Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)

17-12-2010 Sublinieri

Despre sensul poruncii celei noi a iubirii si despre “sarutarea pacii” din Liturghie, cu Pr. Alexandr Schmemann

TAINA UNITATII (I)

…imbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfanta…

I

In ritualul actual al Liturghiei, vozglasul “Sa ne iubim unul pe altul!” ocupa un timp atat de scurt, incat noi nu avem posibilitatea sa-l patrundem, sa-l auzim nu numai cu auzul extern – dar si cu cel interior. Pentru noi acum, este doar unul dintre vozglasurile care premerg Simbolului Credintei. La inceput nu a fost asa. Cunoastem  din manuscrisele liturgice ale Bisericii primare ca, dupa acest vozglas, se savarsea intr-adevar sarutarea pacii la care participa intreaga Biserica, intreaga adunare.

“Cand vine vremea de a da si primi reciproc pacea, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, noi ne sarutam unul cu altul. Clericii imbratiseaza pe episcopi, mireni — bar­bati pe barbati si femei pe femei…”

Pana acum acest ritual s-a pastrat in practica liturgica a nestorienilor, a coptilor, a armenilor [monofiziti cu totii, din pacate, nota noastra]; care nu s-au supus influentelor bizantine de mai tarziu. Ele reflecta mai mult forma primara a sfintei lucrari euharistice. Si nu numai a lucrarii euharistice, caci sarutarea pacii alcatuia o parte de seama si de neinlaturat a slujirii divine. Dupa botez, episcopul saruta pe cel miruit cu cuvintele: “Domnul sa fie cu tine”. La hirotonia noului episcop, intreaga adunare – clerici si mireni – saluta pe episcop cu “sarutarea sfanta”, dupa ce el prezida prima aducere euharistica.

Din istorie, vedem ca acest moment al Liturghiei a suferit o schimbare esentiala si anume: din actiune, si inca dintr-o actiune generala, s-a transformat in vozglas (ecfonis). In legatura cu aceas­ta schimbare, s-a modificat partial si continutul chemarii. Vozglasul actual “sa ne iubim unul pe altul…” este chemarea la o anumita stare, in timp ce in vechime el reprezenta chemarea la o actiune: “Imbratisati-va unul pe altul…”. Dupa marturia unor manuscrise, actiunea aceasta se savarsea chiar fara vozglas: dupa enuntarea pacii, urma indicarea actiunii de sarutare care se savarsea. In acest fel, este evident – cum se intampla adeseori in istoria slujirii divine – ca vozglasul a rezultat din actiune si dupa aceea a fost treptat sau, mai bine zis, a fost ingustat, find redus numai la altar unde si astazi se savarseste intre preoti conslujitori si diaconi.

La prima vedere, inlocuirea treptata a actiunii obstesti prin ecfonis, cu toate amanuntele de ritual, nu ar prezenta un interes deosebit. Parca nu ar cere o lamurire nici ecfonisul, intrucat toti stiu ca iubirea este principala porunca crestina si, de aceea, amintirea ei este bine sa aiba loc inaintea celei mai insemnate lucrari sfinte bisericesti. In acest caz, nu ar fi tot una daca amintirea se face fie la chemarea iubirii, fie prin simbolul iubirii? (In sarutarea pacii, comentatorii vad desigur inca un “simbol“). Trebuie sa presupunem ca disparitia actiunii a fost legata de numarul in crestere a celor prezenti, de aparitia adunarilor numeroase in locasuri marete, unde nu se cunosteau unii pe altii si unde cultul acesta – din punctul nostru de vedere – ar fi fost doar o simpla formalitate.

Toate acestea sunt numai “la prima vedere”, pana cand vom adanci adevaratul sens liturgic al acestor cuvinte si actiuni, pana ce vom adanci sensul imbinarii cuvintelor “iubire crestina”.

Intr-adevar, noi nu ne-am obisnuit cu aceasta imbinare de cuvinte. Am auzit de atatea ori predici despre iubire si chemari la iubire, incat ne este greu sa patrundem noutatea lor permanenta. Aceasta noutate ne-o arata Insusi Hristos: “Porunca noua va dau voua, sa va iubiti unul pe altul” (Io. XIII, 34). Lumea cunostea si pana la Hristos iubirea, valoarea si inaltimea iubirii; oare nu in Testamentul Vechi aflam cele doua porunci: despre iubirea fata de Dumnezeu (Deut. VI, 5) si iubirea fata de aproape (Lev. XIX, 18), care cuprind, dupa cum a spus Iisus, toata Legea si proorocii? (Mt. XXII, 40). Atunci in ce consta noutatea acestei porunci, noua nu numai in momentul rostirii ei de catre Mantuitorul, ci pentru toate timpurile, pentru toti oamenii, noutate care niciodata nu inceteaza sa fie noua?

Pentru ca sa raspundem la aceasta intrebare, este suficient sa amintim caracteristica de baza a iubirii crestine, asa cum este aratata in Evanghelie: “Sa iubiti pe vrajmasii vostri”. Cuvintele acestea cuprind o chemare nemaiauzita, de a iubi pe aceia pe care de fapt nu-i iubim. De aceea, aceste cuvinte nu inceteaza sa ne cutremure, sa ne sperie si mai ales sa ne judece, atata vreme cat inca nu am devenit surzi cu totul fata de Evanghelie. Porunca aceasta fiind nemaiauzita noua, noi o inlocuim de cele mai multe ori cu o interpretare a noastra umana, vicleana.

Pentru o constiinta curata este evident ca deja de veacuri, nu numai unii crestini, dar si Biserici intregi afirma ca iubirea crestina trebuie sa fie indreptata spre ce este al sau; a iubi ceea ce este natural si vadit: pe cei apropiati si inruditi, poporul sau, tara sa, a iubi pe toti si pe toate – ceea ce de fapt iubim si fara Hristos si fara Evanghelie. De exemplu, noi observam in Ortodoxie chiar ca nationalismul [in sensul de “filetism” care pune apartenenta la un anume neam MAI PRESUS de unitatea intru Hristos si face din natiune, iar nu din Hristos, centrul de greutate al credintei – la noi se traduce prin nationalismul ortodoxist ideologic, prea putin interesat de viata duhovniceasca, dar extrem de preocupat de lupta cu arme politice, n.n.] – infrumusetat si justificat religios – a devenit de mult o adevarata erezie care mutileaza constiinta bisericii, care a dezbinat fara nadejde Rasaritul ortodox si face ca toata vorbaria noastra despre adevarul universal al ortodoxiei sa fie o minciuna fatarnica.

Noi am uitat ca despre aceasta iubire – numai “naturala” – se spun in Evanghelie alte cuvinte, nu mai putin stranii si infricosatoare:

“Cine iubeste pe tata sau pe mama sau pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. X, 37)

si

“Cine vine la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe femeia sa si copiii si fratii… acela nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. XIV, 26).

Daca a veni la Hristos inseamna implinirea poruncilor Lui, atunci este vadit ca iubirea crestina este, nu numai un simplu efort, o “incoronare” si o sanctificare religioasa a iubirii naturale, ci se deosebeste radical de aceasta iubire si este chiar contrara ei. Iubirea crestina este cu adevarat iubirea noua, de care, natura noastra cazuta si lumea noastra cazuta nu sint capabile si de aceea nu este posibila in aceasta lume.

Dar atunci cum sa implinim aceasta porunca? Cum sa iubim pe cei pe care nu-i iubim? Taina oricarei iubiri nu este oare tocmai ca ea nu poate fi niciodata numai rodul vointei, al autoeducarii, al exercitiului si chiar al ascezei? Exersand vointa si autoeducarea, se poate ajunge la “bunavointa”, rabdare, egalitate fata de oameni, dar nu la iubirea de care Sfantul Isaac Sirul a spus ca “miluieste chiar si pe diavoli”. Dar atunci ce poate insemna aceasta porunca imposibila a iubirii?

Se poate da numai un singur raspuns: da, porunca aceasta ar fi fost cu adevarat imposibil de infaptuit si chiar monstruoasa, daca crestinismul s-ar reduce numai la porunca de iubire. Crestinismul insa este nu numai porunca, dar si revelatie si dar al iubirii. Tocmai de aceea, iubirea este si poruncita, fiindca – pana  la a fi porunca – ea ne este descoperita si  daruita.

Numai “Dumnezeu este Iubire”. Numai Dumnezeu iubeste cu acea iubire despre care se vorbeste in Evanghelie. Si numai in Intrupare, in unirea lui Dumnezeu cu omul, adica in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, Iubirea insasi a lui Dumnezeu sau, mai bine zis, Insusi Dumnezeu Iubirea s-a descoperit si s-a daruit oamenilor. Aceasta noutate cutremuratoare a iubirii crestine consta in faptul ca in Noul Testament, omul este chemat sa iubeasca cu Iubire dumnezeiasca care a devenit iubire divino-umana – cu iubirea lui Hristos. Noutatea crestinismului nu este in porunca ci in faptul ca a devenit posibila implinirea poruncii.

Inunire cu Hristos, noi primim iubirea Lui si putem sa iubim cu ea si sa crestem in ea,

“Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile voastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua”. (Rom.V,5).

Hristos ne-a poruncit noua sa ramanem in El si in iubirea Lui:

“Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine daca nu ramane in vita, tot asa nici voi daca nu ramaneti in mine... Cine ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic… Ramaneti in iubirea Mea! (Io. XV, 4-5, 9).

A fi in Hristos inseamna a fi si a ramane in Biserica. Biserica este viata lui Hristos comunicata si daruita oamenilor; Biserica traieste cu iubirea lui Hristos si ramane in iubirea Lui. Iubirea lui  Hristos este inceputul, este scopul vietii Bisericii; prin esenta sa, Iubirea este unicul criteriu al Bisericii, caci toate celelalte sunt cuprinse in ea.Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti  ucenicii Mei, daca veti avea dragoste intre voi.” (Io.XIII 35) Iubirea este esenta sfinteniei Bisericii, “caci “ea s-a turnat in inimile noastre de catre Duhul Sfant”; este esenta unitatii Bisericii care “se zideste pe sine in iubire” (Efes. IV, 16), si este esenta apostolicitatii si a sobornicitatii, caci Biserica este totdeauna si pretutindeni aceeasi unire apostolica unica, “unire legata prin iubire”. De aceea

daca as grai eu in limbile omenesti si ale ingerilor, daca am darul proorociei si cunosc toate tainele si am toata cunoasterea si intreaga credinta incat sa mut si muntii, dar nu am dragoste, atunci sunt nimic. Si daca eu as imparti toata averea mea si as da trupul meu sa fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseste” (1 Cor. XIII, 1-3).

Iubirea este unicul “criteriu” in Biserica – al unitatii, sfinteniei, apostolicitatii, al sobornicitatii – care ii da intreaga ei valoare si eficacitate.

“Biserica este comuniunea iubirii” sau, dupa expresia lui Homiakov, este “iubirea ca organism”, nu numai in sensul ca madularele ei sunt unite prin iubire, dar, in primul rand, ca prin aceasta iubire a unuia fata de altul insasi viata Bisericii descopera lumii pe Hristos si iubirea Lui, marturiseste despre El si iubeste si mantuieste lumea cu iubirea lui Hristos. Destinatia Bisericii este de a descoperi in lumea cazuta ca mantuirea ei este lumea renascuta de Hristos. In lumea cazuta domneste dezbinarea, separarea tuturor de toti, pe care iubirea “naturala”, a unora fata de altii, nu o biruie, si care triumfa si se implineste in ultima “separare”, in moarte… Esenta Bisericii, insa, este descoperirea si prezenta in lume a iubirii ca viata si a vietii ca iubire. Implinindu-se pe sine in iubire, Biserica marturiseste despre aceasta iubire in lume, o aduce in lume si cu ea “vindeca faptura” care este supusa legii dezbinarii si mortii. In Biserica, fiecare primeste in mod tainic puterea “de a iubi cu iubirea lui Hristos” (Fil. I. 8 ) si de afla martorul si purtatorul acestei iubiri in lume.

Astfel, adunarea in Biserica este inainte de toate Taina iubi­rii. Noi mergem la Biserica pentru iubire, pentru iubirea noua a lui Hristos Insusi, care ni se daruieste in unitatea noastra. Noi intram in biserica pentru ca aceasta iubire dumnezeiasca “sa se reverse din nou in inimile noastre”, pentru ca din nou si iarasi din nou “sa ne imbracam in iubire” (Col. III, 14), pentru ca, alcatuind Trupul lui Hristos, sa putem ramane in iubirea lui Hristos si sa aratam iubirea Lui in lume.

De aceea este atat de dureros ca trairea Bisericii din timpurile noastre este contrara trairii din Biserica primara caci biserica de astazi are o evlavie limitata la individ prin care noi ne separam in mod egoist de adunare si chiar stand in biserica continuam sa-i simtim pe unii “aproape” si pe altii “departe” de noi, adunarea continua sa fie o masa impersonala “care nu are contingenta” cu noi si cu rugaciunile noastre, impiedica la “concentrarea spirituala”, Adeseori, oameni cu o stare de spirit parca “duhovniceasca” si de “rugaciune” protesteaza deschis, aratand lipsa lor de iubire fata de adunarile cu multi oameni, care ii impiedica sa se roage si cauta locasuri mai putin aglomerate si intunecate, unghere izolate, spre a se separa de “gloata”… si intr-adevar, o astfel de “autoadancire” individuala nu este posibila in adu­narea Bisericii. Nu acesta este scopul adunarii si al participarii noastre la adunare. Despre rugaciunea individuala, nu se spune oare in evanghelie: “Cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te…” (Mt. VI, 6). Aceasta nu inseamna oare ca aduna­rea in Biserica are un alt scop, care este cuprins in insasi cuvantul “adunare”? Prin adunare se implineste Biserica, in care participand la Hristos si la iubirea lui alcatuim “noi cei multi un singur Trup…”.

Atunci, sarutarea pacii ni se descopera in toata valoarea ei. Am mai spus ca sarutarea aceasta alcatuia o parte de neinlaturat din adunarea bisericeasca a primelor zile ale Bisericii. Pentru primii crestini, aceasta nu era numai un simbol al iubirii sau o amintire legata de ea, ci era o lucrare sfanta a iubirii, era semnul si ritualul vazut, in care si prin care – in chip nevazut, dar real – se savarsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu in inimile credinciosilor, era imbracarea fiecaruia si a tuturor laolalta in Iubirea lui Hristos.

In timpurile noastre, notiunea de Biserica fiind limitata mai mult la individ si privita egocentric, acest ritual apare ca o simpla “forma” desarta. Eu nu cunosc pe omul care sta alaturi de mine in locas, eu nu pot nici sa-l iubesc si nici sa nu-l iubesc, caci el imi este “strain”, deci este un nimeni pentru mine, iar noi, care ne temem atat de mult de formalism, suntem totusi “sincer” limitati in individualismul si egocentrismul nostru si uitam principalul. Uitam ca, in chemarea “sa ne iubim unul pe altul cu sarutare sfanta” este vorba nu despre iubirea noastra personala, “naturala”, umana, cu care intr-adevar nu putem iubi pe cel “strain” pana nu va deveni “ceva”, sau “cineva” pentru noi – ci este vorba de iubirea lui Hristos. Iubirea lui Hristos este minunea vesnica, aceea care transforma si pe cel strain (iar fiecare strain, in adancul lui, este dusman) in frate, indiferent daca el are vreo legatura cu mine sau cu viata mea, caci destinatia Bisericii consta in a birui infricosatoarea instrainare pe care diavolul a introdus-o in lume si care l-a pierdut si pe el. Noi venim in Biserica pentru aceasta iubire care ni se daruieste intotdeauna in adunarea fratilor.

Iata de ce, in vechime, credinciosii adunarii erau chemati sa raspunda prin actiune si nu prin cuvinte. Stim ca noi nu putem ajunge la aceasta iubire prin noi insine, nu putem primi pacea lui Hristos “cea mai presus de orice intelegere” si nu putem capata prin noi insine iertarea pacatelor, viata vesnica si unirea cu Dumnezeu. Toate acestea ni se dau, ni se daruiesc in Biserica prin taina sfanta si intreaga Biserica este o mare Taina, este lucrarea sfanta a lui Hristos. In gesturile noastre, in actiunile, in cultul nostru lucreaza Hristos si tot ce este vazut devine “vazut din nevazut”, orice simbol este implinit in Taina. Tot asa si in “saruta­rea sfanta”, noi nu exprimam iubirea noastra, ci ne imbracam cu “iubirea noua a lui Hristos”. Si bucuria este tocmai aceasta comuniune, ca eu primesc iubirea lui Hristos de la un “strain” ce sta alaturi de mine, iar el o primeste de la mine, in aceasta sarutare sfanta, amandoi ne descoperim unul fata de altul ca partasi ai iubirii lui Hristos, ca frati intru Hristos.

Noi putem numai dori aceasta  iubire si ne putem doar pregati pentru a o primi. In vechime, cei certati trebuiau sa se impace si sa se ierte unul pe altul inainte de a participa la adunarea Bisericii. Tot ce este omenesc trebuie sa fie implinit, pentru ca Dumnezeu sa se introneze in suflete.

A te pregati, inseamna a te intreba pe tine insuti: mergem noi la Liturghie pentru iubirea lui Hristos, ca acei flaminzi si insetati, nu numai pentru ajutor si mangaiere, ci pentru focul care arde in noi toate slabiciunile, toata limitarea noastra si care ne lumineaza cu iubirea cea noua a lui Hristos? Sau ne temem ca iubirea acesta va slabi ura noastra fata de dusmani, va micsora acuzatiile noastre “principiale”, neintelegerile si dezbinarile noastre? Nu dorim noi oare adeseori de la Biserica, pace numai cu aceia cu care sintem impacati, iubire fata de aceia pe care ii iubim, adica autoconfirmarea si autojustificarea noastra? In acest caz, noi nu primim darul care inlesneste innoirea si care innoieste vesnic viata noastra si astfel nu putem iesi din limitele propriei noastre “instrainari”, pentru a participa cu adevarat in Biserica…

Daruirea reciproca a pacii si a iubirii prin sarutare, au constituit in vechime, actiunile incepatoare ale Liturghiei credinciosilor, adica tocmai a sfintei lucrari euharistice. Cu ambele lucrari incepe Euharistia si, intr-un anumit sens, fac posibila Taina Noului Testament, Taina Imparatiei Iubirii lui Dumnezeu. De aceea, numai “imbracati” in aceasta iubire putem crea amintirea lui Hristos, putem fi partasi la Trupul si Sangele Lui, putem astepta Imparatia lui Dumnezeu si viata veacului ce va sa vie.

“Agonisiti iubirea”, spune apostolul (1 Cor. XIV, 1). Si unde sa cautam, daca nu in acea Taina in care insusi Hristos ne uneste pe noi in iubirea Sa?

(va urma)

(din: Alexander Schmemann, Euharistia, taina Imparatiei, Editura Bonifaciu)

 

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Alexander Schmemann, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

25 Commentarii la “Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)

  1. “Tot asa si in “sarutarea sfanta”, noi nu exprimam iubirea noastra, ci ne imbracam cu “iubirea noua a lui Hristos”.Si bucuria este tocmai aceasta comuniune, ca eu primesc iubirea lui Hristos de la un “strain” ce sta alaturi de mine, iar el o primeste de la mine, in aceasta sarutare sfanta, amandoi ne descoperim unul fata de altul ca partasi ai iubirii lui Hristos, ca frati intru Hristos.(…)Tot ce este omenesc trebuie sa fie implinit, pentru ca Dumnezeu sa se introneze in suflete.” Pot sa spun, pornind de la acest fragment din articol, ca eu am ales sa merg la Sfanta Liturghie in bisericuta din cartierul unde locuiesc, nu numai datorita smereniei, bucuriei si devotiunii cu care cei 2 preoti care slujesc in Biserica, care
    m-au uimit ( e putin spus ….) ci si ca exista o legatura stransa intre cei care participa la slujbe, o legatura pe care o simti – la porunca ” sa va iubiti unul pe altul ” raspunde fiecare cu strangeri de mana foarte insufletite. Eram cu fiica-mea si participam pentru prima oara acolo la Sfanta Liturghie si am ramas profund impresionate de dragostea cu care ne-au inconjurat oamenii, desi eram straine, nu ne mai vazusera. Biserica e micuta, apartine de un spital ( apropos vin medici si asistente din timpul programului pentru a participa macar pentru cateva minute la slujba ), nu este mareata, nu e inca nici pictata pe interior, dar noi acolo simtim ca trebuie sa mergem.Doamne, ajuta!
    Ma iertati, e greu sa vorbesc despre lucrurile astea, de aceea s-ar putea sa fii avut o exprimare greoaie, dar sper ca m-ati inteles.

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
  3. “In unire cu Hristos, noi primim iubirea Lui si putem sa iubim cu ea si sa crestem in ea”
    S-a intamplat ca am simtit lucrul asta, rar, dar l-am simtit.
    Ma intrebam azi din nou si din nou cum pot sa-mi iubesc aproapele care e plin de pacate. Cum sa fac deosebirea intre fiinta umana cu suflet care trebuie iubita si actiunile sale pline de pacate care pacate trebuie urate….si uite ca citesc aici si vad si fraza pe care am pus-o ca citat si-mi dau seamam ca de cateva ori am gasit “solutia” sau “calea” dar se pare ca am uitat-o/pierdut-o.
    Multumesc frumos admnilor inca o data pentru aceasta minunata “coincidenta”….care nu e deloc coincidenta caci de fapt e tot Domnul care imi e si profesor si coleg ce imi “imi sufla” prin voi fratilor lectia uitata.
    La sfantul Maslu de vinerea trecuta la care am participat, in momentul in care preotii faceau rugaciunea de invocare a Duhului Sfant, am simtit cum pur si simplu, toti cei de acolo suntem frati, suntem una, fiecare cu necazurile lui, cu bolile lui sufletesti sau trupesti, cu bucuriile mai mult sau mai putin egoiste….toti eram una, frati intru Hristos, minunat sentiment, o iubire atat de puternica atat de covarsitoare dar extraordinar de delicata.

    @Mihaela Pop.
    E mare lucru ca ati gasit astfel de biserica sunt putine si trebuie pretuite.

  4. @ Mihaela Pop

    Spui ca in biserica unde te duci “la porunca ”sa va iubiti unul pe altul” raspunde fiecare cu strangeri de mana foarte insufletite. Asa se intampla si in Biserica Catolica! Aceasta “sarutare a pacii” s-a pastrat si in riturile liturgice apusene, unde la indemnul preotului fiecare da mana cu cei care sunt in vecinatatea lui, fie barbati, fie femei. Ce este drept aceasta practica cucereste pe foarte multi, si chiar as putea spune ca si pe unii ortodocsi care au ocazia sa participe (poate in treacat) la slujbele lor. Acest lucru il percep ca o “caldura” ce exista in Biserica Catolica, in opozitie chiar cu faptul ca nu il regasesc la noi! Prin urmare sunt si cazuri care au vrut sa (re)introduca aceasta practica in Liturghia rasariteana.

    ***

    In continuare voi reda cateva fragmente despre “sarutarea pacii”, dintr-o lucrare (I, II) a Parintelui Florin Botezan:

    * Sărutul păcii este unul dintre cele mai vechi ritualuri creştine, menţionat încă din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel îşi încheie patru epistole cu un îndemn la îmbrăţişare cu sărutare sfântă (Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă la îmbrăţişare cu sărutarea dragostei (I Pt 5, 14). Această sărutare sfântă sau a dragostei este înţeleasă ca o modalitate concretă de dobândire a păcii după cum vedem în finalul celei de a doua epistole către Corinteni unde, înainte de îndemnul îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă, Sfântul Pavel scrie: trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi (II Cor. 13, 11).

    * La îndemnul diaconului Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă! până prin secolele IV-V, Să ne iubim unii pe alţii! mai târziu) toţi participanţii la Sfânta Liturghie îşi dădeau sărutarea păcii, fiecare în rândul treptei sale: preoţii cu episcopul şi între ei, diaconii cu diaconii, laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se săvârşea între vecinii din biserică astfel încât nu se producea tulburare la slujbă şi nici nu lua timp mult.

    * Din secolul al XI-lea sărutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciprocă nu se mai concretizează într-un act, chemarea la o acţiune devenind chemarea la o stare sufletească. Această acţiune avea însă o importanţă deosebită fiind o lucrare sfântă a iubirii, semnul şi ritualul văzut prin care – în chip nevăzut dar real – se săvârşea revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioşilor, era îmbrăcarea fiecăruia şi a tuturor laolaltă în iubirea lui Hristos. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă a primi harul dumnezeiesc care te face să-ţi depaşeşti limitele egoismului şi să te asemeni lui Dumnezeu îmbrăţişând pe toţi în iubire, chiar şi pe duşmani. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă să nu mai vezi în aproapele tău, începând chiar cu cel ce se întâmplă să fie lângă tine în biserică, un străin sau chiar un duşman, ci un frate. Înseamnă să conştientizezi faptul că Hristos ne uneşte pe toţi în Biserică, ca mădulare ale Trupului Său, prin participare la Sfânta Liturghie.

    * Ritualul sărutarii păcii, aşezat înaintea anaforalei şi a împărtăşirii, scoate în evidenţă faptul că nu putem să intrăm în comuniune cu Dumnezeu dacă nu suntem uniţi în iubire cu ceilalţi membri ai Bisericii: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan 4, 20-21)

    * Sărutarea păcii este un act în care trupul exprimă şi transmite iubirea faţă de aproapele ca împărtăşire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înţeles faptul că în Sfânta Liturghie relaţia de iubire faţă de aproapele trebuie să implice şi trupul în actul sărutării păcii, aşa cum relaţia cu Dumnezeu angajează şi trupul în actul împărtăşirii.
    Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu şi experiem iubirea Lui. Tot aşa iubirea faţă de cel ce, împreună cu mine este mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, şi participă la Sfânta Liturghie, nu poate să se rezume doar la o stare sufletească ci se exprimă într-un act trupesc, sărutarea păcii, ca o dăruire şi primire efectivă a iubirii. Să nu-ţi închipui că sărutarea aceasta este o sărutare obişnuită, din acelea ce-şi dau prietenii pe stradă sau în piaţă, arată Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepartează din suflete orice vrăjmăşie. Sărutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii. Sărutarea aceasta este deci împăcare; pentru aceasta e sfântă.

    * În cazul slujbei în sobor episcopul şi preoţii, după sărutarea Cinstitelor Daruri şi a Sfintei Mese, îşi dau succesiv sărutul păcii pe umeri, strângându-şi mâna dreaptă. Sărutarea se dă de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: „Hristos în mijlocul nostru”, celalalt răspunde „Este şi va fi” iar cel dintâi încheie „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Mărturisim astfel că Hristos este în mijlocul nostru şi ne dă puterea să ne iubim unii cu alţii. În practica grecească şi slavă, după sărutarea umerilor, preoţii îşi sărută reciproc mâinile pentru că Hristos lucrează sfinţenie prin aceste mâini.

    *Timp de peste zece secole toţi participanţii la Sfânta Liturghie, atât clericii cât şi credincioşii, îşi dădeau sărutul păcii. După secolul al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea nu a fost urmarea unei hotarâri a autorităţii bisericeşti.

    *Un gest al păcii este prezent în toate riturile liturgice creştine, forma lui concretă de împlinire fiind diferită de la un rit la altul şi de la o epocă la alta, în funcţie de contextul cultural şi tradiţiile locale. Esential în ceea ce priveşte sărutarea păcii nu este însă forma concretă de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care să exprime dragostea curată faţă de aproapele.

    Din fericire, dăruirea sărutarii păcii între credincioşi nu a dispărut cu totul nici în Ortodoxie. În cazul ţării noastre, Părintele Dumitru Staniloae dă mărturie despre practicarea sărutului păcii în unele biserici din Transilvania într-o formă specifică: sărutarea mâinilor credincioşilor mai în vârstă de către cei mai tineri urmată de îmbrăţişarea lor, bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei. Aceeaşi practică se întâlneşte şi la sud de Carpaţi. Păstrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al păcii între credincioşi precum şi lipsa unei hotărâri a autorităţii bisericeşti care să-l interzică dovedeşte că nu există nici un impediment canonic pentru săvârşirea lui. Din contră, importanţa sa deosebită în angajarea participării efective a credincioşilor la slujbă dovedeşte importanţa reintroducerii lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe iniţiative în acest sens. Mulţi credincioşi au pierdut conştiinţa împreunei slujiri la Sfânta Liturghie şi tind să devină simpli spectatori pasivi: nu aduc darul de pâine şi vin la altar, nu cântă, nu se împărtăşesc decât rareori, nu-şi dau sărutul păcii. Sigur, reintroducerea sărutului păcii nu rezolvă toate problemele, dar este un pas înainte spre o participare deplină la slujbă. Cei care l-au practicat pot da marturie că, atunci când e făcut cu sinceritate, sparge efectiv zidurile care ne despart de multe ori de cei ce se întâmplă să fie lângă noi în biserică, făcându-ne să ne simţim fraţi. Şi să nu uităm că mulţi din cei ce părăsesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuză faptul că nu au simţit comuniunea şi iubirea în Biserică şi nu au înţeles slujbele.

    * O condiţie esenţială pentru ca acest gest să fie lucrător este sinceritatea lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice şi Sfinţii Părinţi atenţionează în repetate rânduri asupra acestui lucru. Astfel în Constituţiile Apostolice, după ce se relatează că la momentul sărutarii păcii diaconul avertiza: Nimeni să nu aibă ceva împotriva cuiva. Nimeni să nu fie făţarnic! se adăuga: nimeni să nu o facă precum Iuda care l-a vândut pe Domnul printr-un un sărut. Sărutarea păcii trebuie să fie expresia iubirii sincere faţă de aproapele (Origen) şi să nu fie dată doar cu buzele ca Iuda având ură şi răutate faţă de fraţii în credinţă (Theodor de Mopsuestia). Fiind simbolul împăcării interioare despre care vorbeşte Evanghelia, sărutarea păcii trebuie să fie o sărutare a sufletului, o îmbrăţişare a inimii şi nu doar a buzelor şi al gurii (Sfântul Ioan Gură de Aur). În aceste condiţii reactualizarea acestui gest şi pentru credincioşi nu constituie o abatere de la tradiţie ci din contră, o întoarcere la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea şi trăirea ortodoxă.

  5. Cristina P

    da, aveti dreptate, la concluzia asta am ajuns si eu ca sunt putine biserici in care simti ca esti “acasa” – cum spunea Sfantul Serafim Rose: “ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă”- numai ca eu nu eram prima oara intr-o biserica ortodoxa….

    Roman Ortodox in Franta

    nu vreau sa te contrazic, dar am avut ocazia sa particip la Sfanta Liturghie in diferite biserici ortodoxe, e adevarat ca undeva intr-un oras din nordul Transilvaniei, si nu am intalnit sarutarea pacii, sub nicio forma: nici imbratisare, nici sarutare, nici strangeri de mana, poate in zonele rurale sa fie altfel. Nici scufundarea totala a copilului in cristelnita, la botez, nu se mai practica….cel putin in acel oras
    La catolici nu stiu ce se intampla!

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III)
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?
  12. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE?
  13. Pingback: TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
  14. Pingback: FRATIETATEA DUHOVNICEASCA - SALVAREA IN ANII CEI GREI (II). O mai cautam?
  15. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE PRIETENIE, chipul prietenului adevarat si al celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii” -
  16. Pingback: VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA? -
  17. Pingback: PAZIREA PORUNCILOR: Ce este iubirea de Dumnezeu si ce inseamna cu adevarat iubirea fata de om? SFANTUL IUSTIN POPOVICI despre dragostea mincinoasa si ucigasa VS. iubirea izvorata din Hristos -
  18. Pingback: “Cea mai mai porunca din lege”: EVANGHELIA IUBIRII. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Duminica a XV-a dupa Rusalii -
  19. Pingback: “N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu…” SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august) | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: PAZIREA PORUNCILOR: Ce este iubirea de Dumnezeu si ce inseamna cu adevarat iubirea fata de om? SFANTUL IUSTIN POPOVICI despre dragostea mincinoasa si ucigasa VS. iubirea izvorata din Hristos | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: MURIM INGHITITI DE LUMESC… Ce inseamna A FI (IN) BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU despre VIEȚUIREA PE CALEA CEA STRÂMTĂ și DREAPTA ÎNȚELEGERE A CREDINȚEI în vremurile deformărilor și deturnărilor duhovnicești: “Cei înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă ‘RELIGIA VESELĂ ȘI P
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate