeu, la blândeţea unul mieluşel. El însuşi mărturiseşte asta despre sine. Cât de aprig, cât de aprins era, a devenit blând şi nevinovat ca un mieluşel, ca un copil.

Greu să vă spun ceva pentru că ar avea valoare o mărturie izvorâtă dintr-o apropiere, nu dintr-o cunoaştere personală neapărat, dar dintr-o oarecare apropiere. Pot doar să vă spun ca mărturie personală că, mergând în Sfântul Munte, am vrut să vizitez locul unde s-a nevoit Gheron Iosif, între schiturile Sfânta Ana mică şi Sfânta Ana, după ce s-a mutat mica obşte de la Sfântul Vasile, unde s-a format obştea lui Gheron Iosif. A vieţuit destul de multă vreme aici. Am fost să vizitez acest loc, care acum nu mai este locuit, nu mai sunt părinţi care să trăiască acolo. Şi mi-a fost frică să ajung în acel loc, atât de prăpăstios, atât de aspru este locul. Cred că şi numai locul spune foarte mult cu privire la bărbăţia, la credinţa şi la curajul lui. Mie au început să-mi tremure picioarele atunci când m-am uitat în partea dreaptă, mergând pe cărăruia care ducea către locul de nevoinţă al lui Gheron Iosif pentru că aveai sentimentul că, dacă te împiedici, dacă faci un pas greşit, te mai opreşti în prăpastie, la 200-300 de metri cât putea să aibă prăpastia. Nici n-am mai ajuns la un loc unde puteai ajunge ţinându-te de o frânghie, de o funie, ci l-am văzut de departe. Oricum, experiența aceasta a fost suficientă pentru mine ca să simt într-o oarecare măsură puterea duhului lui Gheron Iosif.

– Ce poate face un tânăr care este nemulţumit de realizările lui, dorind mai mult decât deţine? În această situaţie apare des deznădăjduirea şi lipsa încrederii în Dumnezeu.

Nu ştiu ce cuvânt aş putea să găsesc pentru mângâierea lui, dacă nu este mulţumit de realizările lui şi ar dori mai mult şi îl cuprinde o stare de nemulţumire, o stare de deznădăjduire. Să caute cuvânt la duhovnicul lui. Stările acestea de impas, nu numai aceasta, în general, v-am spus că, aşa cred, devin prilej de a afla ceva foarte adânc, de a ne aşeza mult mai bine în relaţia cu Dumnezeu. Căci de multe ori stările acestea de nemulţumire, de dezamăgire, pot să devină prilejuri de dez-amăgire. Atunci când suntem dezamăgiţi s-a întâmplat probabil pentru că am păstrat în sufletul nostru o amăgire, a lucrat în noi o amăgire, fie cu privire la noi înşine, cu privire la situaţii, la oameni. Şi stările de dezamăgire pot să devină prilejuri de dez-amăgire pentru noi.

– Cum îmi pot schimba atitudinea nepăsătoare faţă de unele persoane care îmi arată multă atenţie? Mă învinuiesc mult că nu răspund la fel şi mi se pare că şi cu mine alţii fac la fel. Nu trebuie să ne arătăm dragostea prea mult ca să nu-l îndepărtăm pe celălalt?

Nu înțeleg, cum adică să nu ne arătăm dragostea prea mult ca să nu-l îndepărtăm pe celălalt? Nu înţeleg întrebarea. Adică cum se poate îndepărta cineva dacă-i arătăm prea multă dragoste? Şi apoi nu cred că există prea multă dragoste. Nu cred că este vreodată să fie prea multă dragoste. Cred că atunci când zicem aşa ne avem în vedere cumva tot pe noi înşine, adică egoismul nostru este la mijloc, să nu avem noi ceva de suferit dacă arătăm prea multă dragoste. Dacă arătăm dragoste, să arătăm dragoste, fără de măsură.

– Cum să înţeleagă, să treacă mai uşor o familie peste o încercare grea ca aceea a unei boli grave, în special a unui copil din familie? Cum să nu deznădăjduiască şi să spună: de ce ni se întâmplă nouă, Doamne?

Cred că este firesc ca omul să se frământe, să sufere, să se întrebe în astfel de grele împrejurări în care îi este dat omului să treacă. Îmi aduc aminte că un preot ortodox francez spunea că este pus în situaţii dificile când trebuia să mângâie, să consoleze pe oamenii care-şi pierduseră copiii. Întâlnea situaţii în care într-o familie a murit un copil. Părinţii erau oameni credincioşi, iar el era pus în situaţia de a-i consola, de a-i mângâia, de a le spune un cuvânt. Pentru că el, sigur, îşi făcea datoria, căuta un cuvânt de mângâiere, le spunea un cuvânt de mângâiere, şi, în general, oamenii erau politicoşi, dar, aproape invariabil după această sfătuire, după cuvântul de mângâiere, după îndemnurile pe care le dădea, oamenii spuneau: Da, părinte, e adevărat ce spuneţi, dar sfinţiei voastre nu v-a murit niciun copil. Şi e adevărat, cum să consolezi, cum să mângâi pe cineva care trăieşte o asemenea dramă? Părintelui despre care vă spun i-a murit până la urmă și lui un copil la 18-19 ani şi a trăit într-un mod cu totul aparte ceea ce s-a întâmplat şi apoi, sigur, şi cuvântul lui de mângâiere către cei care păţeau ceva asemănător devenise un cuvânt cu putere.

Cum să nu deznădăjduiască într-o asemenea situaţie? Să-i ajute Dumnezeu, că nu pot să spun altceva, să simtă, să cunoască harul care este ascuns într-o asemenea încercare. Pentru că într-o asemenea încercare este ascuns un har şi, în momentul în care sufletul se va îndulci de harul care se află ascuns în acea încercare, nu că nu va mai simţi greul încercării, dar nu va mai ajunge la deznădejde.

– Când într-o familie cu mulţi copii starea sufletească a soţilor este dăunătoare copiilor, este de preferat divorţul sau simplul fapt de a fi cei doi părinţi alături de copii? Soţii sunt sub îndrumarea duhovnicilor.

L-am auzit pe părintele Nicholas Saharov, nepotul cuviosului părinte de la Essex, spunând cuiva dacă să divorţeze, având o anumită situaţie de familie, şi, deşi era o altă situaţie de familie decât aceasta, răspunsul părintelui a fost: Nu cred în divorţ! Şi acelaşi lucru sunt tentat şi eu să-l spun. Sigur că se pune problema copiilor, dar nu cred că divorţul este o soluţie. Dacă sunt sub îndrumarea duhovnicilor, să rămână sub îndrumarea lor, să ceară milă şi ajutor de la Dumnezeu, pentru ca copiii au nevoie de ambii părinţi. E foarte greu pentru copiii care cresc doar cu unul dintre părinţi. De dragul copiilor să lupte să treacă fiecare peste egoismul lui, ca să nu se ajungă la divorţ.

Îmi vine în minte acum o întâmplare: la părintele Sofronie au venit doi oameni, soţ și soţie, care ajunseseră într-un impas, erau în pragul divorţului. Și părintele a întrebat-o mai întâi pe ea: “Cât crezi tu că este vina ta pentru că s-a ajuns aici, că între voi s-a ajuns la o asemenea stare?” Şi ea a spus: “Părinte, 5% este vina mea. 95% este vina lui.” Părintele nu a contrazis-o, nu s-a împotrivit cuvântului ei, nu a încercat s-o facă să-şi caute vinovăţia mai mare decât şi-o cunoştea, ci i-a spus altceva: “Bine. Ia-te pe tine în serios. Dacă spui că 5% ştii că eşti vinovată, ia-te în serios şi încearcă să îndrepţi aceste procente ale vinovăţiei tale şi atunci poate că cele 95% ale lui vor dispărea.”

 

Legaturi:

CRIZA SI SALVAREA TINERILOR traitori in vremea NIHILISMULUI

Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Vor fi razboaie, dar sa nu ne clatinam, sa nu intram in zapaceala, in panica”

PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?

BOALA CEA MAI MARE A TIMPURILOR NOASTRE, PE CARE “O AVEM DE PLANS IMPREUNA”

DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

 

“ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I)

“Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE

“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

Părintele Zaharia Zaharou despre GREUTATEA MÂNTUIRII, “ȘTIINȚA DOBÂNDIRII HARULUI”, viața creștinului ca o necontenită CONVERTIRE și CUM TREBUIE AJUTAȚI CEI AFLAȚI SUB CERCETAREA PRIMULUI HAR: “Ceea ce ne ține şi ne dă viață este simţirea vie a lui Dumnezeu în inimile noastre, în trupurile noastre”

CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că numai astfel va fi cercată hotărârea de a-L urma pe Hristos”

CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti” (VIDEO+TEXT)

PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”

ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu”

CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE IN SIMTIRI DUHOVNICESTI?

Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)

DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!”

“Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos”. INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

IESIREA DIN INTRISTARE PRIN RUGACIUNE si CONVERTIREA DURERII IN BUCURIE DARUITA: “Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in melancolie”/ OMUL LIBER si OMUL INTERESAT

PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂJDUIT NU VENIȚI CU RETORICĂ, ÎMBRĂȚIȘAȚI-L!” (video, text)