CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?

4-02-2010 Sublinieri

“Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale  – e uşor să le faci cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui.

Poate să fie o ispită uneori şi milostenia dacă nu o facem după putere. Că Dumnezeu nu-ţi cere să faci ceea este peste puterile tale, Dumnezeu nu ne cere să ne stricăm sufletele ca să ne facem relaţii murdare, să dobândim bani pe orice cale, nu ne cere Dumnezeu lucrul acestea ca să ne mântuim, Dumnezeu însă aşteaptă de la noi ca tocmai să ne recunoaştem această neputinţă a noastră şi când vedem că nu putem să facem ce pot alţii, noi să plângem la Icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului şi să zicem: Doamne, eu nu pot să fac ceea ce face fratele meu, dar pot să fac o rugăciune scurtă, pot să mă rog pentru orfani, pentru văduve, pentru sărmani, pot să cer milă de la Dumnezeu pentru cei năpăstuiţi şi nedreptăţiţi, pot sa vărs o lacrimă pentru ei; şi lucrul acesta e mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât faptele acestea făcute cu mândrie, făcute cu semeţie, în spirit hei-rup-ist, catolic, în stilul acesta care nu este plăcut lui Dumnezeu“.


Chiar daca au trecut destule zile de cand in biserici s-a citit Evanghelia Vamesului si a Fariseului, pentru ca am primit de la cineva cateva largi extrase dintr-o predica exceptionala la Duminica respectiva a unui parinte care a tinut sa ramana anonim, tinem sa vi le impartasim cu mare drag, pentru ca sunt extrem de actuale si pline de duh si de viata, si sunt si niste cuvinte foarte potrivite de pregatire pentru apropiata vreme a Sfantului si Marelui Post:

“(…) noi, oamenii nu înţelegem dintru început, de la început, dintr-odată ce vrea Dumnezeu cu noi. De aceea Dumnezeu trebuie să ne repete, aşa cum şi vrăjmaşul diavol ne repetă ispita şi păcatul la urechea sufletului, tot repetând o minciună, ajunge să fie crezută, dar iarăşi, repetându-ne un adevăr sau îndemnându-ne la cele bune sunt multe şanse ca să auzim întru cele din urmă ce vrea Dumnezeu, pentru că şi Mântuitorul când vorbea mulţimilor încheia cu aceste cuvinte: „cine are urechi de auzit să audă”.

Noi nu auzim de la început, nu vedem de la început, pentru că n-avem viaţă duhovnicească, n-avem încă Duhul Sfânt pogorât şi rămas în noi – El se pogoară, dar cu păcatele iar Îl izgonim – şi atunci Biserica, care cunoaşte firea noastră, fiindcă totdeauna o mamă îşi cunoaşte copilul, stie apucăturile copilului, ştie obiceiurile bune, ştie şi defectele şi ca o mamă grijulie întotdeauna ştie ce să-i repete copilului (de câte ori nu repetăm noi copiilor noştri anumite lucruri, aceeaşi învăţătură, acelaşi sfat?); foarte puţini sunt aceia care ascultă dintr-o dată, se supun dintr-o dată Cuvântului Dumnezeu şi atunci Dumnezeu, care ne ştie firea, că El ne-a creat, ştie ca suntem îndărătnici, ştie că suntem trupeşti şi atunci repetă, însă se produce în acelaşi timp şi o minune şi ni se descoperă din taina iubirii dumnezeieşti pentru că într-o zi ştiută de Dumnezeu, când într-adevăr vom înţelege ce a vrut Dumnezeu de la noi şi ne vom hotărî să facem voia lui Dumnezeu, acea zi va fi cea mai fericită. (…) Aşa este şi cu sufletul, iubiţi credincioşi, Dumnezeu, în momentul în care vede ca noi am înţeles ce vrea de la noi şi că noi suntem hotărâţi, revarsă din belşug harul Său şi începe marea minune a vindecării sufletului nostru.

Şi cu cât se apropie sufletul de Dumnezeu, cu cât zăboveşte mai mult în cuvântul lui Dumnezeu, în ascultarea de Dumnezeu şi se sârguieşte după putinţă să împlinească voia lui Dumnezeu, cu atât sufletul se bucură pentru că simte învierea cea lăuntrică, simte cum se preface omul cel dinlăuntru, cum moare omul cel vechi al păcatului şi înviază omul nou, cel duhovnicesc, după asemănarea lui Dumnezeu.

Însă pentru care toţi care suntem păcătoşi, adică nevindecaţi, vrăjmaşul are pentru fiecare dintre noi o plasă, are un laţ, are o legătură şi ne spune Biserica în Canonul de la Duminica vameşului şi a fariseului că

pe cei drepţi vânându-i vicleanul îi fură prin mijlocirea slavei deşarte iar pe cei păcătoşi cu lanţul deznădăjduirii îi leagă”.

Şi ca să înţelegem cum ne aflăm înaintea lui Dumnezeu – fiindcă important este cum suntem văzuţi de Dumnezeu nu cum ne văd oamenii – Mântuitorul, celor care din vremea Sa se considerau drepţi – şi aveau şi argumente, pentru că erau împlinitori ai Legii lui Moise, erau postitori, dădeau zeciuială, adică erau milostivi, nu erau desfrânaţi şi aşa mai departe şi toate căte Legea lui Moise le-a poruncit – această categorie de oameni, a fariseilor săvârşeau toate ale Legii, însă vrăjmaşul îi prindea cu slava deşartă. (…)

E mai greu să înţelegem în ce categorie şi în ce tabără ne includem noi, dar Mântuitorul întotdeauna, cu multă delicateţe, ne pune oglinda duhovnicească înainte să vedem ca cine suntem, ca cine trăim, ca vameşul sau ca fariseul, cum ne rugăm, cum ne infăţişăm înaintea lui Dumnezeu, pentru că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu şi nimeni nu poate scăpa de această înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi, mai ales în veacul ce va sa vină.

Fariseul însă stând, spune Sf. Evanghelist Luca, se ruga aşa:

mulţumesc Ţie, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau şi ca acest vameş. Postesc de doua ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig”

Iar celălalt,vameşul,

“neîndrăznind să ridice ochii către cer, bătându-şi pieptul, zicea: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul. Şi zic vouă că acesta s-a înapoiat mai îndreptat la casa sa. Căci oricine se va smeri pe sine se va înalţa şi cine se va înălţa pe sine, acela se va smeri”.

O pildă foarte scurtă, dar, aici este paradoxul, aici este minunea pe cât de scurtă e această pildă, pe atât de profundă, ne-ar trebui vieţi întregi pământeşti ca să desluşim toate semnificaţiile, toate sensurile adânci doar ale acestei pilde. Căci aşa este cuvântul lui Dumnezeu, e ca un ocean şi fiecare cuvânt devine la rândul său el însuşi tot un ocean de înţelegere în ceea ce priveşte semnificaţiile.

Vameşul, într-adevăr, era păcătos, era nedrept, era lacom, nu ni se spune ce păcate avea, dar cu siguranţă că avea multe păcate. Însă şi oamenii când ne urăsc, unii din ei, uneori ne urăsc pentru păcatele noastre, pentru apucăturile noastre. Sigur că Legea nu porunceşte să urăşti, dar de multe ori noi provocăm ura celorlalţi prin felul nostru de-a fi, provocăm ura celorlalţi cu păcatele noastre. Şi, iată, diavolul l-a prins pe vameş în păcate mari. L-a prins însă diavolul în mrejele sale şi pe fariseu, pentru că fariseul era cu adevărat drept, cu adevărat era împlinitor al Poruncii, dar mai lipsea ceva, îi lipsea smerenia, îi lipsea dragostea faţă de aproapele, de aceea el se lăuda cu faptele lui, se socotea mai bun decât vameşul. Era mai bun decât vameşul, dar prin faptul că s-a comparat cu el a devenit neplăcut în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu urăşte mândria, Dumnezeu urăşte îngâmfarea, urăşte lăudăroşenia, Dumnezeu urăşte părerea buna despre noi şi aceasta a făcut fariseul. Diavolul l-a prins cu mreaja slavei deşarte.

Slava deşartă vine de la oamenii care, atunci când văd că ne străduim sa facem lucruri bune, încep să ne laude: „vai, dar ce părinte bun avem, dar ce episcop bun avem, vai, dar ce posteşte cutare, dar ce face şi ce milostenie face”. Aşa suntem noi oamenii, de multe ori îi băgăm în ispită pe ceilalţi din neştiinţă – dar şi neştiinţa e un păcat-, pentru că niciodată nu e bine să-i lăudăm pe cei pe care îi vedem mai râvnitori (…), pentru că dacă cineva îti repetă de o mie de ori, sau vin 10 persoane, sau 100 sau 1000 şi îţi spun că eşti un om deosebit şi eşti un om cum n-a mai fost un altul pe pământ, începi să crezi, începi să te îmbeţi cu această slavă deşartă şi te amăgeşti pe tine însuţi, pentru că în faţa lui Dumnezeu lucrurile nu stau aşa.

Nimeni dintre noi, oamenii, care suntem păcătoşi nu poate în faţa lui Dumnezeu să se laude cu ceva, pentru că totul am primit de la Dumnezeu şi însăşi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu o face Mântuitorul Iisus Hristos în noi. Nu noi săvârşim faptele cele bune, noi suntem gazde ale sălăşluirii lui Dumnezeu în noi şi cu harul şi cu binecuvântarea Lui reuşim, uneori, să săvârşim şi fapte bune; vă daţi seama dacă nimeni vreodată n-ar ajunge să facă o faptă bună, să vadă un lucru bine făcut ar trebui să dea in deznădejde.

Or, Dumnezeu, ca să nu cădem în deznădejde ne ajută, ne ajută şi reuşim, de multe ori în a împlini Evanghelia Sa, dar uităm că Cel care a săvârşit această împlinire nu suntem noi, ci este Mântuitorul Iisus Hristos, care lucrează în noi.

Şi ştiind ca Dumnezeu lucrează printr-un păcătos, sau într-un păcătos care suntem noi, ar trebui ca păcătosul să se umilească, ar trebui să suspine, ar trebui să se îngrozească cum Dumnezeu nu S-a scârbit să lucreze printr-un şi într-un păcătos, ar trebui să se micşoreze pe sine văzând smerenia lui Dumnezeu, văzând cum Dumnezeu Se pogoara şi foloseşte mâinile noastre sau mintea noastră – care nu sunt ale noastre, tot ale Lui, El ni le-a dat in dar- dar le foloseşte spre slava Lui şi pentru folosul nostru, al tuturora.

Dacă ne-am dat seama că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi cele bune, atunci am începe să plângem văzând cum Dumnezeu a ajuns să lucreze şi prin noi – a lucrat Dumnezeu prin oameni sfinţi, prin drepţi, prin proroci, a lucrat Dumnezeu prin oameni cu adevărat smeriţi, dar dacă a ajuns Dumnezeu să lucreze şi prin noi înseamnă că stăm atât de prost cu viaţa duhovnicească şi cu ortodoxia încât asta trebuie să ne umilească. Şi chiar făcători de minuni dac-am fi, dac-am învia morţii, dacă am vindeca bolnavii, dacă am şti cele viitoare, adică am profeţi, ar trebui să plângem mai mult, ar trebui să ne înfricoşăm mai mult pentru că într-adevăr, aceasta nu este de la noi, este darul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a dat darul cu împrumut, poţi acum să săvârşeşti un bine şi s-ar putea mâine-pomâine, acelaşi bine pe care credeai că astăzi l-ai săvârşit cu aşa, cu uşurinţă mâine să nu mai poţi să-l săvârşeşti, pentru că Dumnezeu când vede că omul se semeţeşte, se trufeşte, când vede că omul se consideră şi se vede mai bun în ochii săi decât celălalt, Dumnezeu îi retrage darul ca să-l smerească, şi astfel smerindu-se, din nou văzând ce a pierdut să plângă pentru ceea ce a pierdut şi să-şi dea seama că L-a supărat pe Dumnezeu, să-şi ceară iertare şi să se pocăiască şi din nou să primească darul şi după ce l-a primit să-l ţină cu umilinţă, să-l ţină cu smerenie şi să-l preţuiască şi, dacă se poate să-l şi ascundă de ochii oamenilor, pentru că un dar pe care nu ştii să-l foloseşti, de multe ori poate să devină o ispită şi pentru tine, dar poate să devină o ispită şi pentru fratele tău.

Iată, iubiţi credincioşi că vrăjmaşul pe toţi ne ispiteşte, pe unii ca să păcătuim cumplit, fără număr, precum pe vameşul, iar pe cei care venind la biserică, care ştim tipicul, care ştim rânduielile, care ştim sărbătorile, care la nivel informaţional ştim totul şi unii chiar le împlinim, pe aceştia vrajmaşul îi ispiteşte cu slava deşartă; ne invită la televizor să spunem ce fapte bune am săvârşit noi, cum facem pachete de Paşte şi de Crăciun, ca şi când astea nu sunt datorii ale noastre, ca şi când acestea nu s-au făcut dintotdeauna, dar vrăjmaşul văzând pe mulţi creştini, şi preoţi si pe oarecari episcopi care cu adevărat se nevoiesc, cu adevărat postesc, cu adevărat fac milostenie, îşi dau şi cămaşa de pe ei pentru fratele lor în nevoie; vrăjmaşul ii invită la televiziune sau invită în presă ca să spună acolo tot binele pe care ei l-au făcut.

Sigur că ei zic aşa – pentru că totdeauna vrăjmaşul când te îndeamnă la o rătăcire are şi justificări teologice – şi zic: „noi mărturisim pe Mântuitorul Hristos, noi văzând, noi spunând ce facem noi îi îndemnăm şi pe ceilalţi să facă ca noi, ca să se înmulţească binele în lume”, dar dacă stăm să cugetăm mai bine ne dăm seama că este o înşelare de cugetare, pentru că, atunci când vorbeşti de Mântuitorul Hristos, vorbeşti de Maica Domnului sau de sfinţi nu mai vorbeşti de faptele tale, vorbeşti de minunile lor, vorbeşti de binefacerile lor, care sunt scrise în cărţile de slujbă, în tradiţie, vieţile sfinţilor, dar tu nu mai exişti acolo să vorbeşti despre tine însuţi, ce lucruri bune ai săvârşit tu…

Şi în felul acesta vrăjmaşul, ca şi pe fariseul din Evanghelie, îl amăgeşte pe acest suflet şi el crede că e creştin şi el crede că e ortodox adevărat, dar el crede aceasta în ochii lui, pentru că în ochii lui Dumnezeu lucrurile nu mai stau aşa. Dumnezeu scârbeşte lăudăroşenia noastră, de aceea să fugim de lauda de sine şi să-L lăudăm mai mult pe Dumnezeu, să lăudăm pe Maica Domnului în cântări duhovniceşti şi în fapte smerite, săvârşite în taină, să dorim virtuţile pe care le au ceilalţi, dar niciodată în ochii noştri să nu ne vedem buni, pentru că aceasta este o înşelare, iubiţi credincioşi.

… Dumnezeu iubeşte mai mult un păcătos care se întoarce decât un drept care se laudă; mai mulţi au intrat în Rai păcătoşii smeriţi. Şi avem pildă pe tâlharul de pe cruce: ce fapte bune a săvârşit tâlharul de pe cruce?, nici o faptă bună şi totuşi, cum a intrat in Rai acest tâlhar, ce fapte bune a săvârşit el? Viaţa lui toată a fost un rateu, viaţa lui a fost o viaţă de păcat, de cumplite păcate, dar el şi-a plâns starea sufletului său şi ce-a făcut? L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos. Deci avem chiar datoria şi porunca să-L mărturisim pe Dumnezeu, dar nu să ne mărturisim pe noi, nu să ne trâmbiţăm pe noi, „ce bine am făcut eu lui cutare şi cât l-am ajutat pe cutare şi datorită mie cutare e în cutare funcţie” şi că „datorită mie cutare este acum episcop, sau preot, sau datorită mie cutare este director de şcoală”, şi toate aceste cugetări nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este autorul a tot binele, a toată binefacerea – ştiută şi neştiută – de aceea Lui Îi înălţăm toată slava, cinstea şi închinăciunea şi când vedem că ceva bun se împlineşte şi prin mâinile noastre, când vedem că Dumnezeu ne face părtaşi la lucrarea Lui, acestea trebuie să ne smerească şi mai mult, trebuie să ne umilească şi mai mult, ar trebui şiroaie de lacrimi să vărsăm atunci când vedem că Dumnezeu ne-a ajutat, că Dumnezeu S-a milostivit şi a lucrat şi prin mâinile noastre, ale păcătoşilor.

Iubiţi credincioşi, fiecare ne regăsim fie în viaţa vameşului, fie în viaţa fariseului, fie în rugăciunea smerită a vameşului, fie în rugăciunea mândră şi semeaţă şi lăudăroasă a fariseului; toţi suntem păcătoşi, de la vlădică până la opincă, orice am face noi, orice am zice, toţi suntem păcătoşi, important este la Dumnezeu cum ne înfăţişăm înaintea Lui, cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu la Biserică, la Sfânta Liturghie, cum ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciunea de acasă, oriunde ne-am afla, este important cum ne înfăţişăm. Şi dacă ne înfăţişăm cu umilinţă, dacă plângem pentru neputinţele noastre, dacă suspinăm pentru viaţa noastră neduhovnicească, dacă tot încercăm să facem ceva şi nu reuşim, atunci nu suntem pierduţi, este mila lui Dumnezeu, dar să plângem pentru neîmplinirile noastre sufleteşti, să plângem pentru viaţa noastră neduhovnicească şi Dumnezeu va primi şi rugăciunea aceasta.

Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale – e uşor să le faci cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui. Şi atunci, cei care nu putem să facem azile mari, cei care nu putem să facem cantine mari, grădiniţe şi şcoli confesionale, cei care nu putem, fie că suntem săraci, şi suntem şi în neputinţă şi sufletească şi trupească, ce facem, nu ne mai mântuim? Dimpotrivă, vameşul ne învaţă ce să facem: să venim la Dumnezeu şi să-I spunem “Doamne, eu nu pot să fac ce face fratele meu, eu nu pot să fac grădiniţă, am încercat, am bătut pe la uşi, uşile s-au închis, n-am cu ce să fac”. Aşa, poţi să ridici un aşezământ social şi dupa aceea să n-ai cu ce sa-l întreţii, e foarte uşor, greul începe când încerci să faci funcţională acea milostenie. Aşa, e uşor să trecem în cărţi instituţii caritabile, iar când omul se duce la uşa instituţiei – se duce sigur cu gândul mare să fie ajutat – şi vede că acea instituţie n-are cu ce să îl ajute, n-are cu ce să-l miluiască şi lucrarea vrăjmaşului este ca acesta să plece dezamăgit şi să cârtească: „nici Biserica nu face nimic, uite, a spus că face aia, toată ziua la televizor că face aia, face aia şi când te duci realmente să fii ajutat, când eşti sărac şi n-ai unde să te mai duci vezi că fratele tău nu te mai poate ajuta şi atunci dezamăgirea este mare şi aici lucrează vrăjmaşul, încât poate să fie o ispită uneori şi milostenia dacă nu o facem după putere. Că Dumnezeu nu-ţi cere să faci ceea este peste puterile tale, Dumnezeu nu ne cere să ne stricăm sufletele ca să ne facem relaţii murdare, să dobândim bani pe orice cale, nu ne cere Dumnezeu lucrul acestea ca să ne mântuim, Dumnezeu însă aşteaptă de la noi ca tocmai să ne recunoaştem această neputinţă a noastră şi când vedem că nu putem să facem ce pot alţii, noi să plângem la Icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului şi să zicem: Doamne, eu nu pot să fac ceea ce face fratele meu, dar pot să fac o rugăciune scurtă, pot să mă rog pentru orfani, pentru văduve, pentru sărmani, pot să cer milă de la Dumnezeu pentru cei năpăstuiţi şi nedreptăţiţi, pot sa vărs o lacrimă pentru ei şi lucrul acesta e mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât faptele acestea făcute cu mândrie, făcute cu semeţie, în spirit hei-rup-ist, catolic, în stilul acesta care nu este plăcut lui Dumnezeu.

… Vedem ce-au făcut sfinţii: unii, într-adevăr, au avut dar de la Dumnezeu şi au fost bogaţi, au avut putere – că e păcat să fii bogat şi să n-ajuţi pe săraci, e păcat ca să ai de toate şi să nu te gândeşti şi la cei care n-au –, dar dacă n-ai şi eşti sărac, ce faci? Şi diavolul ispiteşte pe sărac să facă lucruri mai înalte decât puterile lui, ca după aceea să îl arunce în deznădejde, că aici e lucrarea lui: fie să cădem în deznădejde, fie să ne laude oamenii cât suntem de buni.

Dar rugăciunea vameşului putem să o facem. Ce mult se bucură Dumnezeu şi cât de mult e mişcat Dumnezeu când vede un suflet care încearcă să se roage şi simte că rugăciunea lui nu e ascultată, şi simte că rugăciunea lui e puţină, şi se mâhneşte pentru asta, ei, Dumnezeu îi primeşte rugăciunea lui ca şi a dreptului pentru că este o rugăciune umilită. Când vede profesorul pe un elev care vine la şcoală şi, fie că n-a învăţat, fie că n-are capacitatea de a înţelege mai mult şi spune „domn’ profesor, eu nu înţeleg cum e aici, am rupt zece foi acasă, am încercat să fac problema asta pe toate părţile, nu-mi iese“ şi-l vede profesorul că se mâhneşte, că-i pare rău că nu poate să fie şi el ca ceilalţi cărora le-a dat Dumnezeu minte mai multă, care prind mai uşor ştiinţele acestei lumi, de aceea când îl vede profesorul se înduioşează şi îl ajută să-şi facă tema şi-i dă şi notă mare şi se bucură de el mai mult decât de cei care sunt înzestraţi şi poate uneori ispitiţi să cadă în trufie.

Aşa face Dumnezeu şi cu noi, noi sigur că suntem datori, să postim, să ne rugăm, suntem datori să împlinim toate Poruncile, însă chiar de le vom împlini să nu credem că suntem împlinitori ai Poruncii, să nu credem că suntem pildă de viaţă sfântă pentru ceilalţi, ci dimpotrivă, să ne umilim şi să ne izbăvim sufletele văzând cum Dumnezeu lucrează în noi.

Deci, iubiţi credincioşi, să ascultăm ce ne îndeamnă Biserica, să punem la temelia tuturor preocupărilor noastre smerenia, să vedem cine suntem, ce putem, să vedem ce vrea Dumnezeu de la noi.

Să ne străduim să împlinim Poruncile şi când nu reuşim şi când ne poticnim, să venim la Mântuitorul cu lacrimi spunându-I: Doamne, am încercat dar nu-mi iese, nu reuşesc”. Atunci Dumnezeu se bucură. Si chiar dacă am face tot binele din lume şi atunci să venim şi să spunem „Doamne, n-am făcut nimic bine pe pământ”, pentru că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu ca să înţelegi tu, omule că nu tu săvârşeşti binele, ci Dumnezeu, că tu n-ai făcut nimic; ţi s-a părut că eşti bun, ţi s-a părut că eşti bun credincios, ţi s-a părut şi ţi-a plăcut să crezi că eşti mare filantrop, că eşti mare apărător al văduvelor şi al săracilor, ţi s-a părut că eşti mare ctitor de biserică, doar ţi s-a părut: nu le-ai făcut tu, le-a făcut Dumnezeu, El trebuie să fie închinat şi lăudat.

Aşadar să ne smerim pe noi înşine chiar dacă vedem în noi anumite calităţi, chiar dacă vedem în noi anumite daruri pe care Dumnezeu le-a pus, să nu le socotim ale noastre, nu suntem proprietarii lor, dar să ne smerim şi mai mult, smerindu-ne, n-avem de unde să cădem. Toate virtuţile le maimuţăreşte diavolul: diavolul ia orice chip, este diavol filantrop, diavol teolog, este diavol cărturar, este diavol pentru toate faptele bune; nu este diavol pentru o singură virtute: pentru smerenie, el nu se poate smeri, el nu poate să spună: „Dumnezeu m-a făcut, Dumnezeu m-a făcut înger de lumină, Dumnezeu mi-a dat strălucire mai mult decât tuturor îngerilor şi am căzut din aceasta”. Niciodată, el nu poate să facă aceasta.

Aşa a căzut şi Adam din Împaraţia lui Dumnezeu, din Rai, pentru că nu s-a smerit, pentru că nu a ascultat, pentru că s-a mândrit, şi aşa cădem cu toţii, dacă nu Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată fiinţa să ne dăruiască o picătură de smerenie, o picătură de smerire de sine, că-i mai bine să ne smerim noi decât să ne smerescă Dumnezeu. Când ne smereşte Dumnezeu e dureros, că atunci Dumnezeu loveşte în mândria noastră, dar când ne smerim noi, când o luăm înaintea lui Dumnezeu, că nu lăsăm ca Dumnezeu să ne lovească, atunci smerindu-ne pe noi înşine, Dumnezeu revarsă harul.

Şi aceşti oameni, aceste suflete se mântuiesc, aceste suflete care plâng mereu că nu sunt desăvârşiţi, care plâng mereu că nu sunt postitori deşi postesc, că nu sunt făcători de bine deşi fac binele, care zic că nu sunt ajutători de săraci, deşi ajută din toată puterea lor. Pe aceste suflete Dumnezeu le iubeşte mai mult decât pe toate, pentru că smerenia, care e haina lui Dumnezeu, îl omoară pe diavol. Şi aşa ne-a arătat şi Sfântul Antonie. Mai ales în vremurile noastre nu este decât smerenia care să ne mântuiască. A văzut Sfântul Antonie în vedenie între pământ şi cer tot felul de laţuri şi multe suflete în chipul unor păsări, se loveau de laţuri şi foarte puţine reuşeau să treacă de aceste laţuri şi Sfântul văzând s-a îngrozit şi a zis: „Doamne, cine se mai mântuieşte? Cum să ne mai mântuim în veacul acesta?” – şi gândiţi-vă, era în veacul al doilea, începutul veacului al treilea după Hristos, deci nu era în zilele noastre când răul s-a înmulţit peste fire – şi sfântul s-a cutremurat: „Doamne, cine mai poate să ne mântuiască, cum mai putem să ne mântuim?” şi a auzit glasul lui Dumnezeu: „smerenia”...

Aşa şi noi, nu ne vom putea mântui în veacul acesta lăudăros, când noi, oamenii ne întrecem în a ne lăuda pe noi înşine pe toate canalele de televiziune, în toate ziarele, peste tot, ne lăudăm ce bine facem noi, ne punem numele peste tot, „vedeţi că această parcare e făcută de cutare”, „vedeţi că această Grădiniţă e făcută de cutare”; în veacul acesta lăudăros nu putem decât ascunzându-ne faptele şi plângând pe cele rele cu smerenie, cu umilinţă şi cu zdrobiri de inimă, numai aşa putem să ne mântuim.

Cine are urechi de auzit să audă. Amin.

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Razboiul nevazut, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

48 Commentarii la “CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. foarte frumos articol. de altfel site-ul este excelent,o singura problema: nu inteleg ura asta fata de catolici;adica si ei tot lui dumnezeu se inchina, pur si simplu nu inteleg. daca an fost la o slujba catolica am facut un pacat?! m-am dus sa ma rog lui dumnezeu, nu m-am dus sa ma lepad de EL

  2. @ Stefan:

    Te inseli, frate, nu e niciun fel de ura, fereasca Dumnezeu! Atata doar ca ei se inchina in mod gresit acestui Dumnezeu, adica au niste erezii, abateri de la adevarul revelat si consfintit de Sinoadele Ecumenice, sunt lucruri dovedite si afirmate de Sfintii Parinti, nu de unii nevolnici ca noi. Si lor le dorim din inima mantuirea, iar simplii credinciosi, daca sunt sinceri (ca si in orice alta credinta gresita) nu au vina si nu sunt nicidecum de blamat, iar de judecat numai Dumnezeu judeca, pe fiecare dupa cat i s-a dat, cat a stiut si a inteles… Dar asta nu inseamna ca ne putem ruga impreuna sau ca adevarul e impartit intre noi si ei. Ecumenismul nu are de-a face cu iubirea, cu intrajutorarea, ortodocsii n-au avut niciodata nevoie de asa ceva ca sa sara in ajutorul oricui, indiferent de credinta. Ecumenismul este o politica, o ideologie globalista care urmareste nivelarea si pierderea identitatii Adevarului de credinta.

    Impotrivirea sau indignarea intervin atunci cand prin silnicie sau prin viclenie suntem pusi in situatia de a ne lepada, mai direct sau mai subtil, de dreapta credinta si de a ne remorca la caruta Papalitatii.

    Nu zicem noi ca ai facut un pacat, dar e bine sa nu participi (cel mult sa asisti, daca esti nevoit sau din curiozitate), sa nu te rogi impreuna cu cei de alta confesiune. Asta stabilesc clar Sfintii Parinti, ca partasia de rugaciunea si cea euharistica sa fie strans legate de comuniunea de credinta, adica de unitatea marturisirii aceluiasi adevar, fara nicio stirbire sau adaos. E bine daca ai un duhovnic si te spovestesti sa marturisesti asta, chiar daca sigur, tu si acolo te-ai rugat sincer si drept. Asta e sfatul nostru, poti sa-l urmezi sau nu.

    Daca vei cauta si aici, si pe multe alte siteuri, vei gasi multe din explicatiile de care ai nevoie, ca sa nu ramai nelamurit.

  3. Pr Calciu la Duminica fiului risipitor (audio): http://vimeo.com/9140471

  4. Iisuse dă-mi să simt în suflet
    În orice clipă umilinţa
    Adâncă, vie, înţaleaptă
    Spre’a-mi trăi sincer credinţa.

    Dă-mi să văd cerul şi pământul
    Prin Adevărul ce l-ai spus
    Şi cât de mic şi de nemernic
    Trăesc şi sunt, Doamne Iisus.

    Oricând să-mi raportez trăirea
    La fapta şi cuvântul Tău,
    La crucea Ta şi la iubirea
    Nefalsă, pentru Dumnezeu.

    Dă-mi dor de faptele-n lumină
    Care se nasc prin pocăinţa
    Prin strigăt sincer de durere
    Şi lacrima din nevoinţă.

    Dă-mi dragostea de-a merge sincer
    Şi ne’nşelat spre cerul Tău
    Prin milostenia de taină,
    Prin ceia ce pe lume-i greu.

    Să simt durerea celor sinceri
    Care-şi ascund azi suferinţa
    Prin bunul simţ şi-n mare taină
    Trăeasc cu lacrimi pocăinţa.

    Să plâng pentru săracii noştri
    Ce rabdă-n foame şi în frig
    Şi nu’ndrăznesc să’ntindă mâna
    Să ceară lumii un covrig.

    Să pâng cu cei ce dorm în stradă
    Lipsiţi de cel din urmă bine
    Urâţi şi evitaţi de semeni
    Şi’nstrăinaţi chiar şi de Tine.

    Cu cei ce suferă şi luptă
    Să nu stricăm ortodoxia
    Prin modernismul care astăzi
    Ne vrea uniţi cu erezia.

    Să nu mă bizui nici pe fapte
    Nici pe trăiri sentimentale
    Acum când intelectu-i forţa
    Şi duhu-n, cântec de chitare.

    Când de la mare înălţime
    Mulţi ne vorbesc de veşnicie
    Şi-o daragoste care-i uneşte
    Pe sfinţi cu cei din erezie.

  5. Ca catolicii sunt eretici (scuzati cacofonia) se vede din orice declaratie a lor. Iata o mostra:

    “Teoria evoluţiei e perfect compatibilă cu Biblia, a declarat arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, ministrul Culturii din Vatican.
    Arhiepiscopul Ravasi a mai spus că teoriile lui Darwin “n-au fost niciodată condamnate de Biserica Catolică, după cum nici cărţile lui n-au fost interzise”. Papa Pius al XII-lea a declarat, în 1950, că Biserica Catolică nu interzice studiul evoluţiei, iar Papa Ioan Paul al II-lea a spus, în 1995, că evoluţionismul încetase să fie o “simplă ipoteză” pentru catolici. Astfel, Vaticanul nu sprijină interpretarea literală a întregii cărţi a Genezei. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii sunt de fapt epoci sau ere. În acest sens, Biserica Catolică susţine un evoluţionism teist (dirijat de Dumnezeu), spunând că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu nu s-ar fi putut folosi de un proces evolutiv în creaţie.”

    Dumnezeu spune: : Sa fie…., Sa se faca…., Sa facem….

    Toate au fost create prin cuvant si toate au ramasa la fel, asa cum le vedem noi astazi, de la facerea lumii.

    Dar sunt, sau au fost, si catolici evlaviosi, ca de exemplu Maica Tereza. Si am invatat un lucru extrem de profund de la ea.

    ” Noi nu suntem chemati sa infaptuim lucruri mari, ci lucruri mici, dar cu dragoste mare”

  6. M-a facut sa plang unele paragrafe..

  7. Ce mult mi-a placut! Se vede ca este un traitor cel ce a rostit predica.

  8. @ admin
    Va rog , puteti sa-mi spuneti parerea dvs. despre marturisirile si scrisorile de la adresa: http://www.sihastru.net/mirem/ceor/atitud.html ?
    Dintre ele , stiti daca cele adresate BOR , ierarhilor nostri in general , or fi ajuns la ei ?
    Ceea ce se gaseste acolo cred ca este de natura sa “miste” sufletul oricarui pastor de suflete .
    Daca apreciati ca e mai bine , puteti sa-mi trimiteti punctul dvs. de vedere pe adresa mea de mail .
    Multumesc .

  9. @ Ioan R.:

    Evident o parere foarte buna.

    Nu stim daca au ajuns la ei, dar la mintile si inimile multora dintre ei sigur nu, din pacate. Mai sunt si exceptii, insa.

  10. Citind acest articol / predica, imi vine din nou in minte o intrebare care ma framanta de ceva timp.

    Biserica, prin duhovnicii, preotii, iererhii ei, ne adreseaza cu consecventa aceleasi indemnuri, la pocainta, la smerenie, la rugaciune, la milostenie, la post, si la multe altele, care intr-un cuvant definesc viata noastra crestina, in Iisus Hristos. Chemarea noastra la credinta si la nevointa, la virtutea crestina, de dragoste si nadejde se aude de pretutindeni de la amvonul bisericilor noastre.

    Dar avem noi puterea sa infaptuim toate acestea? Adica de la noi, fara ajutorul Mantuitorului? Raspunsul este NU. Nicio virtute crestina nu ne este la indemana daca nu ne este data de Sus. Deci numai stransa comuniune cu Mantuitorul ne poate ajuta pe calea desavarsirii, la care, in esenta, intr-un singur cuvant, suntem chemati.

    Iisus Hristos, stiind ca fara de El nu putem face nimic, ne-a lasat instrumentele necesare pentru a ne alipi de El, devenind madularele Lui – Tainele. Dintre care Sfanta Marturisire impreuna cu Sfanta Impartasanie constituind calea directa.

    Una din nedumeririle si intrebari fundamentale in filozofie, ca esenta a gandirii umane este aceasta: “Ce a fost mai intai, oul sau gaina”?

    De aici si nedumerirea mea – Ce este mai intai Nevointa sau Impartasirea? Putem noi oare sa ne nevoim fara sa ne impartasim?

    Preotii nostri nu acorda Sfanta Impartasanie pe motiv ca nu suntem vrednici, nu ne nevoim suficient, pentru a deveni vrednici.

    Dar cum sa te nevoiesti daca nu te impartasesti?

    Ar putea raspunde cineva la aceasta intrebare?

  11. Sa ne ierti daca gresim, dar pare o intrebare un pic cam teoretica, cam prea voit… “filosofica” :). In realitate, opozitia asta nu se prea intalneste in viata duhovniceasca. Ca multe alte aparente aporii sau antinomii care isi gasesc foarte bine rezolvarea in plan practic.

    Mai intai ca niciodata nu suntem vrednici, iar asta ar fi o amarnica inselare sa credem (ca am putea fi vrednici uneori sau mereu). Nici cel care se impartaseste, nici cel care este oprit sau singur se retine. Problema se pune mai degraba in termeni de CONSTIENTIZARE si de PREGATIRE. Iar noi am vedea pregatirea mai ales la nivelul inimii, chiar daca ajuta, bineinteles, si nevointa exterioara.

    Impartasirea nu ofera nimic in chip magic. Fiul risipitor a fost pregatit pentru a intra la masa tatalui sau, fiindca adusese roade autentice de pocainta in inima lui, avea sufletul zdrobit si mintea intoarsa la firea ei. El stia si simtea acut ca este cel mai nevrednic, il durea cumplit starea lui si tocmai asta l-a facut “vrednic”, adica pregatit, in stare sa primeasca ceea ce… fiul cel mare, care se impartasea continuu de dragostea Tatalui (“Toate ale mele sunt ale tale”), nu era, chiar daca nu plecase de acasa, nu risipise averea si nu cazuse in “dezmierdari rusinoase”. El era caldicelul si autosuficientul, care, chiar daca s-ar impartasi zilnic, tot nu i-ar folosi la nimic: dimpotriva s-ar ingamfa si s-ar impietri si mai mult. Pentru ca nu are constiinta rautatii si neputintei proprii. Dar daca gandim omeneste, lumeste, am crede ca el, fiul cel mare, “moralul” si “practicantul” este cel vrednic. Dar la Dumnezeu nu e la fel judecata. Asadar nu atat sau nu numai nevointa conteaza, cat elanul sincer, profund si durerea inimii. Iar epitimiile (canoanele de oprire de la impartasire) se dau cu sensul de a crea si de a permanentiza in inima noastra aceasta stare, care duce si la innoire launtrica. De aceea nu avem motive sa ne revoltam, fiindca spre binele nostru este.

    In al doilea rand, si aici nici nu trebuie insistat prea mult, nu trebuie sa confundam sau sa reducem harul lui Dumnezeu la Sfintele Taine si, mai mult, la Taina Impartasaniei. Darul harului vine intai de toate prin pocainta, care si ea este o taina, a carei finalizare (doar) este spovedania. Rugaciunea insasi aduce harul. Orice nevointa sincera aduce harul. Dar, sigur, pe de alta parte, acest har exista in noi inca dintru inceput, l-am primit de la Taina Botezului si a Mirungerii, insa acum il dezgropam, il scoatem la lumina, pentru ca l-am ingropat prin patimile noastre.

  12. Am citit chiar intr-unul din articolele de pe acest site….nu mai retin exact carui Sfant Parinte diavolul i-a marturisit ca nu este nimic ce sa-l faca sa se departeze de cineva, decat de cel ce se afla sub puterea (nu magia) Sfintei Impartasanii.

    Ca sa continui in ideea aceasta “de ce nu judecati de la voi insiva”, dar in nici un caz filozofica, noi oamenii fiind in permanenta sub inriurirea diavolului, prin orice gand, patimi si in ultima instanta cugete, si fiind biruiti pururea de diavol, cum vom putea noi sa ne gandim ca vom capata vreo virtute de nevointa, pace, liniste, dragoste crestina si nadejde de mantuire, fara ajutorul Mantuitorului, prin Sfanta Impartasanie?

    Pe mine asta ma framanta cel mai tare. Mantuitorul ni se ofera in dar pe Sfanta Masa, spre ajutorul nostru, in acest razboi pe viata si pe moarte (la modul propriu), iar noi spunem ca nu avem nevoie, ca suntem noi tari de la noi insine. Si ca avem elan (care dispare la cea mai mica incercare) si tarie sa ne luptam cu diavolul.

    Imi iertati daca am prea multa insistenta, e ultima remarca ce o fac pe acesta tema. Dar e cu adevarat o problemna ce ma framanta.

  13. Nu gandim si nu spunem ca nu avem nevoie si ca suntem tari de la noi insine, ca ar fi si prostie, si erezie. Dar am impresia ca accentuati exagerati pe harul din Sfanta Impartasanie si ignorati aspectele despre care am scris inainte; si am explicat deja in mesajul anterior si ca harul vine si prin alte cai, si prin alte Taine, premergatoare chiar Sfintei Euharistii. Cumva punem carul inaintea boilor si FUGIM DE TAINA POCAINTEI catre cele mult mai usor de implinit, asa simt, imi pare rau s-o spun!

  14. Pingback: Război întru Cuvânt » “Ne laudam ca luptam pentru omenire, dar uitam de omul concret”
  15. Mie nu mi-a placut predica.

  16. @ Ana:

    Aveti si vreun motiv? V-a “atins” cu ceva?

  17. …oricum se cunoaste ca e desprinsa din context.

  18. Inca o data: ce ANUME va deranjeaza?! Nu e absolut nimic scos din context, avem si inregistrarea audio. Dar daca ne supara adevarul si ni se dau pe fata patimile, nu ne mira nici ca exista impotrivire si car(co)teala.

  19. @ana

    daca faci o sentinta publica prin propria parere…firesc ar fi s-o argumenetezi. teoretic ai zice ca nu e o judecata de valoare ci doar ti-ai expus propria impresie, dar faptul ca ti-ai facut-o publica deja obliga nitel,nu?

    si eu am crezut ca pe alocuri are exemplificari mai particulare si mai nepotrivite contextului…dar am aflat cu mare mahnire ca SUNT GENERALE si FOARTE ACTUALE. da, soro…e revoltator trist.

    asa ca zii si matale punctual, sa vezi…

  20. Pingback: Război întru Cuvânt » MILOSTENIA – INTRE ACTIUNE CONCRETA, RELATIE PERSONALA SI LUCRARE LAUNTRICA: “A-i iubi pe oameni in general inseamna a nu iubi pe nimeni”, “Milostenia nu inseamna doar pomana, inseamna daruire de sine
  21. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Articolele saptamanii (1): DE CE TREBUIE… “SA NU OSANDESC PE FRATELE MEU”?
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT
  23. Pingback: SENZATIONAL! SOCANT! SPECTACULOS! :)
  24. Pingback: PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? "In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii"
  25. Pingback: DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI. “Incepe Triodul, incepe sa adie a post”. Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL -
  26. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio) -
  27. Pingback: Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca… -
  28. Pingback: CUM A FOST ALES PARINTELE CLEOPA, “PROSTUL DE LA OI”, STARET LA SIHASTRIA. Discretia care pazeste taina vietii duhovnicesti autentice -
  29. Pingback: SFANTUL VASILE CEL MARE – Invataturi importante despre MILOSTENIA DIN NEDREPTATE si despre DREPTATEA FARA OMENIE: “Nu se poate sa aduci daruri lui Dumnezeu daca intristezi pe fratele tau si asupresti pe cel slab” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate