Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. NECESITATEA DE A NE SMULGE DIN INERTIA INCONSTIENTEI

11-09-2011 Sublinieri

Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru [la Judecata] va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă…”

***

“Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă…”

***

Cu parintele Coman despre dimensiunea duhovnicească a realităţii şi despre Judecată

Fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim:

Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea.

(Ioan 3, 13-17. Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci)

R. Rădulescu: Întâlnire la nivel înalt, am putea spune. Mântuitorul Hristos Se întâlneşte cu un rabin, cărturarul Nicodim. Părinte profesor Constantin Coman, iniţiativa întâlnirii nu îi aparţine lui Hristos. Nicodim vine la Hristos. Evanghelia după Ioan ne spune că un fruntaş al iudeilor, foarte probabil un om în vârstă, vine la un rabin tânăr, în vârstă de 30 de ani. Cum să înţelegem această pornire a lui Nicodim? Ştim că fariseii şi cărturarii erau foarte ostili Mântuitorului Hristos. Nicodim de ce iese din rând?

Pr. Coman: Orice regulă are şi excepţii, care o întăresc. Nicodim este, evident, o excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Mântuitorul Hristos a claselor conducătoare iudaice. El era membru al Sinedriului, un fel de parlament al iudeilor din  vremea aceea. Sfântul Evanghelist Ioan ne lasă să înţelegem că Nicodim vine la Hristos foarte sincer interesat. Semnele şi minunile pe care le făcea Mântuitorul Hristos îl conving, aşa cum mărturiseşte el însuşi, că sunt de la Dumnezeu. Prin urmare, interesul major este generat de minunile receptate de Nicodim ca semne dumnezeieşti.

R. Radulescu: Poartă cu Hristos o discuţie teologică, un dialog foarte dens. De fapt, Nicodim are două intervenţii consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan, restul capitolului al treilea consemnează răspunsurile Mântuitorului către Nicodim. Îi descoperă foarte multe. Îi descoperă rostul prezenţei Sale în lume, mărturisind dragostea lui Dumnezeu pentru lume, care stă la baza hotărârii Sale de a trimite pe Fiul Său în lume:

„Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis pentru ca toţi cei care vor crede în El, nu vor pieri, şi vor avea viaţă veşnică!” (3,16)

Dar, în acelaşi timp, îi descoperă şi ceva din jertfa, care avea să urmeze. Face referire la ceea ce cărturarii şi fariseii ştiau foarte bine din Vechiul Testament şi aduce în discuţie un text din cartea Numeri, referitor la şarpele de aramă înălţat pe un băţ, care îi tămăduia pe cei muşcaţi de şarpe. Explicaţi-ne această întrebare şi legătura cu vremea în care Mântuitorul Hristos vorbea cu Nicodim?

Pr. Coman: Într-adevăr, Nicodim „se pierde” din dialog. Are numai două scurte întrebări, care oferă Mântuitorului prilejul de a dezvolta câteva teme fundamentale. Aceasta ţine un pic şi de stilul specific Sfântului Evanghelist Ioan – a se vedea şi dialogul cu femeia samarineancă. Referirea la Vechiul Testament şi la evenimentul cunoscut din istoria biblică vechi-testamentară este binevenită într-o discuţie cu un fariseu şi un învăţător de lege cum era Nicodim. Pentru necontenita cârtire în timpul peregrinării, Dumnezeu pedepseşte la un  moment dat pe israeliţi trimiţând peste ei şerpi veninoşi. Tot Bunul Dumnezeu, în urma rugăciunilor insistente şi pline de căinţă ale lui Moise, le trimite remediul salvator: Moise primeşte poruncă să înalţe un şarpe de aramă pe un lemn, la care doar privind cel muşcat de şarpe se vindeca.

R. Rădulescu: O vindecare miraculoasă, pentru că nu poţi să te vindeci uitându-te la ceva!

Pr. Coman: O vindecare miraculoasă care făcea evident tuturor faptul că salvarea vine de la Dumnezeu. Lupta, în fond, se dădea pentru păstrarea conştiinţei că Dumnezeu este cu ei, că El i-a scos din robia Egiptului şi îi va conduce în pământul făgăduinţei. Toate intervenţiile minunate în istoria lui Israel funcţionează ca teofanii, ca arătări ale lui Dumnezeu. Aceste intervenţii minunate ale lui Dumnezeu în istoria vechi-testamentară funcţionează, de asemenea, aşa cum tocmai ne arată Mântuitorul Hristos, ca tipuri pentru istoria nou-testamentară, pentru evenimentele centrale din viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat. Înălţarea şarpelui de aramă pe lemn trimite la înălţarea pe lemnul Crucii a Mântuitorului Hristos. Aşa cum aceea a fost salvatoare pentru iudei, tot aşa răstignirea Fiului lui Dumnezeu va fi mântuitoare pentru omenirea întreagă. Fiul lui Dumnezeu Se va înălţa pe cruce, aşa cum şarpele a fost înălţat de Moise spre izbăvirea celor pierduţi. Această trimitere la istoria vechi-testamentară este o schemă ermineutică foarte des folosită de Sfinţii Evanghelişti. Evenimentele vechi-testamentare ascund în ele sensuri viitoare din epoca mesianică, a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Era firesc ca un reprezentant de frunte al societăţii iudaice, cum este Nicodim, să poată pătrunde sensurile ascunse ale evenimentelor  vechi-testamentare. De aceea Mântuitorul Hristos le foloseşte în discuţia cu el. Biserica însăşi, în literatura ei liturgică, continuă să folosească acest limbaj, scoţând din evenimentele vechi-testamentare sensuri şi chei pentru înţelegerea evenimentelor, a realităţilor din epoca nou-testamentară şi din istoria ei până astăzi.

Corespondenţa evenimentelor se realizează la nivel duhovnicesc, la nivelul sensurilor duhovniceşti. De exemplu, ca şi în cazul şarpelui de aramă, şi în situaţia ridicării Fiului lui Dumnezeu pe Cruce, izbăvirea nu vine dintr-o înlănţuire de cauză şi efect. Izbăvirea vine de sus, de la Dumnezeu! În dialogul cu Nicodim, Mântuitorul Hristos aduce în discuţie tensiunea dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti, dintre cele de aici şi cele din cer, dintre cele trupeşti şi cele duhovniceşti. Face foarte clar precizarea că nu are nimeni acces la cele cereşti, decât Cel care a coborât de acolo. De aceea, El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, va deveni unica noastră poartă spre cer, singura şansă a lumii create, pământeşti, de a se împărtăşi de cele cereşti.

De ce este atât de importantă această ajungere a noastră la cer şi împărtăşirea de cele cereşti!?! Pentru că aceasta este finalitatea existenţei noastre, pentru aceasta am fost creaţi şi, în consecinţă, numai aşa ne împlinim existenţa. Izbăvirea, eliberarea, mântuirea, împlinirea, vederea împărăţiei, viaţa veşnică, toate aceste sintagme sau expresii exprimă împlinirea existenţială a omului, finalitatea pentru care el a fost creat. Ele nu sunt posibile decât prin împărtăşirea de Dumnezeu. Aceasta este marea taină a credinţei noastre şi aceasta face Biserica prin lucrarea ei continuă! Îl împărtăşeşte pe Dumnezeu omenirii. Biserica însăşi este segmentul de omenire care se împărtăşeşte la propriu de Dumnezeu. Biserica este formată din suma celor care prin botez au primit  Duhul lui Dumnezeu. Evenimentul la care Mântuitorul Hristos face foarte clar trimitere, în dialogul cu Nicodim, este cel al botezului:

„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Mântuitorul vorbeşte despre o naştere din duh, în contrast, bineînţeles, cu naşterea din trup, pe care o cunoaştem. Naşterea din trup presupune naşterea prin sămânţă. Cauza naşterii este semănarea unei seminţe care întâlneşte un ogor rodnic şi se zămisleşte acolo o fiinţă umană. Paralel cu această naştere trupească, şi mult superioară ei, este naşterea din Duh, naşterea de sus, naşterea din cer, din apă şi din duh. Acest eveniment, care nouă ne scapă de cele mai multe ori, deşi este mai important decât naşterea trupească, se săvârşeşte în Taina Sfântului Botez, printr-un gest foarte simplu din punct de vedere fizic.

În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor. Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? Lumea creată în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, au două componente: o componentă fizică şi o componentă duhov­nicească. Componenta duhovnicească, ca să putem înţelege, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti. Noi înşine, în viaţa de fiecare zi, facem proba acestui adevăr. Când ducem un buchet de flori cuiva, de exemplu! Este un gest care nu se epuizează în gestul fizic ca atare, ci se defineşte în funcţie de sensul pe care i-l dau eu în inima şi în mintea mea. Buchetul de flori poate fi un gest prin care-mi exprima dragostea faţă de cineva sau, acelaşi buchet de flori, poate fi un gest prin care vreau să dobândesc bunăvoinţa cuiva, să cumpăr interesul cuiva. Aşadar, buchetul de flori poate fi dragoste sau mită.

Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti.

„Dumnezeu este duh”, spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan. Dumnezeu nu Se manifestă trupeşte, pentru că nu este trup, nici fizic, pentru că nu este fizic. Dumnezeu este duh şi se manifestă duhovniceşte. Să ne gândim ce este duhul! Gândul nostru, intenţia noastră, vrerea noastră sunt realităţi duhovniceşti. Toate sentimentele noastre se zămislesc la nivel duhovnicesc şi sunt realităţi duhovniceşti. Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Dumnezeu că este iubire. Nu ne spune că iubeşte, ci că este iubire. Dumnezeu este plinătatea existentei duhovniceşti şi plinătatea existenţei duhovniceşti este existenţa ca iubire. Omul, şi el este duh, dar nu are plinătatea existenţei pentru că nu există prin sine, ci există prin alimentare din resurse duhovniceşti exterioare. Şi noi experimentăm iubirea, într-o măsură sau alta, şi ne putem da seama că este o stare duhovnicească. Sigur, se manifestă în trup şi în mişcările noastre fizice, dar este o realitate duhovnicească.

Noutatea pe care o aduce Hristos şi despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, ca de altfel, în general, toată Evanghelia Mântuitorului Hristos, este posibilitatea ce se oferă omului de a se împărtăşi de Duhul dumnezeiesc şi de a trăi la nivel duhovnicesc-dumnezeiesc. Aceasta este naşterea din nou, despre care vorbeşte Hristos, sau cea de-a doua naştere, naşterea din duh. Atât de importantă este această posibilitate ce se oferă oamenilor în Hristos, încât ea a fost echivalată cu o nouă creaţie. Aşa cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, tot aşa, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, avem un pământ nou şi un cer nou. Aşa cum a făcut Dumnezeu în continuare pe om din ţărână, la prima creaţie, tot aşa, prin Hristos Dumnezeu, face pe omul cel nou, „făptura cea nouă”, din duh. Cerul cel nou şi pământul cel nou vor lua chip desăvârşit la sfârşitul veacurilor, atunci când se va schimba chipul acestei lumi. La fel şi omul cel nou, va lua chip deplin la învierea cea de obşte.

Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală. Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc. Acolo este esenţialul! Nu în faptul propriu-zis că am dat cuiva ceva şi îmi agonisesc nişte merite, mă ridic în ochii multora. Mai şi contabilizez spunând: iată, Doamne, ce fac eu! Dumnezeu face mult mai multe lucruri bune decât noi şi nu îşi face nici un fel de publicitate, nici nu aşteaptă vreo răsplată.

R. Rădulescu: Părinte profesor, tot asemenea lui Dumnezeu să fim şi în problema judecăţii lucrurilor din jurul nostru? Hristos spune ceva care surprinde: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El!”. In altă parte, tot în Evanghelia după Ioan, ne este înfăţişat Hristos ca Judecător la finalul timpului. Pe Hristos, care nu judecă, cum să-L înţelegem? De fapt El va judeca lumea aceasta, la sfârşitul veacurilor. Ce va fi acea judecată? Mântuirea nu presupune şi judecata?

Pr. Coman: In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din  păcate,  crezându-se  că  ameninţările  şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta  scena aceea?! Cred că am mai relatat, în alt context, scena memorabilă cu Patriarhul Partenie al Alexandriei la una din mănăstirile de maici din Vâlcea, dar se potriveşte atât de bine contextului de faţă încât am să o repet. După o călătorie obositoare pe la mănăstiri, patriarhul era pe un pridvor, înconjurat de delegaţiile însoţitoare şi de maicile din obştea mănăstirii, care se minunau de aşa o ocazie, de a se afla în faţa Patriarhului Alexandriei! Toată lumea tăcea. Patriarhul Partenie spune la un moment dat, cu o voce înceată, adresându-se, parcă, sieşi: „Ehei, maicilor! Vă uitaţi la mine?! Dacă aţi vedea ce este înlăuntrul meu, tare m-aş ruşina!” După un moment de tăcere, continuă pe acelaşi ton:

„Dar şi eu dacă aş vedea ce este înlăuntrul vostru, tare v-aţi ruşina!!! Va veni o vreme când şi voi veţi vedea ce este înăuntrul meu şi eu ce este înăuntrul vostru!… Tare ne vom ruşina!.. Ne mai rămâne o scăpare: mila lui Dumnezeu!”

Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos:

„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).

Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecata. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie. Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Impărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale:

„Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Durnnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].

Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.

Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan:

„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).

Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!

R. Rădulescu: Părinte, aşa este, teologic vorbind. Dar din constatările comportamentului de astăzi, multe lucruri le facem de teama unui zbir. Probabil că această imagine este accentuată şi de atitudinea unor slujitori ai Bisericii, care îl prezintă pe Hristos în sensul aceasta. De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?

Pr. Coman: Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficientei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…

R Rădulescu: Istoria confirmă acest fapt.

Pr. Coman: Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves­teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.

Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj. Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!

A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

***

Legaturi:


Categorii

2. Special, Convorbirea lui Iisus cu Nicodim, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Constantin Coman, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. NECESITATEA DE A NE SMULGE DIN INERTIA INCONSTIENTEI

  1. off topic

    Juramantul este sau nu oprit cu desavarsire ?
    Ca raspuns la aceasta intrebare ,iata ce am gasit intr-o carte :
    “Nu. Juramantul nu este oprit. El este un act sfant, caci luand pe Dzeu ca martor pentru adevarul ziselor noastre, recunoastem ca El este adevarul insusi si prea inaltul nostru stapan. De aceea este ingaduit , cu conditia ca cel ce jura sa spuna numai adevarul si ca chestiunea in care se jura sa fie o chestiune insemnata , iar nu un lucru de nimic. In Sf Scripruta gasim adesea ca Dzeu Insusi s-a jurat. Mantuitorul de asemenea nu s-a ferit sa raspunda la intrebarea cu juramant a arhiereului, iar sfintii apostoli au jurat, cand trebuinta a cerut. Trebuie insa sa fugim de juramantul mincinos si de juramantul facut cu usurinta. In viata de toate zilele, cuvintele noastre de incredintare trebuie sa fie, cum zice Mantuitorul, da si nu, iar de juramant sa ne servim in cazuri foarte rare.”

    Iisus insa ne spune: “Iarasi ati auzit că s-a zis celor de demult: sa nu juri stramb si sa tii Domnului juramintele tale. Dar eu va zic: Nicidecum să nu jurati” (Matei 5,33-34). Iar Sf Iacob scrie: “Mai înainte de toate, fratii mei, sa nu va jurati nici pe cer, nici pe pămant, ci să va fie voua ce este asa, asa, si ce este nu, nu” (Iacob 5,12). Din aceste texte s-ar părea că jurământul este interzis.

  2. @ Loriana:

    Cred ca e relativ corect acel raspuns. In orice caz, e de insistat pe:
    “Trebuie insa sa fugim de juramantul mincinos si de juramantul facut cu usurinta. In viata de toate zilele, cuvintele noastre de incredintare trebuie sa fie, cum zice Mantuitorul, da si nu, iar de juramant sa ne servim in cazuri foarte rare.”

    Foarte rare insemnand numai daca suntem realmente obligati, niciiodata din proprie initiativa.

  3. Pingback: Nu spargeti oglinda!
  4. Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci:

    http://blog.patermihail.ro/arhive/1747

  5. Pingback: INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predicile Sfantului Luca al Crimeei: "Dumnezeu Si-a ales cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari..."
  6. Pingback: INTALNIREA IN ADANC SI DESCHIDEREA CERULUI. Talcuirea Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip si Natanael -
  7. M-au bucurat mult (si) aceste cuvinte de folos ale Parintelui C-tin Coman .
    Este insa foarte dificil sa impartasesti macar celor dragi aceste adevaruri , de pilda , cum ca :
    “Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală. Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc. Acolo este esenţialul!”

    Doamne ajuta !

  8. Pingback: Parintele Mucenic Ilarion Felea despre LUCRARILE HARULUI SFANTULUI DUH -
  9. Pingback: Predica staretului IACHINT al Putnei la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci despre dragostea fara masura a lui Dumnezeu pentru noi si SFARSITUL LUMII ANUNTAT DE SFARSITUL DRAGOSTEI CRESTINE -
  10. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  11. Pingback: Inaintea Inaltarii Sfintei Cruci: CE INSEAMNA A IUBI, CU ADEVARAT, in vremurile abuzului, viclesugului si minciunii generalizate? CUM PUTEM MARTURISI CRUCEA IN VIATA NOASTRA si CE FERICIRE PUTEM GASI IN IADUL LUMII? (predici audio) -
  12. Pingback: CONSTIINTA si NESIMTIRE | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Predici (si audio) la DUMINICA DINAINTE DE INALTAREA SFINTEI CRUCI. Parintele Cleopa, IPS Bartolomeu, Parinti de la Sihastria Putnei: “Semnul Fiului Omului” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lum
  15. Pingback: NASTEREA DIN NOU IN DUH | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Inceteaza a te mai indreptati in pacate si ocupa-te de orbirea ta!“ AMAGIRILE CARE NE TIN ORBI SI CAPTIVI IN SOMNUL ADANC AL PACATULUI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate