CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

20-12-2010 Sublinieri

“Credinta este indreptata intotdeauna spre Altul, este iesirea omului din limitele “Eului” sau, este, in primul rand, o schimbare radicala fata de sine insusi. Sentimentul religios” in schimb, care domina astazi din nou in religie, se deosebeste de credinta tocmai prin aceea ca traieste si se hraneste cu sine insusi adica anume cu multumirea pe care o da si care, in cele din urma, este supusa gusturilor si trairilor personale, subiective si individuale ale “nevoilor duhovnicesti”.

Credinta, in masura in care este credinta cea adevarata, nu poate sa nu fie o lupta interna: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele…” Sentimentul religios, dimpotriva, “satisface” pe om, fiindca este pasiv si chiar daca este indreptat spre ceva, este mai mult pentru ajutor si mangaiere in nevoile vietii”.

Pr. Alexandr Schmemann: Taina Unitatii (II)

“Citirea, si mai tarziu cantarea Simbolului Credintei a fost introdusa in cadrul Liturghiei destul de tarziu, la inceputul secolului VI. Pana atunci, locul lui a fost in taina botezului. “Revenirea simbolu­lui(Reditio Simboli), marturisirea solemna incununa pregatirea catehumenului pentru intrarea celui botezat in Biserica. Simbolul Credintei a aparut legat de botez si numai mai tarziu, in epoca marilor dispute dogmatice, a inceput sa fie folosit tot mai des drept criteriu al dreptei credinte, ca ορος – “pavaza” care protejeaza Biserica de erezii.

In ceea ce priveste Euharistia stim ca ea se savarseste in adunarea inchisa a credinciosilor, adica a acelor care cred, care s-au renascut “din apa si din duh”, care au primit ungere de sus. In constiinta Bisericii primare ea presupunea unitatea in credinta a tuturor participantilor adunarii. De aceea, includerea Simbolului Credintei in Liturghie s-a extins foarte repede pretutindeni si a confirmat legatura vadita, organica si nedespartita dintre unitatea credintei si autoimplinirea Bisericii in Euharistie, legatura aceasta alcatuind centrul trairii si al vietii Bisericii primare.

Este absolut necesar sa ne oprim asupra acestei legaturi, pen­tru ca este o mare deosebire intre felul in care este traita acum si modul in care era traita in Biserica primara. Astazi, legatura aceasta nu este evidenta, iar acea unitate de care se vorbeste si se discuta atat de mult in zilele noastre, nu este inradacinata si nu decurge din ea.

Precizez de la inceput ca, formal, totul ramane parca neschimbat si legatura mentionata mai sus ramane pentru Ortodoxie ca o lege nestramutata, ingradita cu canoane si disciplina bisericeasca. Astfel, cel de alta confesiune – potrivit acestei discipline – nu este admis a se impartasi la Liturghia ortodoxa, intrucat – dupa invatatura ortodoxa – “comuniunea in taine” presupune unitatea credintei pe care se bazeaza unitatea Bisericii. In virtutea aceleiasi discipline, unui ortodox ii este interzis sa particjpe la tainele savarsite de cei de alta confesiune. Legea aceasta se percepe tot mai mult ca fiind formala, caci in teologia noastra scolara oficiala si in constiinta credinciosilor acea lege este rupta de mult de realitatea din care a crescut, pe care o marturiseste si in afara careia nu poate fi inteleasa.

Aceasta realitate este trairea initiala si de baza a Euharistiei ca Taina unitatii, Taina Bisericii pe care Sfantul Ignatie din Antiohia o defineste ca “unitatea credintei si a iubirii”,

“iar pe noi toti care ne impartasim dintr-o Paine si dintr-un Potir, uneste-ne  unii cu altii intru impartasirea Aceluiasi Duh Sfant”…

Dar tocmai trairea pecetluita in aceasta rugaciune a Sfantului Vasile cel Mare, intelegerea si perceperea Euharistiei in acest sens au slabit in constiinta bisericeasca contemporana. Atunci ce poate insemna – in chip real, vital, “pozitiv” – interzicerea comuniunii in taine cu cei de alte confesiuni, daca ortodocsii insisi nu inteleg de mult timp Euharistia ca fiind comuniunea si “unirea unuia cu altul”?

Daca, nu numai pentru simplii credinciosi, dar si in definitiile teologice, Euharistia a devenit exclusiv “individuala“, mijloc pentru sfintire “personala”, la care fiecare recurge sau se abtine in masura dispozitiilor personale si dupa intelegerea “nevoilor sale duhovnicesti” de pregatire sau nepregatire etc. Inainte, sensul acestei intelegeri era protejarea trairii reale a Bisericii in unitatea credintei, caci prin aceasta ingradire se marturisea si se intarea unitatea, pe cand acum, prin incadrarea Euharistiei – ca de altfel a tuturor tainelor – in categoria unui “mijloc de sfintire”, interzicerea a ramas doar interzicere, lipsita, vai, pentru majoritatea credinciosilor, de o convingere evidenta si spirituala.

(…)

IV

Daca in teologie, lipsa unitatii se exprima prin metoda acestei teologii, rupta de trairea vie a Bisericii, in evlavia contemporana, lipsa unitatii trebuie cautata in dizolvarea continua a credintei, care a ajuns sa poata fi denumita “sentiment religios”. Afirmatia aceasta va parea multora stranie ori chiar un non-sens, intrucat aceste notiuni (credinta si sentimentul religios) au devenit in zilele noastre valori egale si identice. Totusi, pentru crestinism este o mare deosebire intre trairea credintei crestine si intelegerea ei.

Credinta este, in primul rand, si totdeauna, Intalnirea cu Altul, o adresare catre acest Altul, primirea Lui ca fiind “Calea, Adevarul si Viata”, iubirea fata de El si dorinta unitatii depline cu El, asa incat “nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine” (Gal. II, 20). Credinta este indreptata intotdeauna spre Altul, este iesirea omului din limitele “Eului” sau, este, in primul rand, o schimbare radicala fata de sine insusi. Sentimentul religios” in schimb, care domina astazi din nou in religie, se deosebeste de credinta tocmai prin aceea ca traieste si se hraneste cu sine insusi adica anume cu multumirea pe care o da si care, in cele din urma, este supusa gusturilor si trairilor personale, subiective si individuale ale “nevoilor duhovnicesti”.

Credinta, in masura in care este credinta cea adevarata, nu poate sa nu fie o lupta interna: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele..”. Sentimentul religios, dimpotriva, “satisface” pe om, fiindca este pasiv si chiar daca este indreptat spre ceva, este mai mult pentru ajutor si mangaiere in nevoile vietii.

Credinta, desi sufletul ei este totdeauna persoana, nu este niciodata individualista, caci se adreseaza Aceluia care i se descopera ca Adevar absolut si Care, prin natura sa, nu poate fi limitat. De aceea credinta cere neaparat marturisire si exprimare, atragerea si convertirea altora. Sentimentul religios, dimpotriva, este redus numai la, individ, se simte ca ceva inexprimabil si se inchide in sine fata de orice incercare de exprimare si interpretare, ca de o “filosofie” care nu-i este necesara, ci chiar pagubitoare si care risca sa-i distruga “cre­dinta cea simpla”.

Credinta este insetata de integritate, de a lumina prin sine si de a supune siesi si ratiunea si vointa si intreaga viata. Dimpotriva, sentimentul religios numeste usor ruptura dintre religie si viata si se acomodeaza usor cu ideile, convingerile, uneori chiar cu conceptii de viata, care sunt nu numai straine crestinis­mului, dar chiar vadit contrare lui.

In “viata bisericeasca” ortodoxa actuala domina “sentimentul religios“, nu credinta, in intelesul pe care l-a avut acest cuvant in crestinismul primar. Substituirea credintei prin sentimentul religios se savarseste treptat, nu se observa de obicei, fiindca pe dinafara – la suprafata vietii bisericesti – sentimentul religios apare ca pavaza absolut suficienta unei vieti “bisericesti” autentice ca si a “ortodoxiei adevarate“.

In varianta ortodoxa, sentimentul religios se exprima de preferinta prin legatura sa parca fireasca fata de cult, fata de obiceiuri, fata de traditii, fata de toate formele exterioare ale vietii bisericesti. Datorita acestor manifestari “bisericesti” exterioare, multi nu inteleg cum conservatorismul caracteristic sentimentului religios, este de fapt un pseudo-conservatorism, profund strain, se poate spune chiar vrajmas traditiei crestine initiale. El este un conservatorism al formei nu al fondului, care nu numai ca nu se refera la continutul credintei intrupat in forma – prin care se descopera si se daruieste – dar neaga chiar prezenta acestui continut. Sentimentul religios este atat de “conservator”, atat de atasat de forma, incat orice schimbare cat de neinsemnata alarmeaza, si supara orice incercare de a da sens formei, de a cauta Adevarul intrupat in ea si manifestat prin ea. Cu drept cuvant sentimentul religios se simte amenintat de moarte de judecata credintei.

Noutatea absoluta si noutatea vesnica a crestinismului sta numai in credinta, numai in Adevarul care se marturiseste prin credinta si care se transforma in mantuire si viata. Din cauza aceasta, fara a referi totul la credinta, fara “recunoasterea” permanenta ca noi insine suntem intruparea si implinirea credintei, toate “formele” din crestinism sunt ineficace sau, mai mult, devin idoli si idolatrie, caci violeaza acea inchinare lui Dumnezeu “in Duh si in Adevar” ce ni s-a poruncit si ni s-a daruit noua de Hristos. Crestinismul nu a creat nici o forma noua, ci a primit si a mostenit forme “vechi”, proprii de totdeauna religiei si vietii umane. Noutatea ves­nica a crestinismului este ca a umplut formele vechi cu un continut nou, cu un sens nou si ca le-a transformat si le transforma mereu in descoperire, in dar al Adevarului, pentru a fi partase vietii celei noi. Insa prefacerea aceasta se savarseste numai prin credinta. Duhul da viata, trupul nu foloseste la nimic”. Numai credinta – fiind de la Duhul si cunoscand Adevarul – a primit puterea de a da viata formei, de a o preface prin “impartasirea cu Unicul Duh”.

Sentimentul religios nu cunoaste aceasta prefacere prin credinta, fiindca in primul rand, nu vrea. El nu cunoaste, nu vrea, pentru ca in esenta sa este agnostic, nu este indreptat spre Adevar, se hraneste si traieste nu cu credinta care cunoaste si stapaneste Adevarul care este Viata vietii, ci traieste cu sine insusi, cu multumirea proprie. Despre aceasta marturiseste cel mai bine indiferenta uimitoare cu privire la continutul credintei, lipsa totala a interesului fata de “in ce crede credinta”, indiferenta pe care o aflam la majoritatea covarsitoare a oamenilor ce se numesc credinciosi si se considera aderenti sinceri ai Bisericii. Descoperirea luminoasa a vietii Treimice dumnezeiesti, a tainei divino-umane a lui Hristos, unirea – “neamestecata, neschimbata, neimpartita si nedespartita” – in El a lui Dumnezeu si a Omului, coborarea in lume a Duhului Sfant si, intru El, “a unei alte vieti, a unui inceput vesnic”, (cu) ceea  ce textual a trait Biserica primara, (cu) ce se bucura ca de o “biruinta ce a biruit lumea” – ceea ce  a fost pentru ea obiect de incordare pentru a intelege si obiect de dispute patimase – toate acestea nu-l intereseaza pe omul “religios” contemporan. Si aceasta, nu din lenevie pacatoasa, nu din slabiciune. Continutul credintei, Adevarul spre care este indreptata credinta nu-l intereseaza, fiindca “religiozitatii” lui, sentimentului lui religios nu-i trebuiesc. Astfel, sentimentul religios a schimbat, a dizolvat in sine credinta si s-a substituit ei.

Atunci, despre care unitate a credintei poate fi vorba, ce poate insemna aceasta notiune atat de importanta, centrala in Biserica primara si in traditie si la care traire se refera? Daca nici teologia, in birocratia ei imbibata de rationalism si metoda juridica, daca nici evlavia, redusa la un sentiment religios individualizat la extrem, nu se preocupa de unitate (care a disparut din atentia si interesul lor), atunci care trebuie sa fie continutul acestei notiuni – unitatea credintei – care, mai mult ca oricand, ramane unul din polii principali, forta motrice a crestinismului?

Intr-adevar, despre unitatea crestina, despre unitatea Bisericii se vorbeste mult in zilele noastre si chiar incomparabil mai mult ca inainte. Dar iata ca tocmai acest fapt – si eu nu ma tem sa o spun – este ispita eretica a zilelor noastre, caci aceasta unitate este alta, nu aceea care alcatuia inima si bucuria principala, care alcatuia insusi continutul vietii crestine din prima zi a existentei Bisericii. Aproape neobservat pentru constiinta Bisericii, s-a produs o substituire a unitatii care, in zilele noastre, devine tot mai evidenta si se descopera si ca tradare.

Esenta acestei substituiri este ca, in loc ca Biserica sa fie primita, cunoscuta si traita concomitent si ca izvor si ca dar al noului — totdeauna al noului, nu dedus din lume si nu redus la unitatea acesteia – Biserica a inceput sa fie inteleasa ca expresia, forma si “sanctificarea” unitatii “naturale”, pamantesti, deja existente. Altfel spus, Bisericaunitate de sus, a fost inlocuita cu Biserica–unitate de jos. Cand insa, slujirea acestei unitati de jos, cand exprimarea si pazirea acestei unitati de jos, a trupului si a sangelui, a inceput sa fie socotita principala, daca nu chiar chemarea si destinatia unica a Bisericii, atunci substituirea a devenit tradare.

Eu sunt convins ca tocmai in zilele noastre, in epoca noastra care este obsedata, ca nici o alta, de cultul si patosul “unitatii”, substituirea aceasta este foarte periculoasa, caci ameninta sa devina tradare, erezie in toata puterea cuvantului, fapt insa neobservat de majoritatea oamenilor credinciosi, “bisericesti”. Si ei nu o vad, pentru ca nu traiesc, nu cunosc unitatea, in consecinta nici nu o vor, caci a vrea este posibil numai daca sufletul a simtit, a cunoscut, a iubit fie si numai in parte – ca printr-o sticla intunecoasa, prin “ghicitura” – si nu mai poate uita... Dar intrucat nu cu­nosc, nu-si aduc aminte, vor si cauta “unitatea de jos”, transferand asupra ei insetarea nepotolita a omului dupa unitate. Ei nu inteleg ca in afara de Unitatea de Sus daruita noua de Hristos, orice unitate de jos nu numai ca in esenta devine fara sens si fara valoare, dar inevitabil devine idol si, oricat de groaznic ar suna, aceasta unitate de jos trage chiar religia, chiar crestinismul in jos, in idolatrie…

Prin urmare, Biserica si in primul rand teologia ortodoxa, nu au acum alta problema mai importanta si mai urgenta decat elucidarea trairii si cunoasterii Unitatii de Sus, esenta insasi a Bisericii, care o deosebeste de tot ce este in “lumea aceasta” si arata ca este mantuirea lumii si a omului”.

(va urma)

(din: Alexander Schmemann, Euharistia, taina Imparatiei, Editura Bonifaciu)

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Alexander Schmemann, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

21 Commentarii la “CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

  1. @admin:

    Doamne ajuta!
    Azi, 20 decembrie, este praznuita si familia Sfantului Ierarh Grigorie Palama. Au fost canonizati (fratii, surorile, parintii săi) in 2009.

  2. Am observat ca, de multe ori se intampla ca unii dintre crestini, ca sa ajunga la credinta adevarata treac printr-o faza mai lunga sau mai scurta de sentiment religios. Uneori parasirea sentimentului religioas este treptata si subtila, alteori brusca si dureroasa, pentru ca oamenii reactioneaza mai mult la incercarile la care sunt supusi in viata de Dumnezeu. Mai exista si situatii in care credinta nu este suficient de puternica inca, si alterneaza cu sentimentul religios. Se mai intampla de asemennea ca cel rau sa se impotriveasca cu toate fortele pentru ca omul sa depaseasca faza de sentiment religioas si sa creada cu adevarat. Cursele sunt multiple, unele dintre ele parand “nevinovate”, de aceea omul ar trebui sa duca permanent acest razboi nevazut cu fortele intunericului. La inceputuri, cand m-am apropiat de credinta, nu intelegeam de ce se spune ca traim in biserica luptatoare. Mai tarziu am inceput sa inteleg.

  3. Omul are sadit in fiinta lui acel dor de Dumnezeu, care il cheama la asemanare cu El. Lipsa unitatii in Duh, la care este chemat, si pe care intuitiv o resimte, se plineste din pacate cu o unitate in alt duh – un duh lumesc, un duh nedatator de viata.

    Fara acea unitate care pleaca de la Sfantul Potir, omul devine doar un consumator de ritualuri, amagindu-se ca traieste in duhul unitatii din Biserica.

    Fenomenul care tinde sa se generalizeze astazi este inlocuirea comuniunii– in care ar trebui sa fim toti fratii de aceiasi credinta legati prin acele fire nevazute prin care circula Duhul Sfant- cu ansamblul de oameni, ce au acelasi sentiment religios, si in care, fiecare crede ca are firul sau legat Sus. Crucea pierde astfel bratul orizontal, cel ce leaga umar de umar, cel ce leaga pe om cu om, si prin urmare nici nu mai poate fi numita asa, nici nu mai poate conduce la viata. Nu se mai traieste prin Euharistie -intersectia coordonatei verticale ce leaga pe om cu Dumnezeu, cu cea orizontala ce leaga pe om cu om -, nu se mai traieste prin cruce, nu se mai ajunge la Viata, ci se duce o existenta lipsita de duhul iubirii, al vietii si al adevarului.

    In realitate nu mai putem vorbi de o unitate in credinta intre membrii comunitatii, ci de o dezbinarea intre aderentii aceleiasi religii, reuniti doar, poate, prin similitudinea de idei si de practci. Ortodoxia ajunge sa fie traita si inteleasa dupa calapodul sufletesc al fiecaruia, un pat al lui Procust pe care se mutileaza in ideologie. Saracirea duhului iubirii din inimile oamenilor face ca ei sa fie din ce in ce mai straini unii fata de altii, pierzand totodata cunoasterea prin credinta.

    Sa dea Domnul sa putem sa ne descotorosim de solzii comoditatii si sa ne aprindem de ravna pentru cele sfinte, ca intr-un glas sa marturisim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III)
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?
  8. Pingback: Razboi întru Cuvânt » REPORTAJ “ROMANIA, TE IUBESC” despre ratacirile preotului Cristian Pomohaci de la Mosuni. Si alte fenomene sectare de psihoza in masa si… marketing religios
  9. Pingback: Razboi întru Cuvânt » DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
  11. Pingback: Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA? -
  12. Pingback: PIETISMUL ANTI-ORTODOX - Recomandari
  13. Pingback: Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE? | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELU
  16. Pingback: Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: MURIM INGHITITI DE LUMESC… Ce inseamna A FI (IN) BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos? | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORI
  20. Pingback: “Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtăș
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate